ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3630/2023

Ședința publică din data de 28 iunie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 14.02.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, a solicitat anularea Deciziei nr. 8/09.01.2020, prin care pârâtul a respins cererea de prelungire a perioadei de valabilitate a licenței audiovizuale nr. S-R 32/11.07.2001 și obligarea pârâtului la prelungirea licenței de emisie pentru o perioadă de 9 ani.

Prin sentința civilă nr. 1126 din 2 noiembrie 2020, Curtea de Apel București a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta A. S.A., prin administrator special B., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată.

În motivarea recursului, pe lângă o serie de referiri la modul pretins defectuos de a proceda și interpreta situația juridică a recurentei, realizat de intimata pârâtă CNA, precum și critici cu privire la decizia emisă de CNA, strict în ce privește criticile de nelegalitate aduse sentinței recurate, se arată următoarele aspecte.

S-a arătat că instanța de fond a motivat sentința pe baza argumentelor prezentate de intimatul pârât CNA, acestea constituind fundamentul considerentelor din sentința atacată.

Decizia Curții de Apel București nr. 191/R/01.04.2019 prin care se infirmă planul de reorganizare și se dispune trimiterea către judecătorul sindic în vederea deschiderii procedurii falimentului, nu este aplicabilă decât la momentul la care judecătorul sindic dispune intrarea în faliment, concomitent cu infirmarea planului de reorganizare.

Prin urmare, Consiliul a acreditat fără temei, ideea ca planul de reorganizare nu ar fi valabil, făcând trimitere la Decizia Curții de Apel București nr. 191/R/01.04.2019.

De asemenea, pârâtul nu a ținut cont de precizarea ANAF, care specifică faptul că datoriile ce se nasc în procedură nu pot fi executate și ele sunt suspendate la plată pe parcursul reorganizarii/insolvenței, dar și faptul că dacă planul de reorganizare continuă, acestea nu vor mai face corp comun la plata sumelor de bani, iar datoriile vor fi șterse.

Este invocat articolul 132 din vechea lege a insolvenței 85/2006.

Datoriile născute în cadrul procedurii nu fac parte din plan.

Prin urmare, aceste presupuse datorii curente, nu pot influența luarea unei decizii cu privire la prelungirea licenței societății debitoare.

Mai mult decât atât, art. 51 din Legea nr. 504/2002 nu condiționează prelungirea licenței de transmisie de existența unui certificat fiscal pe zero/decizie de reeșalonare datorii sau existența unui plan de reorganizare. Textul de lege se referă doar la acordarea/modificarea licenței, nu și la prelungirea licenței.

Deci, din interpretarea gramaticală a textului de lege (art. 51 din Legea 504/2002) acțiunea de prelungire a unei licențe de transmisie nu are nicio legătură cu acordarea acesteia sau cu modificarea ei. Nu se poate pretinde faptul că în înțelesul termenului de modificare sau acordare a licenței, legiuitorul a înțeles să subsumeze și acțiunea de prelungire a acesteia întrucât dacă lucrurile ar fi stat așa, atunci ar fi fost suficient de explicat în acest sens, chiar în cuprinsul actului normativ ce reglementează activitatea CNA.

Or, în situația în care legea nu face referire clară privind asimilarea acțiunii de a prelungi licența în cuprinsul acțiunilor de acordare sau modificare a licenței, existând distincții majore între aceste 3 acțiuni, consideră că în cazul prelungirii licenței audiovizuale nu le pot fi opuse condițiile legale privind acordarea sau modificarea licenței, prevăzute de dispozițiile Legii nr. 504/2002.

Nu în ultimul rând însăși pârâta prin organele sale de conducere a făcut o distincție clară între aceste noțiuni. Astfel, în conținutul art. 20 din Decizia nr. 277/6.06.2013 pârâta face referiri clare la modalitatea de prelungire a licenței și nu la modificarea/acordarea acesteia.

Se arată că recurenta reclamantă nu se află nici în situația acordării licenței audiovizuale și nici în cea a modificării acesteia, considerând că prin aplicarea în cauză în mod discreționar a dispozițiilor art. 51 alin. (1) si 2 din Legea Audiovizualului le-a fost încălcat dreptul la comerțul liber, dreptul la libera inițiativă și concurența liberă, libertatea de exprimare, principiul egalității în drepturi și a statului de drept.

Cu privire la alte acte administrative cu caracter normativ ce reglementează procedura de depunere a dosarului și de prelungire a licenței audiovizualului, respectiv Decizia CNA nr. 277/2013 modificată prin Decizia nr. 304 din 11 iunie 2015 privind procedura de acordare, modificare, prelungire a valabilității și de cedare a licenței și a deciziei de autorizare audiovizuală digitală pentru difuzarea în sistem digital terestru, se arată că este un act administrativ individual cu caracter normativ emis de către Președintele CNA care, pe alocuri, încalcă în mod flagrant legea și importante principii de drept, în condițiile în care acesta, pe de o parte, adaugă în mod nepermis la Legea nr. 504/2001, act normativ în aplicarea căruia a fost emis Ordinul în discuție, pe de altă parte contravine unor dispoziții legale cu rang superior, cum ar fi cele din Legea nr. 85/2006 care guvernează situația juridică a recurentei.

Astfel, în condițiile în care legi organice cum ar fi Legea nr. 85/2006 privind insolvența sau Legea 277/2015 privind Codul de Procedură Fiscală îi permit funcționarea în continuare, în vederea redresării economice și plata masei credale, un act administrativ unilateral cu caracter normativ emis de către Președintele CNA, în speța Decizia 277/2013, de care se prevalează pârâta le obstructionează funcționarea prin neprelungirea licenței.

Cerința privind depunerea certificatului fiscal cu datorii 0 la buget este inaplicabilă societăților media aflate în procedura insolvenței, întrucât starea de insolvență presupune existența unor creanțe certe lichide și exigibile inclusiv la bugetul de stat. Pe de altă parte, depunerea planului de reorganizare aprobat de comitetul creditorilor reprezintă, în acest moment o altă cerință absurdă, în condițiile în care, recurenta încă se află sub observație și lucrurile nu sunt certe în procedură cu privire la planul de reorganizare care a făcut obiectul supunerii la votul creditorilor. Or, imposibilitatea obiectivă a recurentei de a complini aceste cerințe normative invocate de către pârâtă nu poate constitui temei al pierderii licenței audiovizuale pentru postul de televiziune "REALITATEA".

Intimatul-pârât Consiliul Național al Audiovizualului a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului și în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

S-a arătat că cererea de recurs nu conține critici efective referitoare la sentința atacată sau argumente legale de natură să demonstreze încălcarea și greșita aplicare a normelor de drept material incidente în speță, ci o reluare a aspectelor învederate instanței de fond prin cererea introductivă, prin omiterea evidentă a situației reale de fapt și de drept supusă controlului de legalitate.

Instanța de fond a procedat la o analiză proprie privind situația dedusă judecății, așa cum rezultă fără echivoc din hotărârea recurată, stabilind, în funcție de actele și lucrările dosarului, cadrul legal la care s-a raportat, cadru care nu s-a limitat doar la aspectele referitoare la starea de insolvență invocate în cererea inițială sau în întâmpinarea formulată, ci a urmărit argumentarea logico-juridică a fiecărui considerent ce venea să răspundă susținerilor reclamantei.

Instanța de fond nu a procedat la o preluare a argumentelor pârâtului, așa cum în mod nefondat susține recurenta, ci a făcut o cercetare proprie atât a actelor dosarului, identificate în concret în sentință, precum și a aspectelor invocate în cererea introductivă.

Astfel sunt considerentele sentinței bazate pe legislația fiscală și OPANAF 3654/2015 avute în vedere de instanța de fond la fundamentarea considerentului potrivit căruia atât situația de fapt cât și cadrul legislativ confirmă legalitatea și temeinicia actului contestat.

De asemenea, invocarea de către instanța de fond a motivelor ce au fundamentat emiterea O.U.G. nr. 25/2013 prin care se modifică și completează art. 51 din Legea audiovizualului, referitor la "necesitatea stabilirii unor reguli clare de acces al titularilor la deținerea unei licențe audiovizuale, eliminând operatorii economici care înregistrează obligații restante la bugetul de stat, măsuri care fac parte dintr-un program extins de responsabilitate socială", dovedesc fără tăgadă că sentința recurată se bazează pe propria analiză, serioasă și extinsă, a judecătorului fondului cu privire la speța dedusă judecății și la aspectele invocate de reclamantă.

Prin încheierea de ședință din data de 06.04.2023 pronunțată de Înalta Curte a fost respinsă excepția nulității recursului.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumente de fapt și de drept relevante

Prin Decizia nr. 8/2020, solicitarea recurentei-reclamante de prelungire a valabilității licenței audiovizuale pentru difuzarea prin satelit a serviciului de programe C. din București (x/11.07.2001 eliberată la data de 30 aprilie 2013) a fost respinsă de Consiliu, cu consecința încetării de drept a valabilității licenței audiovizuale la împlinirea termenului de 9 ani, ca urmare a expirării duratei pentru care fusese acordată.

Solicitarea de prelungire a valabilității licenței a fost respinsă întrucât, din documentația obligatorie necesară conform Legii audiovizualului pentru prelungirea dreptului de difuzare a unui serviciu de programe de radiodifuziune, rezulta că petenta nu îndeplinește condițiile legale, la data formulării solicitării, conform Certificatului de atestare fiscală x eliberat de ANAF la data de 09.12.2019, înregistrând obligații fiscale și obligații bugetare restante la data de 30.11.2019 în cuantum total de 137 402 511 RON.

Prin sentința recurată, prima instanță a respins acțiunea, reținând că pentru prelungirea licenței de emisie, reclamanta trebuia să depună o serie de documente, printre care și un certificat de atestare fiscală din care să rezulte că nu înregistrează obligații restante la bugetul de stat/prin excepție, deși datorează obligații la bugetul de stat, beneficiază de înlesniri sau reeșalonări de plată (instanța fondului a reținut că nu au fost prezentate astfel de dovezi);

De asemenea, cu referire la nemotivarea votului în cadrul deciziei CAN, s-a reținut că decizia nu este proces-verbal al ședinței și că ea cuprinde motivarea rezumativă a votului majoritar și a celui minoritar;

S-a arătat că nu este încălcat dreptul libertății economice, iar acest drept nu este absolut, putând fi limitat de existența obligațiilor restante la bugetul de stat;

Instanța fondului a reținut că este nefondată afirmația reclamantei că datoriile ar fi suspendate la plată și că datoriile născute în procedură nu pot fi executate.

Se reține că la data de 19.12.2018 prin sentința nr. 7666 pronunțată de judecătorul sindic de la Tribunalul București, secția a VII-a Civilă a confirmat planul de reorganizare votat în adunarea creditorilor din 23.05.2014.

La data de 20.04.2022 judecătorul sindic a luat act de decizia Curții de Apel București nr. 291/R/01.04.2019 prin care a fost infirmat planul de reorganizare și în temeiul art. 107 alin. (1) lit. B) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, a dispus intrarea în procedura general de faliment a debitorului S.C. A. S.A.;

Deci, la data emiterii deciziei CNA, 09.01.2020, reclamanta se afla în situația în care planul său de reorganizare era infirmat din data de 01.04.2019, iar intrarea în faliment s-a dispus abia în 20.04.2022;

Așadar, debitoarea reclamantă era tot în perioada de insolvență, mai exact în perioada de observație, când planul propus a fost infirmat;un plan de reorganizare infirmat nu produce niciun efect juridic cu privier la obligațiile de plată propuse, după cum nici un plan care a fost votat în adunarea creditorilor nu produce efecte până când nu este confirmat de judecătorul sindic.

De asemenea, se reține că potrivit adresei x/13.11.2019 a ANAF-certificatul de atestare fiscal emis pentru reclamantă cuprinde obligații de plată restante curente, născute în cursul procedurii de insolvență.

Aspectele menționate de recurenta reclamantă în cererea de recurs cu privire la situația sa de persoană juridică aflată în insolvență au mai fost invocate și în fața instanței de fond și nu au fost reținute, fiind considerate neîntemeiate, neexistând un temei legal presupus a fi încălcat de instanța fondului cu prilejul dezlegării date cauzei.

Astfel, susținerile recurentei, în sensul că nu s-a avut în vedere o precizare a ANAF potrivit căreia datoriile ce se nasc în procedură nu pot fi executate silit, ori că sunt suspendate la plată pe parcursul reorganizării/insolvenței, nu au suport legal și reprezintă o interpretare subiectivă a reclamantei, în condițiile în care dispozițiile Legii nr. 85/2014 sunt clare cu privire la creanțele curente.

Astfel potrivit definiției de la art. 5 pct. 21 din Legea nr. 85/2014, varianta în vigoare la data emiterii deciziei contestate, "creditor cu creanțe curente sau creditor curent este acel creditor ce deține creanțe certe, lichide și exigibile, născute în timpul procedurii de insolvență, și care are dreptul de a i se achita cu prioritate creanța, conform documentelor din care rezultă".

Creanțele curente au astfel un regim juridic special, reclamantul confundând procedura de recuperare a acestora cu cea prevăzută pentru celelalte creanțe, anterioare deschiderii procedurii și cărora, într-adevăr le sunt aplicabile dispozițiile art. 75 din Legea nr. 85/2014 cu modificările și completările ulterioare, invocate de reclamant:" (1) De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererilor de admitere a creanțelor.(…)"

Or, creanțelor curente nu le sunt aplicabile aceste dispoziții legale.

Dacă creditorii nu au stabilit ca datoriile curente să facă parte din plan (plan care nu a fost în final confirmat), nu înseamnă că acestea nu mai există, sau că au fost suspendate, cum a susținut recurenta reclamantă, ci ele au un regim aparte de plată, urmând a fi achitate pe măsură ce devin scadente, pe baza documentelor din care rezultă.

Pe de altă parte, recurenta reclamantă și-a concentrat întreaga apărare pe faptul că legea audiovizualului nu se referă în art. 51 la cazul prelungirii licenței, ci doar la emiterea și modificarea acesteia, astfel încât, pentru ipoteza în care se află reclamanta, de prelungire a licenței, textul de lege invocat nu este aplicabil, astfel încât nu i se putea solicita certificatul de atestare fiscală, care este necesar doar pentru emiterea sau modificarea licenței.

O astfel de susținere nu poate fi reținută, în condițiile în care art. 51 din Legea audiovizualului a fost modificat în sensul introducerii cerinței certificatului fiscal prin O.U.G. nr. 25/2013.

Acest din urmă act normativ, pentru modificarea și completarea Legii audiovizualului nr. 504/2002 a fost edictat având în vedere (…):" necesitatea stabilirii unor reguli clare de acces a titularilor la deținerea unei licențe audiovizuale, eliminând operatorii economici care înregistrează obligații restante la bugetul de stat, măsuri care fac parte dintr-un program extins de responsabilitate socială."

Așadar, urmărind viziunea de ansamblu a legiuitorului atunci când a modificat Legea audiovizualului, se constată că aceasta a avut în vedere stabilirea unor reguli generale pentru deținătorii unei licențe audiovizuale, fără a face vreo distincție între emiterea licenței, prelungirea sau modificarea acesteia, în toate cazurile fiind vorba de situația titularilor de licențe.

De altfel recurenta reclamantă nici nu a relevat o diferență semnificativă între eliberarea sau modificarea unei licențe și prelungirea acesteia, din perspectiva accesului titularilor la deținerea licenței, pentru a invoca exonerarea de această obligație a celor care solicită doar prelungirea.

De altfel, potrivit art. 51 alin. 1 se stipulează că "Procedura și condițiile de eliberare și modificare a licenței audiovizuale se stabilesc prin decizie a Consiliului. Solicitanții au obligația să depună (…) certificate fiscale din care să rezulte că, la data solicitării licenței audiovizuale, societatea care solicită acordarea sau modificarea licenței nu înregistrează obligații restante la bugetul de stat.

Astfel, în temeiul art. 51 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 s-a emis Decizia Consiliului Național al Audiovizualului nr. 304/2015 privind procedura de acordare, modificare, prelungire a valabilității și de cedare a licenței și a deciziei de autorizare audiovizuală digitală pentru difuzarea în sistem digital terestru, care a modificat și completat Decizia CNA nr. 277/2013.

(2) Prin excepție de la prevederile alin. (1) se poate acorda sau modifica licența în cazul în care societatea înregistrează obligații restante la bugetul de stat, dar beneficiază de înlesniri sau reeșalonări la plata acestora. În această situație, societatea este obligată să depună dovada acordării acestor facilități."

Această decizie emisă de CNA este în vigoare, nefiind anulată, astfel încât reclamantul nu poate invoca neaplicarea acesteia sau faptul că ar adăuga la Legea nr. 504/2001, în condițiile în care nu a exercitat vreun drept procesual în legătură cu aceasta.

Or, în mod corect a reținut instanța fondului cauzei că reclamanta nu a depus dovezi în sensul că ar fi beneficiat de scutiri/eșalonări la plată, acestea probe neputând fi depuse de altfel, în condițiile în care, oricum, la data solicitării prelungirii licenței, societatea reclamantă se afla deja în insolvență, fiind în perioada de observație, situație în raport de care nici nu putea beneficia de scutire/reeșalonare la plată a datoriilor.

Astfel, în aceste condiții sunt avute în vedere dispozițiile art. 186 din C. proc. civ..fiscală forma în vigoare la data emiterii deciziei contestate, 9.01.2020, care se referă la condițiile de acordare a eșalonării la plată (1) Pentru acordarea unei eșalonări la plată de către organul fiscal central, debitorul trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:

a) să se afle în dificultate generată de lipsa temporară de disponibilități bănești și să aibă capacitate financiară de plată pe perioada de eșalonare la plată. Aceste situații se apreciază de organul fiscal competent pe baza programului de restructurare sau de redresare financiară ori a altor informații și/sau documente relevante, prezentate de debitor sau deținute de organul fiscal;

(…)

c) să nu se afle în procedura insolvenței;"

Astfel, organul fiscal a ținut cont în decizia contestată de disp art. 51 din Legea nr. 504/2002 cât și de art. 157 din Codul de procedură fiscalălă care se referă la obligațiile fiscale restante- (1) Prin obligații fiscale restante se înțelege:

a) obligații fiscale pentru care s-a împlinit scadența sau termenul de plată;(…)

(2) Nu sunt considerate obligații fiscale restante:

a) obligațiile fiscale pentru care s-au acordat și sunt în derulare înlesniri la plată, potrivit legii, dacă pentru acestea nu s-a împlinit termenul de plată prevăzut în actul de acordare a înlesnirii sau se află în termenul de plată prevăzut la art. 194 alin. (1) lit. d), precum și celelalte obligații fiscale, care sunt condiții de menținere a valabilității înlesnirilor la plată, dacă pentru acestea nu s-au împlinit termenele suplimentare astfel cum sunt prevăzute la art. 194 alin. (1); (…)

c) obligațiile fiscale cu termene de plată viitoare stabilite în planul de reorganizare judiciară aprobat în condițiile legii;

Cum recurenta reclamantă se regăsește în situația prevăzută de alin. (1) a art. 157 din Codul de procedură fiscalălă și nu se încadrează în cea de la alin. (2) din Legea nr. 85/2014, în mod corect a apreciat prima instanță că a procedat pârâtul CNA la momentul emiterii deciziei contestate.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constatând că în cauză nu pot fi reținute motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. S.A - în insolvență, prin lichidator judiciar D. împotriva sentinței civile nr. 1126 din 2 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 28 iunie 2023.