ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3344/2022

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a, în data de 03.09.2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: anularea deciziei nr. 16149/31.07.2018 emisă de pârât, obligarea pârâtului la admiterea cererii de despăgubire pentru suma de 44.398,80 RON, obligarea pârâtului la plata dobânzii legale și la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1602 din 24 aprilie 2019, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței nr. 1602 din 24 aprilie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București– secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, astfel, instanța de fond a dat o interpretare greșită dispozițiilor incidente în speța dedusă judecății. Prin respingerea contestației privind obligarea FGA la plata despăgubirii, a, dobânzii legale aferente acesteia și a cheltuielilor de judecată instanța în mod nelegal a motivat hotărârea atacată, reținând eronat că recurentul este decăzut din dreptul de a solicita despăgubirea raportat la dispozițiile art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. x. Instanța de fond a ignorat că cererea a fost formulată în termen, raportat la dispozițiile art. 13 alin. 1din Legea nr. 213/2015, de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, FGA fiind în drept să efectueze plăți din disponibilitățile sale, iar potrivit alin. (6) dreptul de acțiune contra Fondului pentru plata despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani calculați de la dată nașterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Recurentul susține că a achitat despăgubirea, înțelegând să solicite de la asigurătorul RCA plata despăgubirii, raportat la culpa în producerea accidentului a asiguratului RCA. La data de 24 09 2016, autoutilitara cu nr. de înmatriculare, BAF cu nr. de înmatriculare x, proprietatea asiguratului A. a fost avariată ca urmare a unui accident rutier produs din culpa exclusivă a șoferului ce conducea autovehiculul marca x, cu nr. de înmatriculare x, vehicul asigurat cu polița RCA nr. x emisă de B. S.A.. Urmare acestui eveniment rutier, autoutilitara DAF a suferit multiple avarii, costurile readucerii acestuia în starea anterioara producerii accidentului au fost în cuantum de 27.260 hrivne, echivalentul a 44.398,80 RON. La data de 08.09.2017 a formulat cerere de despăgubire către Fondul de Garantare a Asiguraților, în vederea recuperării creanței de asigurare, în condițiile Legii nr. 213/2015. Respingerea contestației este vădit nelegală raportat la faptul că a formulat cererea de despăgubire către pârâtă, iar acesta avea obligația de a lua măsurile necesare în vederea deschiderii dosarului de daună, de a constata din punct de vedere tehnic avariile, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data producerii accidentului, însă acesta s-a mulțumit în a, motiva sumar respingerea plății respingând cererea de plată ca fiind tardiv formulată, fără a analiza data nașterii dreptului la acțiune. În ceea privește solicitarea de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale, arată că potrivit art. 1535 din noul C. civ. "în situația în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până la momentul plății, in cuantumul convenit de părți, sau în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească un prejudiciu." Potrivit dispozițiilor legale invocate pretențiile formulate de recurent sunt în limitele prevăzute de Legea nr. 136/1995, Legea nr. 213/2015 precum și a Noului C. civ., în vigoare la data producerii accidentului. Reținând culpa procesuală se impune obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Apărările formulate în cauză Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat în principal anularea recursului, iar în subsidiar respingerea acestuia ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului invocată prin întâmpinare de către intimatul-pârât FGA, Înalta Curte apreciază că aceasta este neîntemeiată, având în vedere faptul că, prin cererea de recurs, recurentul-pârât a formulat critici care se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că nu se poate reține lipsa motivelor în sensul prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamantul a solicitat plata din disponibilitățile F.G.A. la data de 08.07.2017 a sumei de 44.398,80 RON reprezentând despăgubire – contravaloarea pieselor pentru reparația autovehiculului avariat. F.G.A. a respins cererea de plată ca tardivă, constatând că a fost formulată după expirarea termenului legal de 90 de zile de depunere a cererilor la FGA. Înalta Curte are în vedere că Fondul de Garantare a Asiguraților a fost înființat prin legea specială, Legea 213/2015 ca instituție de drept public având ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, prin urmare, fiind un instrument public de garantare, Fondul are obligația de a proceda la analizarea și soluționarea dosarelor de daună conform condițiilor și plafonului de garantare stabilite de lege (art. 11 din Legea 213/2015). Așa cum rezultă din Legea 213/2015, Fondul este o schemă de garantare a asiguraților, instituție de drept public, înființată în scopul de a proteja un interes public, în situația insolvenței unui asigurător. Fondul funcționează ca un ultim resort de acordare de despăgubiri/indemnizații, cu respectarea unei proceduri administrative impuse de Legea 213/2015 și de Norma 16/2015. Dispozițiile art. 14 din Legea 213/2015 reglementează în mod expres un termen de decădere de 90 de zile, toate termenele imperative fiind prezumate a fi stabilite sub sancțiunea decăderii, în lipsa unei derogări. Față de formularea neechivocă a textului de lege - 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță atunci când acesta s-a născut ulterior - rezultă că suntem în prezența unui termen imperativ. În acest sens, dispozițiile art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților Menționează: "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr.

Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări..." Înalta Curte apreciază că instanța de fond în mod întemeiat a constatat că data nașterii creanței recurentului- reclamant este 24.09.2016, data evenimentului rutier, fiind o creanță născută anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului față de asigurătorul B. S.A.. Având în vedere data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului 17.03.2017, dată de la care încep a se calcula cele 90 de zile pentru creanțele născute anterior rămânerii definitive, petentul avea la dispoziție, până la cel târziu data de 17.06.2017 dreptul de a formula o cerere de plată în vederea recuperării, din disponibilitățile Fondului, a sumelor de bani cu titlu de despăgubire. Astfel, având în vedere data la care petentul a înțeles să formuleze și să depună cererea de plată, rezultă că termenul imperativ de 90 de zile menționat la art. 14 alin. (1) din Legea 213/2015 a fost depășit de către petent. Fondul nu este un succesor în drepturi și obligații al societăților de asigurare intrate în faliment, fiind doar un garant al plății despăgubirilor, ale cărui obligații se nasc, conform art. 22 din Legea 503/2004 la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară și constatarea stării de insolvență a societății de asigurare/reasigurare, când se naște și dreptul creditorilor de asigurări de a solicita de la Fond plata sumelor cuvenite. În consecință, Înalta Curte apreciază că instanța de fond în mod corect a constatat că cererea de plată din data de 08.09.2017 este tardiv formulată, fiind depusă cu depășirea termenului de decădere de 90 de zile, prevăzut de art. 14 teza a I-a din Legea nr. 213/2015. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile formulate de recurent sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală. 6. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.