ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3331/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 11 februarie 2016, sub nr. x/2016, reclamantele A. S.R.L. și B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii - Inspecția Judiciară și C., au solicitat anularea Rezoluției de clasare din 29 decembrie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015 de către Inspecția Judiciară și trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 9 septembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamantele A. S.R.L. și B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii - Inspecția Judiciară, au solicitat anularea Rezoluției de clasare din 29 decembrie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015 de către Inspecția Judiciară și obligarea pârâtei la continuarea procedurii disciplinare. Prin încheierea de la termenul din 19 septembrie 2016, Curtea de Apel București a dispus atașarea dosarului nr. x/2016 al CAB-SCAF la dosarul nr. x/2016 pentru a se verifica asupra excepției de litispendență și a prorogat discutarea excepției de litispendență în raport de dosarul nr. x/2016 al CAB-SCAF, după atașarea acestuia.

Soluția instanței de fond în primul ciclu procesual Prin sentința civilă nr. 3073 din 17 octombrie 2016, Curtea de Apel București a admis excepția litispendenței, invocată de reclamanta B. S.R.L., a dispus reunirea dosarului nr. x/2016 la dosarul nr. x/2016, a respins, ca neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B. S.R.L., invocate de pârâtul C., a admis excepția inadmisibilității pentru lipsa procedurii prealabile invocată de același pârât și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A. S.R.L. și B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii - Inspecția Judiciară și C., ca inadmisibilă. Calea de atac exercitată împotriva acestei sentințe de către recurenta-reclamantă A. S.R.L. a fost admisă prin decizia nr. 5519/13.11.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a casat în parte sentința atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Hotărârea instanței de fond în al doilea ciclu procesual Prin sentința nr. 117 din 4 februarie 2021, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, judecând cauza în fond după casare, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliul Superior al Magistraturii și C. și a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu acești pârâți ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții S.C. A. S.R.L. și S.C. B., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe au declarat recurs recurentele-reclamante S.C. A. S.R.L. și S.C. B. S.R.L., precum și recurentul-pârât C.. 4.1. Recurentele reclamante și-au întemeiat calea de atac pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., criticile formulate vizând atât excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C., cât și fondul contestației. În ceea ce privește lipsa calității procesuale pasive, recurentele-reclamante au arătat că această excepție a fost soluționată în primul ciclu procesual, nemaiputând fi reiterată, instanța de fond depășind limitele investirii. Criticile formulate în ceea ce privește respingerea ca nefondată a contestației, au vizat în esență următoarele aspecte: 1. În privința abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 303/2004 - încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități privind judecătorii și procurorii - contrar celor reținute în sentința atacată, obligația judecătorului de a se abține nu depinde de manifestarea intenției vreunei părți de a formula cerere de recuzare. Chiar dacă partea/avocatul părții nu formulează o astfel de cerere, judecătorul care cunoaște că este incompatibil să judece o cauza are obligația să se abțină, întrucât nu trebuie să existe o imparțialitate dovedită ci să existe îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorului. În cauză, la data judecării cauzei (10 iunie 2015), judecătorul cauzei - C. - cunoștea faptul că avocatul recurentului nu îl consideră imparțial și că acesta formulase o sesizare la Inspecția Judiciară și CSM, judecătorul cauzei fiind încunoștiințat despre acest aspect. Principiile de la Bangalore privind Conduita Judiciară 20021, în special al doilea principiu privind imparțialitatea, stabilesc că "Judecătorul se va abține să soluționeze orice dosar pe care constată că nu îl va putea judeca într-o manieră imparțială sau în care i-ar putea părea unui observator rezonabil că judecătorul nu este capabil să judece imparțial." Chiar judecătorul cauzei C., într-un articol publicat online la data de 11 februarie 2014, intitulat "Percepția părții asupra aparenței de imparțialitate a instanței e fundamentală" distingea între un demers subiectiv și unul obiectiv de stabilire al imparțialității. Criteriul obiectiv, susținea acesta, "presupune a se analiza dacă există fapte determinate și verificabile care pot ridica îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorului, independent de comportamentul său personal. Curtea (europeană) a subliniat și aici că pentru acest demers chiar și aparențele contează, aparențe necesare pentru a nu afecta încrederea publică pe care într-o societate democratică trebuie să o inspire instanțele judecătorești." În opinia recurentelor-reclamante, judecătorul fondului nu a luat în considerare argumentele invocate, prin care au demonstrat faptul că judecătorul cauzei cunoștea faptul că nu este considerat imparțial, fiind obligat să se abțină, și a motivat sub acest aspect strict raportat la faptul că avocatul nu a formulat o cerere de recuzare. Dar, instituția recuzării și cea a abținerii sunt diferite, nefiind necesară recuzarea pentru ca judecătorul să se abțină (de altfel, ar fi și inutilă abținerea în astfel de cazuri). Au învederat și faptul că judecătorul cauzei a fost ulterior exclus în mod definitiv din magistratură pentru conduită necorespunzătoare, urmare a unei proceduri ce a avut la bază trei reclamații adresate Consiliului Superior al Magistraturii de către colegi magistrați. De asemenea, anterior excluderii definitive, a mai existat o decizie de excludere din magistratură a acestuia, decizie care a fost însă desființată în procedura judiciară. 2. În privința abaterii disciplinare reglementate de art. 99 1 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 - Exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență - au arătat că instanța de fond a încălcat prevederile art. 14 și art. 22 din C. proc. civ., care reglementează dreptul la apărare și principiul contradictorialității, prin nepunerea în discuția părților a normelor de drept care se consideră că ar fi încălcate. Totodată, judecătorul fondului nu a analizat grava neglijență, ci doar reaua credință, menționând că ar trebui dovedită "distorsionarea conștientă a dreptului", "în mod voit", "în scopul producerii sau acceptării producerii unei vătămări", "presupune intenția de a manipula legea în mod conștient și voința de a cauza o vătămare". Or, abaterea disciplinară se referă în egală măsură și la o acțiune neintenționată care produce o vătămare gravă. În raport de criticile formulate, a solicitat admiterea recursului, respingerea excepției invocate din oficiu, casarea hotărârii Curții de Apel București, și admiterea contestației, desființarea Rezoluției de clasare din data de 29.12.2015 emisă de inspectorul judiciar cu privire la sesizarea nr. x/2015 și trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare. 4.2. Recurentul-pârât C., nu a motivat recursul declarat, învederând faptul că nu i s-a comunicat hotărârea judecătorească recurată. Recurentul-pârât a formulat și o cerere de înscriere în fals împotriva tuturor procedurilor de citare sau comunicare și proceselor-verbale aferente, care ar atesta citarea sa și a indicat, ca instigator, complice și autor al falsurilor pe președintele Curții de Apel Cluj, precum și pe reprezentantul recurentului-reclamant. Totodată, a solicitat suspendarea cauzei și trimiterea falsului către procuror, iar în prealabil comunicarea actelor atacate pentru eventuala întregire a cererii de înscriere în fals. Falsificarea s-a realizat în modalitatea falsului intelectual, respectiv prin atestarea în fals a citării sale sau a altor elemente care ar face citarea valabilă, inclusiv valabilitatea adresei de citare.

Procedura derulată în recurs În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 20.07.2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererilor de recurs la data de 02.03.2022, în ședință publică, cu citarea părților.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cu prioritate, conform art. 248 C. proc. civ., excepția inadmisibilității recursului, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ.: "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.", iar potrivit art. 129 din Constituția României: "Împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii." Din cuprinsul textelor de lege menționate anterior rezultă că părțile pot uza doar de căile de atac prevăzute de lege, iar exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești pentru care C. proc. civ. sau legea specială nu prevede o astfel de posibilitate, reprezintă un demers inadmisibil, indiferent de criticile învederate de partea care a formulat calea de atac. În speță, prin rezoluția nr. x/2015 a Inspecției Judiciare s-a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 45 alin. (4) lit. b) raportat la art. 47 lit. b) din Legea nr. 317/2004, clasarea sesizării formulate de recurentele-reclamante privind săvârșirea unor abateri disciplinare de către magistratul indicat în cererea de chemare în judecată. Potrivit dispozițiilor art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, în forma în vigoare la data sesizării instanței, rezoluția de clasare dispusă în urma efectuării verificărilor prealabile efectuate de Inspecția Judiciară din oficiu sau la sesizarea persoanei interesate și în cadrul căreia se constată că nu există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare, era definitivă. Prin Decizia nr. 397 din 03 iulie 2014, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "rezoluția de clasare este definitivă" din cuprinsul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, este neconstituțională în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din aceeași lege. În conformitate cu dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituția României, legile și ordonanțele în vigoare, constatate a fi neconstituționale, "își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept". Întrucât, la expirarea termenului de 45 de zile, nu au fost operate modificările legislative necesare punerii în acord a dispozițiilor Legii nr. 317/2004 cu prevederile constituționale, Înalta Curte, în exercitarea rolului de unificator al jurisprudenței, prin Soluția de principiu adoptată la data de 13 februarie 2017, de către secția de contencios administrativ și fiscal, a stabilit că: "Rezoluția de clasare a sesizării pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Direcția de Inspecție Judiciară în temeiul dispozițiilor art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, poate fi contestată, în fața instanței de contencios administrativ, fără îndeplinirea unei proceduri prealabile." Pentru a dispune în acest sens, secția de contencios administrativ și fiscal a reținut că judecarea pricinilor privind contestarea rezoluției de clasare se face potrivit dispozițiilor edictate pentru instituția juridică asemănătoare (cea mai apropiată), respectiv conform regimului juridic aplicabil acțiunii exercitate împotriva rezoluției de respingere a sesizării reglementat de art. 47 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, și nu potrivit dispozițiilor Legii nr. 554/2004, ce constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ. De asemenea, prin Soluția de principiu adoptată la data de 09 octombrie 2017, de către secția de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a reținut că: "În ipoteza în care contestația formulată împotriva rezoluției de clasare a sesizării pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Direcția de Inspecție Judiciară în temeiul dispozițiilor art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, a fost soluționată pe fond de prima instanță prin prisma dispozițiilor de procedură din Legea nr. 317/2004, recursul este inadmisibil." Această interpretare a fost generată de împrejurarea că dispozițiile art. 47 din Legea nr. 317/2004 nu pot fi aplicate parțial, doar în ceea ce privește aspectele legate de îndeplinirea procedurii prealabile, și ignorate în privința altor aspecte procedurale, precum regimul căilor de atac, o astfel de situație putând duce la aplicarea unei lex tertia, prin aplicarea concomitentă a dispozițiilor Legii nr. 554/2004 și dispozițiilor Legii nr. 317/2004. În cauză, chiar dacă instanța a cărei hotărâre a fost recurată, a menționat în dispozitivul sentinței că aceasta se poate ataca cu recurs, Înalta Curte subliniază că principiul legalității căilor de atac, statuat în art. 129 din Constituția României și consacrat în C. proc. civ. de dispozițiile art. 457 alin. (1) și (2) exclude examinarea în fond a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte situații și în alte condiții decât cele determinate de dreptul intern prin legea procesuală, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei. Susținerile recurentelor-reclamante potrivit cărora excepția inadmisibilității este nefondată întrucât a fost respinsă în primul ciclu procesual nu pot fi primite, deoarece calea de atac a fost considerată admisibilă ca un remediu judiciar în raport de două evenimente jurisprudențiale, respectiv decizia Curții Constituționale nr. 397/3.07.2014 și soluția de unificare a practicii adoptată de secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție în data de 13.02.2017. Întrucât prin hotărârea recurată în prezenta cauză contestația formulată de recurentele- reclamante împotriva rezoluției de clasare a fost soluționată pe fond de prima instanță prin prisma dispozițiilor de procedură din Legea nr. 317/2004, Înalta Curte constată că devin incidente dispozițiile art. 47 alin. (7) din aceeași lege care, la data sesizării instanței aveau următorul cuprins: "(7) Hotărârea secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București este irevocabilă". În acest context, se impune precizarea că dispozițiile art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 (forma în vigoare la 11.02.2016 – data sesizării instanței) au fost supuse controlului Curții Constituționale, pe calea excepției de neconstituționalitate, instanța de control constituțional constatând, prin decizia nr. 778/2019, că prevederile art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 sunt în concordanță cu cele ale art. 129 din Constituție, potrivit cărora împotriva hotărârii judecătorești se pot exercita căile de atac, în condițiile legii. Prin urmare, instanța de control judiciar constată că recurentele-reclamante nu au deschisă calea de atac a recursului împotriva unei hotărâri definitive, nesusceptibilă a fi atacată cu recurs.

Temeiul legal al soluției adoptate Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ. și art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, Înalta Curte va respinge ambele recursuri ca inadmisibile.