ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3190/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 10.12.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 21662/18.11.2019, emisa de către Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea acesteia și obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților la plata, cu celeritate, a sumelor stabilite de către cele doua instanțe de judecata ca daune materiale, 10.000 RON, daune morale 100.000 RON si 4000 RON cheltuieli judiciare, reprezentând onorariu avocat. 1.

Hotărârea pronunțată în cauză Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 287 din 15 mai 2020, a respinge excepția inadmisibilității, ca neîntemeiată și, în consecință, a admis în parte cererea de chemare în judecată promovată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat decizia nr. 21662/18.11.2019 și a obligat pârâtul la soluționarea cererii de plată formulate de reclamantă. 1.

Calea de atac exercitată și motivele de recurs înfățișate Împotriva acestei hotărâri a promovat recurs pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, în condițiile art. 493 C. proc. civ. Criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, și pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum ca neîntemeiată. În expunerea motivelor de recurs, în esență, recuretul arată că, considerentele instanței de fond sunt contradictorii, în sensul că, pe de o parte, instanța retine ca este nevoie de investirea formala a FGA cu o cerere de plată, ca apoi să se retină că exista implicit identitate de persoana între recurent și asigurător (cand aveam obligația de a face dovada ca asigurătorul (si nu FGA) a notificat creditorul de asigurări) respectiv, în final să retină ca " cererea de plata înregistrata ia Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/04.07.2019 nu a depășit cu o durata nerezonabila termenul de 90 de zile. Față de acestea, recurentul apreciază că sunt incidente dispozițiile art. 488 ațin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Raportat la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătatat că instanța de fond în mod nelegal a repus reclamanta în termenul de formulare a cererii de plată admițând contestația, reținând în contra principiilor legale că reclamanta poate invoca necunoașterea legii. Susține în continuare că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este un termen de decădere și "reprezintă intervalul de timp înăuntrul căruia titularul unul drept subiectiv este obligat să-și exercite acel drept (într-un anumit mod sau anumite condiții), sub sancțiunea stingerii dreptului respectiv, termen ce nu poate fi suspendat sau întrerupt și este incompatibil cu instituția repunerii în termen". În doctrina juridică, decăderea este considerată ca fiind mai gravă decât nulitatea. Astfel, dacă actul nul poate fi refăcut, o asemenea posibilitate nu există șl pentru actul tardiv, pentru că decăderea stinge, însuși dreptul de a mai săvârși un anume act de procedură." (B. ~ "Excepțiile procesuale în procesul civil", ediția a II a revăzută și adăugită, pag. 307). De asemenea, instituția juridică a decăderii nu este similară instituției juridice a prescripției extinctive, între cele două noțiuni existând diferențe semnificative, astfel încât nu pot fi reținute ca întemeiate apărările invocate de instanța in beneficiul reclamantei cu privire la intreruperea unui termen de prescripție extinctivă. Prin urmare, este inadmisibila o eventuala cerere de repunere în termen a reclamantei. Chiar în măsura în care instanța ar înlatura apărările privind inadmisibilitatea unei eventuale cereri de repunere in termen, pe temeinicia acesteia a apreciat că instanța de fond trebuia sa verifice și incidența art. 166 alin. (2) C. proc. civ. pentru a vedea daca a fost legal sesizata cu o cerere de repunere in termen. A considerat recurentul că nimic din modalitatea de formulare a contestației nu ar îndritui instanța să considere ca s-ar fi formulat o astfel de cerere implicit. Instanța de fond retine în considerente doar ca în materia decăderii, deși nu este caz de întrerupere legală a termenului, poate constitui motiv temeinic justificat pentru sesizarea în aceste condiții a Fondului de Garantare a Asiguraților. În concluzie, recurentul-pârât a susținut că raportat la speța de față, instanța era chemata sa se pronunțe cu privire la raportul juridic dedus judecății si nu sa judece in abstract despre cum ar putea sti sau nu creditorii unei societăți ca s-a deschis procedura insolventei fiind e vădit nelegal si netemeinic a se concluziona în sesnul că reclamanta nu ar fi avut cunoștința despre împrejurarea ca s-a deschis procedura falimentului C. sau de împrejurarea ca poate formula cerere de plată. 1.

Apărările formulate în cauză Legal citată, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului declarat în cauză și menținerea, ca temeinică și legală, a sentinței civile recurate. De asemenea, intimata a depus note de sedință. 1.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 26 mai 2021, în ședință publică, cu citarea părților. În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi. I. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, Înalta Curte, reverificând probatoriul administrat față de conținutul prevederilor legale aplicabile, apreciază că recursul este fondat, impunându-se reformarea sentinței, pentru considerentele care urmează. În contextul acestor susțineri și ținând cont de invocarea explicită a motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, într-adevăr, considerentele deciziei recurate nu conțin referiri contradictorii la aspecte de fapt. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele oricărei hotărâri judecătorești trebuie să se arate "obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanța pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". În măsura în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, hotărârea poate fi casată pe temeiul art. 497 cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În acest context, urmează a se examina, în limitele susținerilor recurentului, dacă motivarea în fapt și în drept a deciziei recurate relevă examinarea corespunzătoare a obiectului pretențiilor și apărărilor formulate în cauză, precum și a condițiilor legale presupuse de soluționarea cererii de chemare în judecată. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut a de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de pârât din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/20155 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte reține că acest motiv de recurs este fondat din perspectiva următoarelor considerente: Obiectul pricinii de față vizează Decizia nr. 21662 din 18.11. 2019 emisă de FGA, prin care a fost respinsă ca tardivă cererea de plată nr. 12669/04. 07. 2019 formulată de petenta A. pentru suma de 114.000 de RON, întrucât acesta a înțeles să formuleze și să depună cererea de plată după expirarea termenului legal de depunere a cererilor de plată la FGA pentru asigurătorul S.C. C., în faliment. În temeiul cererii de plată, a fost deschis dosarul de daună nr. x (nr. unic x). formulată de reclamanta. În fapt, prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/04.07.2019, reclamanta A. a solicitat să fie despăgubită din disponibilitățile FGA cu suma de 10.000 de RON daune materiale, 100.000 RON daune morale și 4.000 RON cheltuieli de judecată stabilite în dosarul procesual nr. x/2016 de Judecătoria Moinești prin sentința civilă nr. 391/05.07.2018, respectiv Curtea de Apel Bacău prin decizia penală nr. 1441/05.12.2018. Judecătorul fondului, în esență, a reținut așa cum reiese din motivarea sentinței că, termenul de 90 de zile prevăzut de dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în care persoana îndreptățită trebuie să formuleze cererea de plată, este un termen procedural, de decădere, aplicabil unei proceduri administrative obligatorii conform legii speciale, iar nu un termen de drept material, în care o persoană să opteze sau nu pentru un drept substanțial astfel încât acesta să fie pierdut în caz de pasivitate (în speță, un drept de creanță), deoarece, potrivit dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 213/2015, "creditorul de asigurări poate urma separat și procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanței sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depășește plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2)". În aceste condiții, potrivit dispozițiilor art. 186 alin. (1) C. proc. civ., "partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate". Instanța a reținut că reprezintă "motive temeinic justificate" împrejurările invocate de reclamantă, titular al unui drept de creanță constând în contravaloarea pagubelor suferite ca urmare a tragicului eveniment rutier, având în vedere că abia la data de 27.02.2019 au fost legalizate sentința penală nr. 391 din 05.07.2018, pronunțata de către Judecătoria Moinesti, la fond și decizia penala nr. 1441 din 05.12.2018, pronunțată de către Curtea de Apel Bacău, în apel, in Dosarul nr. x/2016. Or, decizia penală definitivă trebuia redactată înainte de legalizare, care a intervenit la data de 27.02.2019, iar față de acest moment, cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/04.07.2019 nu a depășit cu o durată nerezonabilă termenul de 90 de zile, ținând cont că reclamanta nu a stat în pasivitate. Curtea este în consonanță cu criticile recurentului-pârât în sensul că termenul de 90 zile instituit de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este un termen de decădere, astfel; Potrivit dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015: "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi". Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților prevede că: pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr.

Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile ort. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări". Din actele și lucrările dosarului reiese că, prin cererea de plata înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților, intimata-reclamanta a solicitat plata din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților a sumelor datorate conform sentinței penale nr. 391/05.07.2018 pronunțata de Judecătoria Moinesti in dosarul nr. x/2016, rămasa definitiva prin decizia penala nr. 1441/05.12.2018 ca urmare a accidentului produs in data de 12.06.2016. Este evident că intimata-reclamanta a luat la cunoștința despre producerea prejudiciului la data producerii accidentului-12.06.2016, data la care a luat naștere dreptul de creanța, întinderea sa fiind stabilită în mod definitiv prin sentința penală nr. 391/05.07.2018 pronunțata de Judecătoria Moinesti, în dosarul nr. x/2016, sentință rămasa definitivă, prin decizia penala nr. 1441/05.12.2018. Astfel, fiind vorba de o creanța născută ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului, termenul de depunere a cererii de plata la FGA. conform prevederilor mai sus menționate, s-a implinit în a -90-a zi de la data nașterii dreptului de creanța, respectiv 05.03.2019. Or, reclamanta a înțeles să depună cererea de plată la data de 04. 07. 2019, peste termenul stabilit de lege, termenul de 90 de zile prevăzut pentru procedura legală mai sus- arătată fiind depășit, prin raportare la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior (05. 12. 2018, cazul în speță). Într-adevăr, potrivit art. 186 C. proc. civ. "partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate". Înalta Curte constată că aceste dispoziții reglementează o repunere în termenul sui generis, respectiv în condiții restrictive, când partea dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate. Deci, repunerea în termen este remediul procedural pentru cel care nu a exercitat în termenul prevăzut de lege un act de procedură. Sub acest aspect, intimata-reclamantă a menționat faptul că nu a cunoscut că trebuie să se adreseze cu cerere de despăgubiri către Fondul de Garantare a Asiguraților în urma celor doua hotărâri, cu atât mai mult cu cât acest lucru nu rezulta din sentința și nici din decizia penala depuse la dosarul cauzei, apreciind astfel că termenul de 90 de zile invocat curge de la data la care a luat la cunoștința ca poate să se adreseze si Fondului de Garantare a Asiguraților, ca fiind organul care instrumentează dosarele de dauna ulterior retragerii autorizației de funcționare a C.. Instanța de fond în mod greșit a reținut că reprezintă "motive temeinic justificate" împrejurările invocate de reclamantă, titular al unui drept de creanță constând în contravaloarea pagubelor suferite ca urmare a tragicului eveniment rutier, având în vedere că abia la data de 27.02.2019 au fost legalizate sentința penala nr. 391 din 05.07.2018, pronunțata de către Judecătoria Moinesti, la fond, si decizia penala nr. 1441 din 05.12.2018, pronunțata de către Curtea de Apel Bacău, in apel, în Dosarul nr. x/2016. În cauză, pe de o pare, întinderea prejudiciului a fost cunoscută la momentul rămânerii definitive a deciziei penale nr. 1441/05.12.2018 pronunțată de Curtea de Apel Bacău . Pe de altă parte, decizia penală definitivă a fost redactată la data la data de 9 ianuarie 2019 și legalizată la data de 27.02.2019, iar față de acest moment, cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/04.07.2019 a depășit termenul de termenul de 90 de zile. Spunem că repunerea în termenul formulare a cererii de plată (90 de zile) apare ca fiind nejustificată, în condițiile în care a nu reclamanta nu făcut dovada faptului că întârzierea s-a datorat unor motive temeinic justificate, respectiv imposibilitate obiectivă de a adresa o cerere de despăgubiri, cerință impusă de norma de drept prevăzută la art. 186 alin. (1) C. proc. civ. Pe cale de consecință, fără a nega situația tragică prin care a trecut reclamanta, împrejurările invocate de acesta nu conduc la o repunere în termenul de formulare a cererii de plată, nu se încadrează în noțiunea de "împrejurare mai presus de voința părții", aptă să conducă la o repunere în termen. De altminteri, dispozițiile art. 14 alin. (2),(3)și (4) din Legea 213/2015 care stabilesc că odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate. (3) În cazul imposibilității de prezentare a înscrisurilor justificative în copie legalizată, creditorul de asigurări poate prezenta fie copii ale acestora, fie o declarație pe propria răspundere, în sensul susținerii acestor documente justificative. în cerere se va preciza motivul imposibilității depunerii lor în copie legalizată. Aceste documente vor fi verificate cu evidențele preluate de Fond de la asigurătorul aflat în faliment. (4) în cerere se vor menționa, în principal, următoarele elemente: natura creanței, momentul nașterii sale și cuantumul sumei pretinse, dacă există vreun privilegiu ori o garanție reală in ceea ce privește creanța, precum și care sunt bunurile acoperite de asigurare. ". Astfel, cu nimic nu a fost împiedicată reclamanta de a formula cererea de plată la FGA în termenul legal de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii penale. Nu în ultimul rând, se impune a fi subliniat și reținut faptul că termenul de 90 de zile prevăzut de norma juridică de ordine publică sus-menționată, constituie un veritabil termen de decădere stabilit de legiuitor pentru exercitarea dreptului subiectiv al creditorilor de asigurări care pretind un drept de creanță împotriva asigurătorului în faliment de a formula o cerere de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraților pentru încasarea din disponibilitățile F.G.A. a indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare încheiate cu un asigurător în faliment. De asemenea, în cazul urnii accident de circulație având ca urmare producerea unui prejudiciu material, așa cum este cazul în speță, răspunderea aparține asigurătorului, in baza contractului de asigurare facultativă, fiind o răspundere contractuala. Or, FGA nu are calitatea de asigurător, si nu se subroga in drepturile si obligațiile asigurătorului, iar intre FGA si conducătorii autovehiculelor implicați in accidente de circulație rutiera nu exista nici un raport juridic i care sa derive din contractul de asigurare facultativă încheiat cu asigurătorul debitor. Fondul de garantare a asiguraților acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, iar nu ca obligații proprii ale subscrisei, obligația fiind născută din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarul asigurării cu asigurătorul și de aceea plățile făcute de către Fond reprezintă obligații ale asigurătorului în faliment, fiind deci achitate sau acoperite în numele și pe seama acestuia, exclusiv în cadrul îndeplinirii procedurii administrative necontencioase reglementată de dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Normei A.S.F. nr. 16/2015, procedură care demarează cu depunerea la FGA a unei cereri de plată în condițiile legii. În aceste condiții, Înalta Curte constată că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentul- pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, interpretarea și aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 14 din Legea nr. 213/2015 fiind greșită. III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul promovat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 287 din 15 mai 2020 pronunțate de Curtea de Apel București– secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, va casa sentința recurată și, rejudecând, va respinge acțiunea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată. În temeiul dispozițiilor art. 451 alin. (1) și art. 453 alin. (1) C. proc. civ. se va dispune obligarea A. la plata sumei de 200 RON către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, reprezentând taxă judiciară de timbru.