PARADIS AND OTHERS v. GERMANY

Cererea a fost depusă la Curte de către o mamă, Susanne Paradis, în numele ei și a patru copiii ei Vanessa, Nina, Joshua și Sasha. Doamna Paradis, născută în 1966, este un național german. Cei patru copii s-au născut în 1985, 1994 și 1996 și sunt cetățenii germani și canadenți. Doamna Paradis locuiește în prezent în Hördt, Germania, în timp ce locul unde sunt copiii este necunoscut. Guvernul respondentului este reprezentat de agentul lor, dna A. Wittling-Vogel, Ministerialdireigentin, al Ministerului Federal al Justiției. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Această cerere este strâns legată de cererea nr. 4783/03, declarată inadmisibilă de Curte la 15 mai 2003. Această cerere a fost depusă de dna Paradis în numele celor patru copii. Curtea a lăsat deschis întrebarea cu privire la dacă dna Paradis trebuia considerată o reclamantă în dreapta ei. Dna Paradis, un național german, a fost căsătorit cu un național canadian, dl O., cu care are trei copii (Nina, Joshua și Sasha). Are o altă fiică printr-o primă căsătorie (Vanessa). După ce a părăsit dl O. în 1997, Curtea Superioră Windsor (Canada) a acordat doamnei Paradis custodia exclusivă Nina, Joshua și Sasha, în timp ce dl O. a primit acces. Curtea a ordonat doamnei Paradis să nu îndepărteze copiii din Canada, cu excepția cazului în care dl O. a acceptat aceasta. În vara 2000 dna Paradis și reclamanții au călătorit în Germania pentru o ședere de două săptămâni după ce a obținut consimțământul dlui O. Cu toate acestea, ei nu s-au întors în Canada după aceste două săptămâni s-au scurs. Doamna Paradis a depus o cerere de divorț în Germania și a solicitat custodia exclusivă a Ninei, Joshua și Sasha. Cu toate acestea, Curtea Superioră Windsor a acordat apoi singura custodie a domnului O. copiilor. La 28 septembrie 2001, Curtea de district Zweibrücken (Germania) a respins cererea dlui O. de a returna Nina, Joshua și Sasha în temeiul Convenției de la Haga privind aspectele civile ale îndepărtării internaționale a copiilor („Convenția Hague”). La 26 iunie 2002, Curtea de recurs a revocat decizia respectivă și a ordonat doamnei Paradis să returneze copiii la dl O. La 8 august 2002, Curtea Constituțională Federală a refuzat să recunoască plângerea depusă de dna Paradis în numele Ninei, Joshua și Sasha. La 17 februarie 2003, Curtea de District a ordonat judecătorului să execute decizia Curții de Apel din 26 iunie 2002. Totuși, la 18 martie 2003, încercările sale au eșuat din cauza refuzului explicit al reclamanților. La 9 aprilie 2003, Curtea de Apel a conferit Tribunalului dreptul de a folosi forța împotriva reclamanților. La 30 aprilie 2003, Curtea Constituțională Federală a refuzat să admită plângerea reclamanților. La 15 mai 2003, Curtea a constatat că nu a existat nicio încălcare a drepturilor reclamanților în temeiul articolului 8 din Convenție și a declarat cererea inadmisibilă ca fiind evident nefondată. La 19 mai 2003, tribunalul a încercat din nou în zadar să execute hotărârea Curții de Apel din 26 iunie 2002. Doamna Paradis a declarat că a adus deja copiii în Franța acum patru săptămâni și a refuzat să-și dezvăluie locul de adăpost. La 21 mai 2003, Curtea de district Zweibrücken a ordonat detenția coercitivă a dnei Paradis (Zwangshaft) în conformitate cu art. 33 §§ 1 și 3 din Actul privind procedurile necontențiale (Gesetz über die Angelegenheiten der freiwilligen Gerichtsbarkeit) pentru a obține locul unde sunt copiii (a se vedea mai jos „Legea internă relevantă”). Acesta a elaborat că Curtea de Apel a decis deja în iunie 2002 că copiii ar trebui returnați dlui O. și că orice întârziere suplimentară în executarea acestei decizii trebuie evitată. În plus, instanța a constatat că celelalte măsuri coercitive în temeiul articolului 33 din Legea privind procedurile necontențioase, o plată a pedepsei, nu ar avea succes. În aceste circumstanțe, Curtea a concluzionat că detenția dnei Paradis este proporțională, dar a clarificat că va fi eliberată imediat după ce copiii vor fi returnați. În plus, consideră că datorită caracterului urgent al cazului, nu a fost solicitat să-l audă în prealabil pe dna Paradis. În acest sens, Curtea de Apel a subliniat, de asemenea, că se așteaptă ca doamna Paradis să împiedice deținerea coercitivă. La 27 mai 2003, Curtea de Apel a respins plângerea reclamanților și a confirmat raționamentul instanței inferioare. La 31 iulie 2003, Curtea Constituțională Federală a refuzat să admită plângerea dnei Paradis. Ea nu a dezvăluit locul unde erau copiii și se pare că sunt încă în ascunzătoare. „(1) Dacă cineva este obligat de instanță să efectueze o acțiune care depinde doar de voința sa, să omită o acțiune sau să tolereze o acțiune, instanța poate impune, cu excepția cazului în care legea prevede diferit, o plată de pedeapsă pentru a asigura respectarea ordinului său. În cazul în care o persoană trebuie returnată, instanța poate ordona detenția coercitivă independent de plata pedepsei. ... (3) .... Detenția coercitivă (secțiunea 1) trebuie anunțată, cu excepția cazului în care executarea ordinului de judecată este deosebit de urgentă sau dacă trebuie să se aștepte că executarea detenției coercitive va fi împiedicată. ... Secțiunile 901, 904-906, 909 § 1 și 2 și secțiunile 910 și 913 din Codul Legii de Procedură Civilă se aplică în consecință la executarea detenției coercitive. ...” Secțiunea 913 „Detenția nu poate depăși șase luni. După încheierea șase luni, debitorul (Schuldner) va fi eliberat ex officio.

The application was lodged with the Court by a mother, Susanne Paradis, on behalf of herself and her four children Vanessa, Nina, Joshua and Sasha. Ms Paradis, born in 1966, is a German national. Her four children were born in 1985, 1994 and 1996 and are German and Canadian nationals. Ms Paradis currently lives in Hördt, Germany, while the children’s whereabouts are unknown. The respondent Government are represented by their Agent, Mrs A. Wittling-Vogel, Ministerialdirigentin, of the Federal Ministry of Justice. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. This application is closely related to application no. 4783/03, declared inadmissible by the Court on 15 May 2003. That application had been lodged by Ms Paradis on behalf of her four children. The Court left open the question as to whether Ms Paradis had to be regarded as an applicant in her own right. Ms Paradis, a German national, had been married to a Canadian national, Mr O., with whom she has three children (Nina, Joshua and Sasha). She has another daughter by a first marriage (Vanessa). After having left Mr O. in 1997, the Windsor Superior Court (Canada) granted Ms Paradis sole custody of Nina, Joshua and Sasha, while Mr O. was granted access. The court ordered Ms Paradis not to remove the children from Canada, unless Mr O. consented to it. In summer 2000 Ms Paradis and the applicants travelled to Germany for a two-week’s stay after having obtained Mr O.’s consent. However, they did not return to Canada after those two weeks had lapsed. Ms Paradis filed a petition for divorce in Germany and requested the sole custody of Nina, Joshua and Sasha. However, the Windsor Superior Court then granted Mr O. the children’s sole custody. On 28 September 2001 the Zweibrücken District Court (Germany) rejected Mr O.’s request to return Nina, Joshua and Sasha under the Hague Convention on the Civil Aspects of International Child Abduction (“Hague Convention”). On 26 June 2002 the Court of Appeal revoked that decision and ordered Ms Paradis to return the children to Mr O. On 8 August 2002 the Federal Constitutional Court refused to admit the complaint lodged by Ms Paradis on behalf of Nina, Joshua and Sasha. On 17 February 2003 the District Court ordered the court bailiff to execute the Court of Appeal’s decision of 26 June 2002. However, on 18 March 2003 his attempts failed due to the applicants’ explicit refusal. On 9 April 2003 the Court of Appeal vested the court bailiff with the right to use force against the applicants. On 30 April 2003 the Federal Constitutional Court refused to admit the applicants’ complaint. On 15 May 2003 the Court found that there was no violation of the applicants’ rights under Article 8 of the Convention and declared the application inadmissible as being manifestly ill-founded. On 19 May 2003 the court bailiff again tried in vain to execute the Court of Appeals’ decision of 26 June 2002. Ms Paradis declared that she had already brought the children to France four weeks ago and refused to disclose their whereabouts. On 21 May 2003 the Zweibrücken District Court ordered Ms Paradis’ coercive detention (Zwangshaft) according to section 33 §§ 1 and 3 of the Act on Non-Contentious Proceedings (Gesetz über die Angelegenheiten der freiwilligen Gerichtsbarkeit) in order to obtain the children’s whereabouts (see “Relevant domestic law” below). It elaborated that the Court of Appeal had already decided in June 2002 that the children should be returned to Mr O. and that any further delay in executing this decision had to be avoided. The court furthermore found that the other coercive measure under section 33 of the Act on Non-Contentious Proceedings, a penalty payment, would not prove to be successful. Under those circumstances the court concluded that Ms Paradis’ detention was proportionate, but clarified that she would be released immediately once the children were returned. It furthermore held that due to the urgent nature of the case it had not been called for to hear Ms Paradis in advance. In this respect the court also pointed out that it had expected Ms Paradis to thwart her coercive detention. On 27 May 2003 the Court of Appeal rejected the applicants’ complaint and confirmed the lower court’s reasoning. On 31 July 2003 the Federal Constitutional Court refused to admit Ms Paradis’ complaint. The applicant Ms Paradis was detained for six months from 2 June 2003 to 1 December 2003. She did not disclose the children’s whereabouts and they appear to be still in hiding. “(1) If somebody is obliged by court order to carry out an action which merely depends on his will, to omit an action or to tolerate an action, the court may, unless the law provides differently, impose a penalty payment in order to ensure the compliance with its order. If a person has to be returned, the court may order coercive detention independently from the penalty payment. ... (3) .... Coercive detention (section 1) shall be announced, unless the execution of the court order is particularly urgent or if it has to be expected that the execution of coercive detention will be thwarted. ... Sections 901, 904 to 906, 909 § 1 and 2 and sections 910 and 913 of the Civil Procedure Law Code apply accordingly to the execution of coercive detention. ...” Section 913 “The detention may not exceed six months. After the completion of six months the obligor (Schuldner) is to be released ex officio. “