ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3174/2021

Circumstanțele cauzei 1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin contestația înregistrată la data de 27.06.2019 pe rolul Curții de Apel București, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Inspecția Judiciară, judecător B. și judecător C. să se dispună anularea Rezoluției inspectorului-șef al Inspecției Judiciare din 13.06.2019, dată în dosarul 19-1726 și a Rezoluției de clasare nr. 551/18.03.2019 dată în lucrarea 19-1354, cu trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor. 1.

Hotărârea instanței de fond Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 890 din 3 decembrie 2019 a respins contestația formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Inspecția Judiciară, B. judecător la Curtea de Apel București și C. judecător detașat la Institutul Național de Magistratură împotriva rezoluției nr. 551/18.03.2019 a IJ-DIJ dată în lucrarea 19-1354 și a rezoluției din 13.06.2019 pronunțată de Inspectorul Șef al IJ în lucrarea 19-1726. 1.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză și motivele înfățișate Împotriva sentinței nr. 890 din 3 decembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a promovat recurs, în condițiile art. 483 C. proc. civ., solicitând asmiterea recursului, casarea sentineți atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată. În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 5, pct. 6 și pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurentul-reclamant a criticat hotărârea recurată ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, iar prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, sens în care, a invocat, în esență, următoarele motive: - nici instanța de fond și nici Inspecția Judiciară nu au cercetat nimic din faptele sesizate ca fiind abateri disciplinare, astfel că pana în prezent procedurile parcurse au fost în întregime formale; - efectul soluției pronunțate de magistrați, este acela ca persoanele care încalcă legea răman aproape nesanctionate si isi pot desfășura activitatea ilicite in continuare, iar persoană care urmărește aplicarea legii, si a făcut eforturi foarte mari pentru aplicarea legii, sa ramana si fara banii cheltuiți si cu posibilitatea lezării sale in continuare ca urmare a neopririi ativitatii ilicite, ce este revoltător; - reaua-credinta a magistraților este vădita, ca urmare a încălcării a multor dispoztitii materiale si procedurale, mare parte elementare. - faptele de mai sus reprezintă abateri prevăzute de art. 99 lit. s) si t). din Legea 303/2004, ce au fost săvârșite cu ocazia soluționării dosarului civil x/2013 al CAB secția IV-a civila; - consideră recurentul că toate cele de mai sus, indeplinesc elementele constitutive ale abaterii disciplinare de exercitare a funcției cu rea-credință sau gravă neglijență prevăzuta de art. 99 lit. ț) din Legea 303/2004, si de motivare a soluției in mod vădit contrar raționamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiției prevăzut de art. 99 lit. s) din Legea 303/2004, cu ocazia soluționării dosarului civil x/2013 al CAB secția IV-a civila. - al doilea motiv de recurs privește faptul că ar fi invocat lucruri pe care nu le-a invocat, astfel încât motivarea este străină pricinii. Se spune că ar fi criticat instanța de recurs, adică judecătorii care au pronunțat soluția, pe motive de temeinicie. Susține că nu a făcut așa ceva, întrucât criticile pe care le-a formulat sunt în acord cu o evidență. Susține că a menționat că nu a fost cercetată situația, nu că situația este alta; - referitor la considerentele instanței vizând argumentele sentinței, recurentul subliniază faptul că o motivare succintă contravine modalități firești de motivare a hotărârilor judecătorești, neîndeplinindu-se obligația de redactare cu respectarea dispozițiilor art. 425 C. proc. civ. - un alt lucru pe care l-a cercetat și nu l-a invocat este faptul că a formulat sesizare împotriva a doi judecători din trei, întrucât a fost o amânare de pronunțare de mai multe zile. Arată că a interpretat acest lucru ca o divergență în complet, motiv pentru care cu prilejul altor ședințe de judecată a văzut că doi dintre judecători comunicau în proporție de 75%, iar cu al treilea comunicau în proporție de 25%, motiv pentru care a considerat că acela nu a participat în mod real la luarea deciziei, astfel că nu s-a îndreptat împotriva acestuia; - solicită să se aprecieze dacă pretențiile sale sunt întemeiate. Solicită admiterea recursului, desființarea rezoluției dată de Inspecția Judiciară și continuarea cercetărilor în privința celor doi magistrați 1.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului și, în consecință, menținerea sentinței pronunțate de instanța de fond, ca legală și temeinic motivată. 1.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția din 26 martie 2020 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 26 aprilie 2021, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, și față de întreg probatoriul administrat, prin raportare la normele legale incidente, incluzând dezlegările date în cursul soluționării căii de atac cu care a fost investită, Înalta Curte, în urma propriului demers de verificare a actelor și lucrărilor dosarului reține că recursul de față este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Astfel, mai întâi, trebuie spus că toate susținerile din recursul reclamatului prin care se tinde la o reapreciere a probelor administrate, în vederea stabilirii unei situații de fapt diferite de cea stabilită în fața instanței de fond nu pot face obiect de analiză în recurs, întrucât toate acestea țin de stabilirea situației de fapt supusă judecății, și nu de aplicarea legii, observându-se în acest sens că printr-o reapreciere a probatoriului în sensul dorit de recurent s-ar ajunge să se schimbe situația de fapt stabilită de instanța de fond, ceea ce nu este permis în recurs. În acest sens se reține că, așa cum reiese din art. 483, art. 488 C. proc. civ., scopul recursului este acela de a supune instanței de recurs doar examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ceea ce presupune realizarea doar a unui control de legalitate cu privire la hotărârea atacată, fără a se putea reaprecia starea de fapt stabilită de instanța de fond, și, în mod implicit, fără a se putea reanaliza probele întrucât reanalizarea probelor implică reanalizarea situației de fapt. Astfel, în motivarea recursului, recurentul-reclamant nu invocă critici de nelegalitate care să vizeze hotărârea atacată, aceasta făcând doar o prezentare a unor texte de lege și acte normative, aspecte probatorii exprimându-și nemulțumirea față de soluția dată de instanța de fond, fără a arăta care sunt argumentele juridice pentru care apreciază că instanța a pronunțat o soluție care nu este motivată și care este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, adică nu a criticat soluția instanței de apel sub aspectul considerentelor prezentate în cuprinsul deciziei și care au condus la soluția contestată În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., invocat ca temei pentru casarea sentinței instanței de fond, Înalta Curte apreciază că nu este fondat. Așadar, potrivit textului de lege mai sus evocat, se poate cere casarea, când, prin hotărârea data, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. În susținerea motivelor de recurs, recurentul a înțeles să încadreze în dispozițiile art. 488 alin. (5) C. proc. civ., pretinsa ignorare din partea primei instanțe de a cerceta faptele sesizate ca fiind abateri disciplinare. A opinat recurentul că prin omisiunea de a analiza această apărare, instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 22 C. proc. civ., cauză de nulitate a hotărârii întrucât ar determina stabilirea inexactă a existenței sau inexistenței faptelor criticate. Înalta Curte subliniază că, potrivit doctrinei juridice al cincilea motiv de casare vizează orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic. Practic, acest motiv de casare cuprinde toate neregularitățile procedurale ce pot fi săvârșite în cursul procedurii judiciare, cu excepția celor care sunt constituite în motive distincte de recurs. Așadar, sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se pot include mai multe neregularități de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părți, nesemnarea cererii reconvenționale etc. Dispozițiile art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură, iar textul vizează o singură ipoteză de nulitate: încălcarea formelor procedurale. Așa cum s-a menționat la pct. 1.3. al prezentei decizii, recurentul a susținut, în esență, că hotărârea instanței de fond este motivată necorespunzător, conținând considerente contradictorii și/sau străine cauzei, ceea ce se circumscrie motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat. Într-adevăr, potrivit 488 pct. 6 C. proc. civ., o hotărâre poate fi recurată când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii, ori numai motive străine de natura cauzei. Nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. În prezenta cauză, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse la art. 425 alin. (1) lit. a)-c) C. proc. civ., republicat, întrucât instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, judecătorul fondului analizând în mod detaliat susținerile părților, în raport cu dispozițiile legale invocate de acestea și cu materialul probator administrat in cauză. Cu alte cuvinte, motivarea soluției s-a făcut în concret, prin raportare la dispozițiile legale incidente în cauză și la situația de fapt rezultată din materialul probator administrat, în raport cu obiectul cauzei și actul administrativ atacat. În ceea ce privește celelalte critici, rezultă că acestea se circumscriu motivului de casare, prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, recurentul susținând în esență că judecătorul fondului a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile legale incidente în cauză: art. 97 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004; art. 99 lit. s)și t), art. 99 1 din Legea nr. 303/2004. Considerentele curții de apel sunt judicioase, reflectând aplicarea adecvată a cadrului normativ la situația de fapt care se degajă din înscrisurile administrate. Este de menționat că acest text vizează încălcarea legii de drept substanțial (material), încălcare ce poate îmbrăcă mai multe aspecte: aplicarea unui text de lege străin situației de fapt; extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, textului de lege corespunzător situației de fapt i s-a dat o interpretare greșită; violarea unor principii generale de drept. Instanța de control judiciar reține că din interpretarea textelor de lege aplicabile rezultă că instanța de judecată nu efectuează ea însăși o procedură disciplinară, neputând analiza dacă faptele imputate atrag sau nu o răspundere disciplinară a magistratului. Instanța de judecată este chemată să analizeze exclusiv legalitatea actului administrativ contestat, în condițiile Legii nr. 554/2004. Înalta Curte reține că legalitatea rezoluției de clasare se verifică, în concret, în raport cu elementele constitutive ale abaterii disciplinare reclamate. Conform art. 97 din Legea nr. 303/2004: "(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare. (2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac." Totodată, potrivit prevederilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 "constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală." Noțiunile de rea credință și gravă neglijență, la care se face referire în art. 99 din Legea nr. 303/2004, sunt definite în art. 99 1 alin. (1) și (2) din aceeași lege, după cum urmează: "(1) Există rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane. (2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual." Pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, voit (cu știință), a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămării unei persoane, inclusiv în modalitatea acceptării unei asemenea posibilități, aspecte a căror dovadă nu s-a făcut în speță. De asemenea, pentru existența gravei neglijențe, judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie gravă, neîndoielnică și nescuzabilă. În aceste condiții, Înalta Curte reține că în cuprinsul sesizării reclamantul a susținut că instanța a rămas în pronunțare pentru ca ulterior să amâne cu 7 zile pronunțarea, iar apoi consecutiv încă 2 zile și respectiv o zi, considerând că această succesiune de amânări s-a produs ca urmare a existenței unei divergențe în completul de judecată format din 3 judecători. Reclamantul a opinat că, în ceea ce privește completul de judecată format din doamnele judecător B., C. și D. avea deja o majoritate formată din timpul desfășurării procesului, drept urmare decizia pronunțată nu a fost data cu majoritate, iar motivarea acesteia a cuprins afirmații nereale. Lucrarea a fost soluționată de către inspectorul judiciar desemnat în condițiile art. 14 alin. (1) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară, sens în care au fost avute în vedere sesizarea petentului și actele anexate acesteia, precum și datele furnizate de sistemul Ecris. Prin rezoluția Inspecției Judiciare din data de 18 martie 2019, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, modificată și republicată, inspectorul judiciar a dispus clasarea sesizării formulate de petent, întrucât, din verificările efectuate nu s-au conturat indiciile săvârșirii vreunei abateri disciplinare dintre cele prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004, republicată și modificată. Împotriva măsurii de clasare dispuse, reclamantul A. a formulat plângere, în temeiul art. 45 1 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicat și modificată, care a fost respinsă prin rezoluția inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. C19-1726. Practic, reclamantul, prin prezentul recurs înțelege să reitereze criticile invocate, atât la fondul cauzei cât, și din cuprinsul plângerii prealabile formulate, susținând că nu a fost realizată o cercetare efectivă a acestuia, iar rezoluția de clasare este nelegală întrucât a fost dată cu încălcarea art. 99 lit. s) și t) din Legea nr. 303/2004 și art. 97 alin. (2) din același act normative. Sub acest aspect, este de precizat că modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susținerilor părților în cauza dedusă judecății excedează competențelor Inspecției Judiciare, fiind nepermisă reanalizarea cauzei în această procedură, sub aspectul legalității și temeiniciei soluțiilor pronunțate, analizării fondului, stabilirii situației de fapt ori a interpretării normelor juridice și aprecierii probelor administrate în cauză. De asemenea este de remarcat că prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a criticat modul în care ar fi trebuit ca instanța de recurs să analizeze și interpreteze probele în vederea stabilirii unei situații de fapt complete, critici care nu pot fi primite în cadrul verificărilor unei abateri disciplinare, întrucât vizează însăși modalitatea de dezlegare a cauzei de către instanță, ceea ce constituie reționamentul juridic care a condus la soluția dată, iar pe de altă parte ar presupune ca instanța de recurs să-și depășească atribuțiile legale dacă ar fi soluționat cauza în modalitatea indicată. Totodată, aspectele invocate de acesta cu privire la modalitatea de comunicare a membrilor completului de judecată este nerelevantă din perspectiva soluției care a fost dată, cu majoritatea prevăzută de lege. Astfel, indiferent de modul de cooperare al membrilor completului de recurs, legea prevede posibilitatea ca unul din aceștia să poată fi în minoritate, ocazie cu care va face opinie separată. Or, în cazul de față aceste afirmații ale reclamantului sunt doar speculații, în condițiile în care decizia a fost luată cu unanimitate, deci nu cu majoritatea invocată de reclamant, care oricum ar fi fost permisă de lege. Mai mult decât atât, toate aceste aspecte au fost observate de pârâtă Inspecția Judiciară care, în ambele rezoluții contestate, a analizat faptele sesizate din perspectiva abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. s) și t) din Legea nr. 303/2004. Așadar, pentru angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispozițiilor citate, probatoriul administrat trebuie să reflecte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcției, din culpă, a dispozițiilor legale; (ii) încălcarea dispozițiilor legale să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicție cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcției să genereze consecințe grave. Pentru a se reține existența unei grave neglijențe în sensul dispozițiilor citate se apreciază că încălcarea constatată este necesar să vizeze o normă imperativă onerativă/prohibitivă, întrucât nu se poate reține caracterul evident, neîndoielnic și nescuzabil în privința unei norme dispozitive permisive/supletive. În acest sens, se reține și Decizia nr. 2/2012 a Curții Constituționale, prin care instanța de contencios constituțional a statuat, cu privire la art. 99 lit. t), art. 99 1 din Legea nr. 303/2004, că "nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci sancționează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunță sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege" și "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătorești." În fine, instanța de control judiciar reține că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de către judecătur și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță, în condițiile în care invocarea exercitării de către judecător a funcției cu rea-credință este lipsită de suport. Totodată, pentru existența gravei neglijențe, judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească neintenționat, neurmărind, din culpă, normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil. Este adevărat că potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, orice persoană interesată poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabili ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare, însă, aceste verificării trebuie efectuate doar în limitele mai sus arătate, pentru motivele acolo expuse, iar în măsura în care sesizarea este de esența activității de judecată, verificările pot fi efectuate doar în situațiile și condițiile cumulative mai sus expuse. Însă, modul în care magistrații instrumentează, apreciază/califică și soluționează cererile, excepțiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancțiune disciplinară decât în măsura în care acesta încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual. Înalta Curte constată că în mod corect autoritatea pârâtă, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, prin rezoluția în litigiu, a reținut inexistența indiciilor care să conducă la săvârșirea de către magistratul judecător verificat a acestei abateri, în condițiile prezentate. În completarea celor expuse nici critica cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, republicată și modificată. Constituie abatere disciplinară utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătorești, de natură să afecteze prestigiul justiției sau demnitatea funcției de magistrat. Și în ceea ce privește această a doua abatere disciplinară, Înalta Curte apreciază că trebuie făcută distincție între încălcarea oricăror dispoziții procedurale privitoare la motivarea unei hotărâri judecătorești, greșeală ce ar putea fi cenzurată fie pe calea controlului ierarhic superior, fie la momentul evaluării activității profesionale a magistratului, de către comisia de evaluare, și nesocotirea acestor dispoziții în context disciplinar. Altfel spus, nu orice hotărâre judecătorească ce ar putea, prin stil, structură etc. să fie apreciată ca fiind informă, mai puțin tehnică ori incompletă, contradictorie sau necorespunzătoare, poate justifica sancționarea magistratului redactor în temeiul art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004. În contextul examinat, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește latura obiectivă, expresiile folosite de judecătorul și modul în care aceasta a redactat decizia civilă nr. 589/R din 15 . 11. 2018 a Curții de Apel București nu evidențiază încălcarea, în acest unic caz, de către judecătoarele completului de judecată, a obligațiilor specifice funcției, în modalitatea care să-i atragă răspunderea disciplinară în temeiul textului incriminator invocat. Semnificativ este faptul că, în speță, se reproșează modalitatea de motivarea vădit contrară raționamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiției sau demnitatea funcției de magistrat, așa cum a fost menționată de recurent, nu întrunește elementul material constitutiv al abaterii disciplinare în discuție în niciuna dintre cele două modalități care rezultă din interpretarea literală, gramaticală, logică și teleologică a textului incriminator. Pentru toate considerentele expuse, în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, se constată că susținerile reclamantului nu au relevanța atribuită prin motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Cum în raport de motivele invocate recursul nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte în baza dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. va respinge recursul promovat de reclamant ca nefondat.