ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3010/2023

Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 28 februarie 2011 pe rolul Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2011, reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens din Oradea, în contradictoriu cu pârâții Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România și Serviciul Român de Informații, a solicitat anularea Deciziei nr. 2408/20.12.2010, cu cheltuieli de judecată. La data de 13 septembrie 2021, reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens a invocat, în scris, excepția de nelegalitate a Hotărârii de Guvern nr. 253/1996, adoptată și/sau emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, solicitând constatarea nulității absolute și inter alia, anularea într-un totul a H.G. nr. 253 din data de 10 aprilie 1996 privind transmiterea unor imobile din administrarea Regiei Autonome "Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat" împreună cu Anexa la care face referire H.G. nr. 253/1996 privind pe Lista bunurilor care se transmit, fără plată, din administrarea Regiei Autonome Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat în administrarea Serviciul Român de Informații, având în vedere că punctul 2 al anexei de la H.G. nr. 253/1996 face referire la Imobilul nr. 9, cu bunurile anexele și terenul aferent în suprafață de 2.418 mp, din Băile Felix, județul Bihor, RA APPS - Sucursala de Reprezentare și Protocol "Victoria" Cluj-Napoca, nepublicată în M. Of. al României.

Hotărârea instanței de fond Prin încheierea din 13 septembrie 2021, Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: a respins cererea de asistență juridică internațională în materie civilă, formulată de către reclamantă; a respins cererea de introducere în cauză, în calitate de pârâți, a Statului Român prin Guvernul României - Secretariatul General al Guvernului și a Ministerului Public, formulată de către reclamantă; a respins, ca inutile și neconcludente, expertizele solicitate de către reclamantă, respectiv expertiza topografică și expertiza grafologică; a comunicat pârâtei Comisia Specială de Retrocedare înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către reclamantă, constând în cererea prin care aceasta a invocat excepția de nelegalitate a Hotărârii de Guvern nr. 253/1996, note de ședință și răspunsul cu privire la înscrisurile depuse de către pârâți, cu mențiunea de a-și exprima punctul de vedere cu privire la acestea; a citat Guvernul României cu mențiunea de a depune la dosarul cauzei Hotărârea de Guvern nr. 253/1996, în raport de care s-a invocat excepția de nelegalitate. Prin sentința civilă nr. 128 din 25 octombrie 2021, Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate, invocată de pârâtul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului; a respins excepția de nelegalitate a H.G. nr. 253/1996, invocată de reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, ca inadmisibilă; a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârâtul Serviciul Român de Informații; a respins acțiunea formulată de reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens, în contradictoriu cu pârâții Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România și Serviciul Român de Informații, ca neîntemeiată, fără cheltuieli de judecată.

Cererea de recurs exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 128 din 25 octombrie 2021 și a încheierii din 13 septembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens din Oradea, în temeiul dispozițiilor art. 309 pct. 3, 4, 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ. de la 1865, solicitând admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Cererile de sesizare a Curții Constituționale 4.1. Prin cererea înregistrată la dosarul cauzei la data de 11 mai 2022, recurenta-reclamantă Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens din Oradea a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 71 și art. 72 din Legea nr. 303/2004, apreciind că acestea sunt în neconcordanță cu prevederile art. 1 alin. (3) și (5), art. 15 alin. (2), art. 20 alin. (2), art. 126 alin. (1) și (3) și art. 147 alin. (4) din Constituția României, ale art. 264 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. de la 1865, ale art. 6 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și ale art. 2, art. 4 alin. (3), art. 19 din TUE, art. 17 alin. (1) din TFUE, art. 47 din Carta. Recurenta-reclamantă a apreciat că cererea îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992. 4.2. Prin cererea înregistrată la dosarul cauzei la data de 22 iunie 2022, recurenta-reclamantă Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens din Oradea a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor cuprinse în cea de-a doua propoziție din art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000, apreciind că acestea sunt în neconcordanță cu prevederile art. 1 alin. (3) și (5), art. 20 alin. (2) și art. 29 din Constituția României, precum și ale art. 2 din TUE, art. 17 alin. (1) din TFUE, art. 10 din Carta. Recurenta-reclamantă a apreciat că cererea îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Soluția Înaltei Curți asupra cererilor de sesizare a Curții Constituționale Prin încheierea din data de 6 aprilie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal a respins cererile de sesizare a Curții Constituționale a României cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 71 și 72 din Legea nr. 303/2004, respectiv a dispozițiilor cuprinse în cea de-a doua propoziție din art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000, formulate de petenta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ștefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea, ca inadmisibile.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva încheierii din 6 aprilie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal a formulat recurs petenta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ștefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 4, 5 și 6 și 8 din C. proc. civ., fără a le dezvolta pe fiecare separat. Recurenta invocă, în esență, lipsa motivării încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, în sensul că, instanța nu a analizat cererea prin prisma îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. În dezacord cu opinia exprimată de completul de judecată care a pronunțat încheierea din 06.04.2023 prin care a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate invocată, sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, în raport cu dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, impunându-se sesizarea Curții Constituționalitate. O simplă parcurgere a încheierii finale (de dezinvestire) din 6 aprilie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție face evident faptul că instanța nu a intrat în fondul cauzei și a soluționat excepția invocată din punct de vedere juridic contra legem. În opinia recurentei, în virtutea dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut constant că acest drept nu poate fi exercitat efectiv decât în situația în care instanța procedează la "un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența" (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea nr. 4 din 28.04.2005, în cauza Albina contra României, publicată în M. Of. nr. 1049/25.11.2005, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu împotriva României, hotărârea din 8 iunie 2006). În Hotărârea pronunțată la 21 iulie 2009 în Cauza Luka împotriva României (Cererea nr. 34.197/02), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că art. 6 implică faptul că deciziile instanțelor trebuie să precizeze în mod suficient motivele pe care se întemeiază, astfel încât să arate că părțile au fost ascultate și să garanteze posibilitatea unui control public al administrării justiției, atribuind instanței obligația de a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și probelor părților, fără ca această obligație să fie înțeleasă ca implicând un răspuns detaliat pentru fiecare argument. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, astfel încât o încheiere de respingere în temeiul art. 29 alin (5) din Legea nr. 47/1992 nu poate fi emisă nemotivat în astfel de cazuri. Din moment ce instanța nu a făcut nici măcar o sugestie cu privire la motivul acestei inadmisibilități, sunt incidente în cauză motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 din C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 498 alin. (1) din Noul C. proc. civ.. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal trebuie să constate că remediul simplu și evident pentru o astfel de situație este casarea într-un totul a deciziei atacate în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale și, în rejudecare, să admită cererea privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 71 și 72 din Legea nr. 303/2004, respectiv a dispozițiilor cuprinse în cea de-a doua propoziție din art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului. Intimatul-pârât Serviciul Român de Informații a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului. Excepțiile invocate de către intimații – pârâți prin întâmpinări au fost respinse de către instanță, astfel cum rezultă din practicaua prezentei decizii. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate și raportat la dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele expuse în cele ce urmează. Preliminar, Înalta Curte constată că, deși recurenta – reclamantă și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., în cauză sunt aplicabile dispozițiile din C. proc. civ. de la 1865. Astfel, primul motiv de recurs invocat (art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.) este de fapt cel prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 4 din vechiul C. proc. civ., potrivit cărora "instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești". Prin această sintagmă se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera activității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat, decât cea judecătorească. Acest motiv de recurs vizează încălcarea unor atribuții constituționale recunoscute într-un anumit moment legislativ diferitelor autorități statale. Altfel spus, excesul de putere atinge principiul separației puterilor în stat. Instanța săvârșește un exces de putere în una din următoarele forme: îndeplinește un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face; consfințește, cu valoare legală, texte abrogate; contestă puterea legală a unor texte; aplică o lege adoptată înainte de intrarea ei în vigoare; se pronunță pe cale de dispoziții generale. Analizând conținutul sentinței recurate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 4 din vechiul C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța de fond a examinat cererea de sesizare a Curții Constituționale și s-a pronunțat în conformitate cu normele legale incidente speței, fără a depăși limitele și atribuțiile conferite de acestea. Faptul că instanța, analizând cererea de sesizare a Curții Constituționale prin raportare la condițiile cumulative prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, a respins-o ca inadmisibilă, nu poate fi interpretată ca o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești. Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că prima instanță a pronunțat o hotărâre în limitele atribuțiilor puterii judecătorești, motivul de recurs invocat fiind nefondat. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din vechiul C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta nu a dezvoltat critici care să poată fi încadrate în ipoteza acestui text procedural, nefiind indicată nicio regulă de procedură sancționată cu nulitatea, pe care instanța să o fi încălcat cu ocazia judecării cererii de sesizare a Curții Constituționale. Prin urmare, această critică de nelegalitate nu poate fi reținută ca motiv de reformare a hotărârii atacate. Analizând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din vechiul C. proc. civ. (motiv de casare indicat de recurentă ca fiind cel prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.), Înalta Curte îl găsește, de asemenea, nefondat. Recurenta afirmă că încheierea atacată nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care s-a întemeiat soluția de inadmisibilitate. Instanța de control judiciar, examinând hotărârea recurată, constată că aceasta respectă exigențele art. 261 pct. 5 vechiul C. proc. civ. (art. 425 alin. (1) lit. b) din Noul C. proc. civ.), instanța prezentând, pe larg, raționamentul juridic ce a condus la convingerea judecătorului că soluția pronunțată este cea corectă și legală. Astfel, contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte reține că admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale a fost analizată prin raportare la condițiile cumulative prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, apreciind că una dintre acestea nu este îndeplinită, expunând argumentele și circumstanțele concrete ale cauzei pentru care nu se impune trimiterea sesizării la Curtea Constituțională. În concluzie, motivul de casare referitor la nemotivarea hotărârii nu se regăsește în speță, hotărârea fiind legală din această perspectivă. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 vechiul C. proc. civ. (motiv de casare indicat de recurentă ca fiind cel prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.), care vizează admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, din perspectiva dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte reține că încheierea recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale menționate. În raport de dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte constată că sesizarea instanței de contencios constituțional se poate dispune dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: - excepția privește neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; - legea, ordonanța sau dispoziția normativă are legătură cu soluționarea cauzei; - excepția a fost ridicată de una din părți, de instanță din oficiu sau de procuror; - dispozițiile criticate ca fiind neconstituționale nu au fost deja declarate ca atare printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. În acord cu prima instanță, Înalta Curte constată că nu este îndeplinită una dintre cerințele cumulative enumerate anterior și anume aceea a legăturii cu soluționarea cauzei a textelor de lege a căror neconstituționalitate se invocă. Legătura cu soluționarea cauzei, la care fac trimitere dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, presupune ca textele de lege asupra cărora poartă excepția de neconstituționalitate trebuie să influențeze direct sau indirect soluția ce urmează a se pronunța în cauză, în sensul că dezlegarea chestiunilor de drept deduse judecății să impună judecătorului aplicarea, chiar și tangențial a normelor legale vizate de excepția de neconstituționalitate. Astfel, dispozițiile art. 71 și 72 din Legea nr. 303/2004, care prevăd că magistrații-asistenți au vot consultativ și redactează hotărâri, nu prezintă relevanță în soluționarea prezentei cauze, în raport de obiectul dedus judecății. Aceste dispoziții legale nu reprezintă norme de drept material sau procedural a căror analiză de constituționalitate să aibă aptitudinea de a influența soluția ce se va pronunța în cauză. Mai mult, așa cum corect a reținut instanța de fond, în cuprinsul cererii de recurs formulate împotriva sentinței civile nr. 128 din 25 octombrie 2021 și a încheierii din 13 septembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, nu se regăsesc motive referitoare la atribuțiile magistraților-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție. De asemenea, în acord cu prima instanță, instanța de control judiciar reține că aspectele învederate prin cererea de sesizare referitoare la excepția de neconstituționalitate a celei de-a doua propoziții din art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000 nu privesc neconstituționalitatea dispozițiilor legale, ci țin de aplicarea și interpretarea acestora, aspecte care, însă, nu pot face obiectul controlului Curții Constituționale, ci al instanței judecătorești. În consecință, nefiind întemeiate motivele de recurs invocate de către recurenta-reclamantă Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.