ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1505/2024

Ședința publică din data de 14 martie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 28 februarie 2021 pe rolul Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2011, reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens din Oradea, în contradictoriu cu pârâții Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România și Serviciul Român de Informații, a solicitat anularea Deciziei nr. 2408/20.12.2010, cu cheltuieli de judecată.

La data de 13 septembrie 2021, reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens a invocat, în scris, excepția de nelegalitate a Hotărârii de Guvern nr. 253/1996, adoptată și/sau emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, solicitând constatarea nulității absolute și inter alia, anularea într-un totul a H.G. nr. 253 din data de 10 aprilie 1996 privind transmiterea unor imobile din administrarea Regiei Autonome "Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat" împreună cu Anexa la care face referire H.G. nr. 253/1996 privind pe Lista bunurilor care se transmit, fără plata, din administrarea Regiei Autonome Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat în administrarea Serviciul Român de Informații", având în vedere că punctul 2 al anexei de la H.G. nr. 253/1996 face referire la Imobilul nr. 9, cu bunurile anexele și terenul aferent în suprafață de 2.418 mp, din Băile Felix, județul Bihor, RA APPS - Sucursala de Reprezentare și Protocol "Victoria" Cluj-Napoca, nepublicată în M. Of. al României.

Prin încheierea de ședință din data de 13 septembrie 2021, Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererea reclamantei de asistență juridică internațională în materie civilă, a respins cererea reclamantei de introducere în cauză, în calitate de pârâți, a Statului Român prin Guvernul României - Secretariatul General al Guvernului și a Ministerului Public, a respins ca inutile și neconcludente, expertizele solicitate de către reclamantă, respectiv expertiza topografică și expertiza grafologică, și a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Guvernului României.

Prin sentința civilă nr. 128/CA/2021 - P.I. din 25 octombrie 2021, Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a admis excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate, invocată de pârâtul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului și a respins excepția de nelegalitate a H.G. nr. 253/1996, invocată de reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, cu sediul în cu sediul în București, Piața Victoriei, nr. 1, ca inadmisibilă;

- a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârâtul Serviciul Român de Informații;

- a respins acțiunea formulată de reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens, în contradictoriu cu pârâții Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România și Serviciul Român de Informații, ca neîntemeiată, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că din economia prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ rezultă că instanța care soluționează fondul litigiului poate fi învestită cu soluționarea unei excepții de nelegalitate dacă sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții, respectiv actul administrativ contestat în această procedură accesorie să aibă caracter individual și de acesta să depindă soluționarea litigiului pe fond.

Simpla enunțare a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, fără indicarea motivelor de fapt și de drept care să determine aplicarea acestora în cauza dedusă judecății, nu poate fi apreciată că îndeplinește cerințele procedurale impuse de acest text de lege. Or, în speța dedusă judecății, este evident că nu sunt îndeplinite cumulativ aceste două condiții legale de admisibilitate.

Fiind invocată excepția de nelegalitate a H.G. nr. 253/1996, reclamanta era obligată să argumenteze juridic împrejurarea că de actul administrativ atacat depinde soluționarea litigiului pe fond, astfel că existența legăturii cerută de lege dintre actul administrativ care face obiectul excepției de nelegalitate și fondul litigiului nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoanele interesate.

Totodată, legea prevede ca o condiție prealabilă, obligatorie, ca actul ce formează obiectul cauzei pe fond să fie emis în aplicarea actului administrativ a cărui legalitate este invocată pe cale de excepție.

Prima instanță a găsit pertinent argumentul pârâtului Guvernul României în sensul că H.G. nr. 253/1996, contestată pe calea excepției de nelegalitate, nu este relevantă sub aspectul existenței și întinderii drepturilor analizate în acțiunea principală, atât timp cât prevederile criticate în această procedură incidentală privesc doar transmiterea unor imobile din administrarea Regiei Autonome Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat în administrarea Serviciului Român de Informații, așadar modificarea titularului dreptului de administrare a bunurilor imobile, dar în niciun caz nu reglementează primar trecerea imobilelor în proprietatea Statului Român.

Într-adevăr, prin H.G. nr. 253/1996 s-a modificat titularul dreptului de administrare, fără ca în privința bunului imobil indicat de reclamantă să se producă modificări cu privire la regimul juridic sau limitele de proprietate.

Astfel, prima instanță a considerat ca fiind justificată aprecierea pârâtului în sensul că existența H.G. nr. 253/1996 este irelevantă din perspectiva cererii principale de anulare a Deciziei nr. 2408/20.12.2010, emisă de pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase, câtă vreme actul Guvernului nu reprezintă titlu de proprietate al Statului Român și nu reglementează primar transmiterea vreunui drept de proprietate.

Chiar dacă reclamanta are posibilitatea de a opune drepturile sale Statului Român, totuși, această analiză sub aspectul întinderii efectelor și al respectării limitelor de proprietate excede cadrului procesual impus de prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004, expres invocate ca temei al cererii formulate împotriva pârâtului Guvernul României.

În consecință, având în vedere că o cerere este inadmisibilă când dreptul pretins nu este recunoscut de lege sau când condițiile de admisibilitate ale căii procedurale exercitate nu sunt îndeplinite în raport cu reglementarea legală, situație care se regăsește în cazul de față, instanța de fond a admis excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate invocată de pârâtul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului și, pe cale de consecință, a respins excepția de nelegalitate a H.G. nr. 253/1996, invocată de reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, ca inadmisibilă.

În ceea ce privește fondul cauzei, instanța de fond a reținut că din interpretarea art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 și a pct. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 1164/17.10.2002, modificată și completată prin Hotărârea Guvernului nr. 1094/15.09.2005 - Normele metodologice corespunzătoare art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 rezultă că fac obiectul retrocedării în temeiul ordonanței menționate numai bunurile imobile preluate de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Prin urmare, preluările făcute anterior datei de 6 martie 1945 nu intră sub incidența prevederilor O.U.G. nr. 94/2000.

Totodată, din aceste dispoziții legale rezultă că persoana care se pretinde a fi îndreptățită la restituire trebuie, pe de o parte, să facă dovada dreptului de proprietate, iar, pe de altă parte, să facă dovada că preluarea abuzivă de către Statul Român s-a realizat în perioada de referință, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În situația din speță, din analizarea înscrisurilor de la dosar, respectiv copia certificată a Cărții Funciare inițiale nr. 1 a localității Sânmartin, nr. top. x, 263, jud. Bihor; traducerea legalizată a Cărții Funciare nr. x a localității Sânmartin, nr. top. x, 263, jud. Bihor; copia legalizată a Cărții Funciare nr. x a localității Sânmartin, nr. top. x, 263/3, jud. Bihor; Adresa nr. x/24.10.2007 emisă de către Primăria comunei Sânmartin, județul Bihor, referitoare la situația juridică și locativă actuală și Adresa nr. x/13.08.2010 emisă de către Serviciul Român de Informații - Sectorul Relații cu Cetățenii, rezultă că imobilul înscris în C.F. nr. x a localității Sânmartin, nr. top. x, 263, jud. Bihor a fost preluat de către Statul Român cu titlul de drept de rectificare în anul 1937.

Referitor la afirmația reclamantei potrivit căreia imobilul ar fi fost preluat din patrimoniul acesteia în perioada de referință a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000, respectiv în anul 1948, prima instanță a apreciat că este nejustificată.

Din cuprinsul C.F. nr. x a localității Sânmartin reies următoarele aspecte cu relevanță deosebită în soluționarea cauzei deduse judecății:

- la pct. 17 din Partea B - Foaia de proprietate - a C.F. nr. x a localității Sânmartin, în baza încheierii cu nr. 3461 din data de 20 martie 1937 și a art. 168 din Reg. C.F., inscripțiunea de sub B.1. (Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul "Sfântul Ștefan Primul Martir din Promontorul Oradea - n.r.") se rectifică în sensul că proprietarul imobilelor din această coală este Statul Român cu titlu de drept rectificare;

- la pct. 18 din Partea B - Foaia de proprietate - a C.F. nr. x a localității Sânmartin este notat faptul că în baza art. 3 din Ordinul 1440/1941 M.E. la imobilele de sub nr. de ordine A.I. (...) 116-163 (...) se radiază intabularea dreptului de proprietate de sub B. 17 și totodată asupra acestor imobile se restabilește dreptul de proprietate de sub B. 1 a Prepoziturii Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul "Sfântul Ștefan Primul Martir" din Promontorul Oradea;

- la pct. 24 din înscrisul menționat anterior este notat faptul că în baza (...) decretului lege nr. 260 publicat în Monitorul Oficial nr. 78 din 4 aprilie 1945, se radiază dreptul de proprietate intabulat sub B. 18 (în favoarea Prepoziturii Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul "Sfântul Ștefan Primul Martir" din Promontorul Oradea - n.r.) asupra imobilelor de sub nr. de ordine A.I. (...) 116-163 (...) și se restabilește situația de carte funciară anterioară de sub B. 17 în favoarea Statului Român.

Prima instanță a mai reținut și că, potrivit art. 1 din Legea nr. 260 din 4 aprilie 1945, care se referă la legislația aplicabilă în Transilvania de Nord, precum și la drepturile dobândite în acest teritoriu, în timpul ocupațiunii ungare acest act normativ și art. 19 din Legea nr. 260/1945, transmisiunile de drepturi efectuate în virtutea ordonanțelor sus menționate, în folosul Statului Maghiar sau a persoanelor juridice maghiare, precum și retransmisiunile acestor drepturi la subdobânditori, sunt nule de drept.

Drepturile de proprietate și alte drepturi dobândite tabulare, înscrise în favoarea persoanelor prevăzute de alineatul precedent, se vor radia din oficiu, restabilindu-se starea tabulară anterioară.

De asemenea, sunt și rămân valabile înscrierile făcute după data de 15 martie 1939, declarate nule prin ordonanțele maghiare sus menționate, urmând ca judecătorul să restabilească, din oficiu, starea tabulară".

Instanța de fond a constatat că natura juridică a Legii nr. 260/1945 nu este cea a unui act de preluare ci este vorba despre un act normativ care restabilește situația anterioară unui regim de ocupație abuziv asupra unui teritoriu cedat vremelnic de România la presiunile regimurilor nazist german și fascist italian prin Dictatul de la Viena, regimuri condamnate ulterior pe plan internațional.

Prin urmare, nu se poate vorbi despre o preluare făcută de regimul comunist în cazul aplicării dispozițiilor Legii nr. 260/1945 iar din interpretarea teleologică a prevederilor O.U.G. nr. 94/2000 rezultă că numai astfel de preluări fac obiectul legislației reparatorii. Faptul că reclamanta s-a bucurat o perioadă de toate prerogativele dreptului de proprietate dispunând de bunurile a căror retrocedare o cere ca și un proprietar nu este de natură să atragă incidența O.U.G. nr. 94/2000 de vreme ce reclamanta a pierdut dreptul de proprietate asupra bunurilor anterior datei de 06.03.1945 chiar dacă ulterior și-a exercitat din nou acest drept de proprietate ca efect al legislației adoptate de regimul maghiar de ocupație.

Astfel, a apreciat ca neîntemeiate susținerile reclamantei conform cărora preluarea abuzivă a imobilului ar fi avut loc la nivelul anului 1948, deoarece Legea nr. 260/1945 nu a constituit o lege de naționalizare care să producă prin ea însăși efecte constitutive de drepturi imobiliare în favoarea Statului Român, ci o lege specială prin care se restabilea situația anterioară anului 1941 și Dictatului de la Viena, în baza căreia au fost anulate mai multe ordonanțe maghiare și efectele lor juridice, inclusiv Ordinul 1440/1941 M.E.

Mai mult, prima instanță a reținut că, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 260/1945 prevedea expres că:"sunt și rămân fără ființă legală actele săvârșite și drepturile dobândite prin ordonanțele maghiare nr. 1440/1941 ME etc., precum și că pct. 3 din primele norme metodologice ale O.U.G. nr. 94/2000 aprobate prin H.G. nr. 1164/2002 prevedeau:

"nu sunt considerate abuzive acele preluări efectuate în temeiul unui titlu emis în perioada de referință care urmăreau repunerea în situația juridică anterioară Diktatului de la Viena."

Prin urmare, legal și temeinic, la emiterea Deciziei nr. 2408/20.12.2010, Comisia specială de retrocedare a avut în vedere conținutul C.F. nr. x a localității Sânmartin din care a reieșit că în temeiul Legii nr. 260/1945 s-a restabilit situația de carte funciară anterioară, în sensul că în anul 1937 bunurile solicitate aparțineau Statului Român cu titlu de drept rectificare, considerându-se, astfel, că imobilul solicitat a fost preluat abuziv în anul 1937.

Având în vedere împrejurarea că preluarea acestui imobil de către Statul Român a avut loc în anul 1937, în afara perioadei de referință prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, instanța de fond a apreciat că nu pot face obiectul cercetării afirmațiile reclamantei referitoare la legalitatea operațiunii de înscriere în cartea funciară anterioare anului 1945, întrucât acestea ar excede cadrului procesual de față.

De asemenea, a considerat că nu se poate reține nici existența unui bun actual în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în favoarea reclamantei și nici măcar a unei speranțe legitime, atât timp cât din anul 1948 reclamanta nu mai exercită efectiv prerogativele conferite de dreptul de proprietate asupra bunurilor care au format obiectul cererii de retrocedare și nici nu este titulara vreunei hotărâri judecătorești definitive care să îi recunoască acest drept de proprietate sau a vreunui act administrativ prin care acest drept să îi fie recunoscut.

3.1. Împotriva încheierii din 13 septembrie 2021 și a sentinței civile nr. 128/CA/2021 - P.I. din 25 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ștefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea, în temeiul dispozițiilor art. 309 pct. 3, 4, 5, 7, 8 și 9 din C. proc. civ. de la 1865, solicitând admiterea recursului și, în principal, modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii în anulare, iar în subsidiar, casarea sentinței și a încheierii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

În fapt, bazându-se pe jurisprudența CJUE, CEDO privarea recurentei-reclamante de un drept fundamental, garantat de constituție este o ilegalitate gravă. Instanța de fond a încălcat dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6, parag. I din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 alin. (3) și art. 24 din Constituția României, precum și art. 129 C. proc. civ., ca urmare a soluționării excepției de nelegalitate introdusă în data de 13.09.2021 fără să fie comunicată către partea reclamantă întâmpinarea formulată de către pârâtă cât și precizările depuse în dosarul cauzei.

Instanța de fond avea îndatorirea de a acorda posibilitatea de a studia întâmpinarea și de a elabora o replică detaliată la apărările pârâtei SRI, de a susține oral și nemijlocit în timpul dezbaterilor toate apărările în combaterea excepției inadmisibilității a excepție de nelegalitate a H.G. nr. 256/1996 invocate în scris în data de 13.09.2021.

Din sentința recurată rezultă că la data de 11 octombrie 2021 la dosarul cauzei s-au depus documente clasificate, cât și la data de 11 octombrie 2021, ulterior ședinței de judecată, paratul Guvernul României depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției de nelegalitate ca fiind inadmisibilă, respingerea excepției ca fiind lipsită de interes, respectiv respingerea excepției de nelegalitate ca neîntemeiată ".

Având în vedere cele de mai sus, se naște întrebarea când a dobândit calitate de terț pârât în prezenta cauza Guvernul României (prin Secretariatul General al Guvernului) întrucât, potrivit încheierii de ședință din 13 septembrie 2021 a fost respinsă "cererea reclamantei de introducere în cauză, în calitate de pârâți, a Statului Român prin Guvernul României -Secretariatul General al Guvernului și a Ministerului Public, având în vedere faptul că nu se justifică această cerere, deoarece raportul juridic dedus judecății privește Comisia Specială de Retrocedare, în calitate de emitent al Deciziei contestate, și reclamanta care a formulat Cererea de retrocedare nr. x/27.02.2003."

În cazul de față, hotărârea se bazează pe argumentul Statului Român prin Guvernul României - Secretariatul General al Guvernului:, Fiind invocată excepția de nelegalitate a H.G. nr. 253/1996, reclamanta era obligată să argumenteze juridic împrejurarea că de actul administrativ atacat depinde soluționarea litigiului pe fond, astfel că existența legăturii cerută de lege dintre actul administrativ care face obiectul excepției de nelegalitate și fondul litigiului nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoanele interesate. Totodată, legea prevede ca o condiție prealabilă, obligatorie, ca actul ce formează obiectul cauzei pe fond să fie emis în aplicarea actului administrativ a cărui legalitate este invocată pe cale de excepție. În opinia instanței, este pertinent argumentul pârâtului Guvernul României în sensul că H G. nr. 253/1996, contestată pe calea excepției de nelegalitate, nu este relevantă sub aspectul existenței și întinderii drepturilor analizate în acțiunea principală, atât timp cât prevederile criticate în această procedură incidentală privesc doar transmiterea unor imobile din administrarea Regiei Autonome Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat în administrarea Serviciului Român de Informații, așadar modificarea titularului dreptului de administrare a bunurilor imobile, dar în niciun caz nu reglementează primar trecerea imobilelor în proprietatea Statului Român. într-adevăr, prin H.G. nr. 253/1996 s-a modificat titularul dreptului de administrare, fără ca în privința bunului imobil indicat de reclamantă să se producă modificări cu privire la regimul juridic sau limitele de proprietate. Este, astfel, justificată aprecierea pârâtului în sensul că existența H.G. nr. 253/1996 este relevantă din perspectiva cererii principale de anulare a Deciziei nr. 2408/20.12.2010, emisă de pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase, câtă vreme actul Guvernului nu reprezintă titlu de proprietate al Statului Român și nu reglementează primar transmiterea vreunui drept de proprietate."

Sentința nr. 128/CA/2021 pronunțată de către prima instanță, Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 25.10.2021, este o hotărâre nulă deoarece instanța care a pronunțat hotărârea nu avea competența asupra Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, și/sau a acționat într-un mod incompatibil cu dreptul la justiție.

Acesta este motivul pentru care invocă articolul 105 alin (2) din C. proc. civ. de la 1865 ca urmare a constatării incidenței acestui caz de casare și a soluției de casare cu trimitere la rejudecare.

Contradictorialitatea nu este facultativă ci este obligatorie iar nerespectarea a procedurii de comunicare a întâmpinării trebuie să fie judecată din perspectiva prejudiciului și a eșecului justiției, astfel cum se prevede în articolul 52 din Constituția României.

În cazul de față, este incident sub acest aspect motivul de recurs prevăzut de disp. art. 309 pct. 3, pct. 4, pct. 5, pct. 7, pct 8, pct. 9 C. proc. civ. din 1865 raportat la principiile afirmate de instanța de control european, ale cărei decizii au aplicabilitate directă, imediată și prioritară în dreptul intern, prima instanță având îndatorirea de a acorda posibilitatea de a studia întâmpinarea și de a elabora o replică detaliată la apărările pârâtei A., B..

Pe fondul cauzei, din sentința recurată nu rezultă modurile de dobândire a acestor bunuri eclesiastice, în conformitate cu art. 7 din Legea nr. 213/1998, care prevede că:

"Dreptul de proprietate publică se dobândește:

a) pe cale naturală;

b) prin achiziții publice efectuate în condițiile legii;

c) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;

d) prin acte de donație sau legate acceptate de Guvern, de consiliul județean sau de consiliul local, după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public;

e) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică;

f) prin alte moduri prevăzute de lege."

Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ștefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea și Serviciul Român de Informații sunt entități distincte.

În încheierea B.17 nr. 3461 c.f., din data de 20 martie 1937 s-a menționat Regulamentul de Procedură al Cărților Funciare (Reg. Cf.) aprobat prin Ordonanța minist. Justiției dată la 15 decembrie 1855.

Se precizează la art. 168 din Regulamentul Cf din 1855: "Dacă la efectuarea vreunei inscripții conducătorul Cf. observă vreo piedică de Cf. sau vreo greșeală de scris în disposițiunea judecătorească, sau alt defect, despre aceasta e dator să raporteze oral șefului instanței de Cf, care va examina greșeala anunțată și o va îndrepta sau el insuș, sau dacă, nu ar fi îndreptățit la aceasta, va îndruma pe conducătorul Cf, să înștiințeze în scris instanței de Cf. nedumeririle observate. Dacă la vreo inscripțiune se observă vreo omitere expresie necorectă sau altă greșeală importantă îndată cu ocazia colaționării înscripțiunii cu deciziunea judecătorească, imediat ce i se va adaugă observațiunea de corectare. Dacă acele greșeli se observă numai după ce deciziunea a fost înmânată părților, aceasta se va raporta în scris instanței de Cf, și se va nota îndată lângă locul cu greșeala, în urma căreia după eventuala ascultare a părților se va ordona îndreptarea cuvenită și se va înregistra sub numărul serial curent..,,

Din cele de mai sus rezultă:

a) art. 168 se referă ța greșeli de scris, omiteri de expresii, altă greșeală importantă;

b) greșeala se raportează șefului instanței;

c) raportarea se notează lângă locul cu greșeala;

d) se ordonează îndreptarea cuvenită;

e) îndreptarea se înregistrează sub numărul serial curent în formă de notă;

f) se înștiințează părțile;

g) locurile greșite nu este permis să fie rase, nici să se facă ilegibile altele se arată sub-punctându-se.

In consecință, înscrierea de sub B.17 din cartea funciară nr. x a localității Sânmartin, județul Bihor nu respectă nici una din cerințele precizate la art. 168 din Regulamentul Cf.

Mențiunea de la B.17 din Cf. nr. x a localității Sânmartin nu se referă la o greșeală de scris sau la omiterea vreunei expresii.

Nu are nici o relevantă că la data de 20 martie 1937 sub B17 în Cartea Funciară nr. x Sânmartin, județul Bihor, Statul Român a fost înscris în temeiul art. 168 din Regulamentul cf din 1855. Această înscriere sub B17 din Cartea Funciara nr. x a localității Sânmartin, județul Bihor este nulă/nelegală.

De aceea trebuie se impune administrarea unei expertize topografice în scopul identificării imobilului (terenul și construcțiile aferente) administrat de către pârâta sri din anul 2000 la care se referă decizia nr. 2408/20.12.2010, imobil situat la aceeași adresă pe care în anul 1947 a fost intabulat in favoarea subscrisei ordin dreptul de proprietate în evidențele registrului cadastral funciar al comunei Sânmartin.

Este evident faptul că instanța de fond nu poate să analizeze simplist titlul de proprietate invocat de Statului Român din anul 1937, în temeiul art. 168 din Regulamentul Cf din 1857 atunci când pârâta SRI care deține imobilul în prezenta cauza, nu are un "bun actual", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, întrucât compararea de titlu trebuie privită în condițiile transmiterilor succesive de proprietate, urcând din proprietar în proprietar și din posesie în posesie până la pârâta SRI al cărui titlu face obiectul judecății.

În primul rând, dreptul de proprietate al recurentei fost recunoscut și prin Decizia nr. 1389 din dosarul Nr. x/2009, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție Ia 17 februarie 2011, prin care a rămas definitivă și irevocabilă sentința civilă nr. 301/C/2009, a Tribunalul Bihor, secția Civilă pronunțată în dosarul Nr. x/2009, prin care pârâta C. S.A. a fost obligată să emită o nouă decizie privind acordarea de despăgubiri în favoarea noastră pentru suprafața de 349 mp din parcela cu nr. top x înscrisă în C.F. nr. x inițial Sânmartin.

În al doilea rând, la data de 20 martie 1937 prin încheierea de sub B17 nr. 3461/1937 CF dată de Judecătoria Urbană Oradea:

"în baza încheierii de mai sus și a art. 168 din reg. c.f. inscriptiunea de sub Bl. se rectifica în sensul coproprietarul imobilelor din aceasta coala este Statul Român cu titlul de drept rectificare ".

Potrivit Cărții Funciare nr. x a localității Sanmartin, județul Bihor, proprietar (primus) tabular intabulat este repozitura Ordinului Premonstratens din Promontorul Oradiei după Hramul Sfântul Ștefan Primul Martir.

Decizia nr. 2408/20.12.2010 emisă de către pârâta Comisia Specială nu ține seama nici de Decizia nr. 4415 pronunțată la data de 10 octombrie 2013 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2012.

In acest proces, titlul statului cu privire la imobilul în litigiu nu poate fi considerat valabil prin prisma criteriilor prevăzute de art. 6 din Legea nr. 213/1996, plecând de la articolul 35 al Decretul-Lege nr. 115/1938: "rectificarea încheierii se va putea savarsi, în lipsa acordului părtilor, numai în temeiul unei hotărâri judecătorești irevocabile:".

Decizia nr. 2408/20.12.2010 emisă de pârâta Comisia Specială nu a avut în vedere dispozitivul sentinței civilă nr. 301/C/2009, pronunțată de către Tribunalul Bihor, secția Civilă în Dosarul nr. x/2009 al Tribunalul Bihor întrucât dispozitivul sentinței arată că parcela cu suprafață de 349 mp cu nr. ton 245/9 înscrisă în C.F. nr. x inițial Sânmartin aparține Subscrisului Ordin, ca proprietar si formează imobilul definit Ia art. 1 alin. (5). atunci si imobilul compus din construcții și terenul aferent, situat în jud. bihor, înscris inițial în CF nr. x Sânmartin, în comuna Sânmartin, Băile Felix, jud. Bihor, înscris inițial în CF nr. x Sânmartin, nr. top x, 263/3, ca "Szent Istvăn elsfi vlrtanurdl czimzett Nagyvâradhegyfoki premontrei rendi prepostsâg", tradus ca "Prepozitura Ordinului Premonstratens din Promontorul Oradei după Hramul Sfântul Ștefan Primul Martir, este imobilul său în sensul și înțelesul definit de art. 1 alin. (5) din Legea nr. 7/1996

3.2. La data de 2.02.2022, recurenta-reclamantă a depus o cerere modificatoare a cererii de recurs, invocând excepția de nelegalitate a Deciziei nr. 2408/20.12.2010, ce face obiectul analizei în prezentul dosar.

4.1. Intimatul-pârât Serviciul Român de Informații a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate, ca fiind legală și temeinică.

4.2. Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor imobile care au aparținut cultelor religioase din România a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat și menținerea sentinței atacate, ca fiind legală și temeinică.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și Fiscal la 28.02.2011, reclamanta - Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens a chemat în judecată pe pârâții Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din Româniași Serviciul Român de Informații pentru ca, prin hotărârea ce o va pronunța, instanța să dispună anularea Deciziei nr. 2408/20.12.2010 emisa de către Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România.

Prin încheierea de ședință din data de 18.10.2011, instanța, în temeiul art. 244 punctul 1 C. proc. civ., a dispus suspendarea cauzei până la soluționarea dosarului nr. x/2013, aflat pe rolul Judecătoriei Oradea.

Prin încheierea de ședință din data de 18.03.2019, în temeiul art. 244 alin. (1) punctul 1 C. proc. civ., instanța a dispus suspendarea cauzei până la soluționarea dosarului x/2011, aflat pe rolul Judecătoriei Giurgiu, în urma strămutării.

Cauza a fost pusă pe rol la data de 18 ianuarie 2021 la solicitarea reclamantei.

La data de 13.09.2021, reclamanta a invocat excepția de nelegalitate a H.G. nr. 253/1996.

Prin încheierea de ședință din data de 13.09.2021, instanța a respins cererea reclamantei de asistență juridică internațională în materie civilă, a respins cererea reclamantei de introducere în cauză, în calitate de pârâți a Statului Român prin Guvernul României - Secretariatul General al Guvernului și a Ministerului Public, a respins ca inutile și neconcludente expertiza topografică și expertiza grafologică.

Prin sentința civilă nr. 128/25.10.2021, Curtea de Apel Oradea:

- a admis excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate, invocată de pârâtul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului;

- a respins excepția de nelegalitate a H.G. nr. 253/1996, invocată de reclamantă în contradictoriu cu Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului;

- a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârâtul Serviciul Român de Informații;

- a respins acțiunea formulată de reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens în contradictoriu cu C.S.R. și S.R.I., ca neîntemiată.

Cadrul normativ care reglementează restituirea bunurilor imobile care au aparținut cultelor religioase din România (în vigoare la data emiterii Deciziei nr. 2408/29.12.2010, contestate) este reprezentat de O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În aplicarea prevederilor acestui act normativ, prin H.G. nr. 1164/17.10.2002, cu modificările și completările ulterioare, au fost aprobate Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 și a fost constituită Comisia specială de retrocedare, ca structură abilitată să aducă la îndeplinire dispozițiile actelor normative sus-menționate.

Acest cadru normativ creează posibilitatea retrocedării bunurilor imobile care au aparținut cultelor religioase din România, astfel cum acestea sunt circumstanțiate în art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, respectiv imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașurile de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public (...).

În temeiul actelor normative menționate, Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul "Sfântul Ștefan Primul Martir" din Promontorul Oradea a depus la Secretariatul tehnic al Comisiei speciale de retrocedare cererea de retrocedare înregistrată cu nr. x prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului, construcție și teren aferent, situat în comuna Sînmartin, județul Bihor, imobil înscris inițial în C.F. nr. x a localității Sânmartin, nr. top. x, 263/3, jud. Bihor, ulterior transcris în C.F. x a localității Sânmartin, nr. top. x, 263/3, jud. Bihor.

Analizând întreaga documentație existentă la momentul respectiv la dosar, depusă de către solicitanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul "Sfântul Ștefan Primul Martir" din Promontorul Oradea, Comisia specială de retrocedare a dispus, prin Decizia nr. 2408/20.12.2010, respingerea cererii de retrocedare, întrucât imobilul în cauză a fost preluat anterior perioadei de referință prevăzute de către O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare de către Statul Român, respectiv, anterior perioadei 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În concret, imobilul înscris în C.F. nr. x a localității Sânmartin, nr. top. x, 263, jud. Bihor a fost preluat de către Statul Român cu titlul de drept de rectificare în anul 1937.

În fundamentarea Deciziei nr. 2408/20.12.2010, Comisia specială a avut în vedere o serie de acte doveditoare respectiv:

- copia certificată a Cărții Funciare inițiale nr. 1 a localității Sânmartin, nr. top. x, 263, jud. Bihor;

- traducerea legalizată a Cărții Funciare nr. x a localității Sânmartin, nr. top. x,263, jud. Bihor;

- copia legalizată a Cărții Funciare nr. x a localității Sânmartin, nr. top. x, 263/3, jud. Bihor;

- adresa nr. x/24.10.2007 emisă de către Primăria comunei Sânmartin, județul Bihor, referitoare la situația juridică și locativă actuală;

- adresa nr. x/13.08.2010 emisă de către Serviciul Român de Informații - Sectorul Relații cu Cetățenii.

Pentru a decide în sensul respingerii cererii de retrocedare, Comisia Specială de retrocedare a interpretat dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, conform cărora "imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea stalului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență".

A avut în vedere, de asemenea, dispozițiile pct. 1 din Normele metodologice corespunzătoare art. 1 din ordonanța sus-menționată potrivit cărora "sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referință, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării".

Examinând cererea de sesizare a Curții Europene de Justiție în vederea efectuării unei trimiteri preliminare, astfel cum a fost formulată și motivată de recurenta reclamantă, în raport de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte o va respinge, în considerarea următoarelor argumente:

În conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene - TFUE (fost 234 Tratatul Comunităților Europene), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a) interpretarea tratatelor;

b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din TFUE (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind judecătorul național.

În conformitate cu o jurisprudență consacrată (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 și Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE și instanța națională, instituită prin art. 177 din TFUE, este de competența instanței naționale, care este investită cu soluționarea cauzei, are cunoș­tință directă despre situația de fapt și probele administrate și trebuie să-și asume responsabilitatea hotărârii judecătorești subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularitățile litigiului, asupra necesității pronunțării unei hotărâri preliminare.

Totodată CJUE a estimat că nu se poate pronunța asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională, atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea valabilității unei norme comunitare, solicitată de instanța națională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale (a se vedea, în special, Hotărârea din 26 octombrie 1995, Furlanis Construzioni Generali, C-143/94, Rec. p. I-3653, considerentul 12) sau atunci când problema este de natură ipotetică, iar Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde într-o manieră utilă întrebărilor care i-au fost adresate (a se vedea, în special, Hotărârea Meilicke din 16-07-1992, C83/1991).

În acest context, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în sensul că și instanțele care soluționează irevocabil un litigiu au posibilitatea de a aprecia asupra pertinenței și utilității interpretării care ar putea fi dată de Curtea de la Luxembourg în cauza dedusă judecății.

În cauza 283/81, CILFIT și Lanificio di Gavardo SpA, soluționată prin hotărârea din 6-10-1982, CEJ (în prezent CJUE) a precizat care sunt circumstanțele și factorii ce trebuie avuți în vedere de instanțele naționale (inclusiv de cele ale căror soluții nu sunt supuse unei căi de atac) pentru a hotărî dacă sesizează sau nu instanța Uniunii Europene cu solicitarea pronunțării unei hotărâri preliminare. Astfel, concluzia Curții în această cauză a fost că instanțele ale căror decizii nu mai pot fi atacate în dreptul intern nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare, atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părțile din proces, care solicită sesizarea CJUE cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluționarea litigiului.

Tot în jurisprudența CJUE s-a stabilit că instanțele naționale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, atât asupra necesității unei întrebări preliminare în vederea soluționării fondului litigiului, cât și asupra pertinenței întrebărilor adresate Curții. Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiție a subliniat că "o instanță națională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile".

Aplicând aceste principii la cauza de față, Înalta Curte reține că posibilitatea accesului părții reclamante la instanță răspunde chiar chestiunii vizate de întrebare, neexistând un impediment legal sau constituțional care să împiedice partea să conteste în justiție legalitatea H.G. nr. 585/2002.

Faptul că există în dosar documente clasificate iar regimul lor juridic, inclusiv sub aspectul studierii lor, este unul special nu înseamnă că partea nu poate să se adreseze instanței de contencios administrativ ci doar că trebuie să se supună unor rigori/să urmeze o procedură care i-au fost aduse la cunoștință în repetate rânduri în cursul judecății.

Înalta Curte constată așadar că nu este necesară adresarea întrebării, nefiind prezentate de reclamantă argumente care să releve nevoia obiectivă de interpretare a normelor de drept unional pentru decizia pe care trebuie să o pronunțe instanța de recurs și nicio dilemă serioasă referitoare la interpretarea dreptului european, în raport cu normele de organizare judiciară naționale.

Prin urmare, în cadrul prezentului recurs, cererea de sesizare a CJUE cu întrebarea preliminară va fi respinsă, date fiind lipsa de legătură și caracterul inutil al răspunsului pentru soluționarea sa.

În speță, recurenta reclamantă critică actul administrativ reprezentat de decizia Comisiei Speciale de Retrocedare atât pe care principală, solicitând anularea acestuia, cât și pe cale incidentală, prin invocarea excepției de nelegalitate, ceea ce, în opinia instanței de control judiciar, nu este admisibil, în caz contrar fiind afectate atât principiul securității raporturilor juridice, cât și puterea de lucru judecat provizorie de care se bucură hotărârea primei instanțe.

Examinând sentința atacată prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată, cu prioritate, faptul că, raportat la momentul formulării acțiunii -28.02.2011, normele procesual-civile aplicabile cauzei sunt cele cuprinse în vechiul C. proc. civ., noul C. proc. civ. întrând în vigoare la un moment ulterior, respectiv la data de 15.02.2013.

În privința înscrisurilor cu caracter, secret de serviciu, înaintate la Compartimentul Documente Clasificate al Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța a adus la cunoștința părții recurente, la termenul de judecată din 3.02.2022 -f.211 vol. I dosar recurs, împrejurarea că are posibilitatea angajării unui reprezentant convențional, posesor al unui certificat ORNISS, pentru a lua cunoștință de aceste documente.

Cererii de desecretizare a documentelor clasificate formulată de către recurentă, instanța de recurs i-a răspuns în ședința publică din 12.05.2022 -f.418 vol. 1 recurs, indicându-i procedura administrativă ce trebuie urmată în acest caz.

Cu privire la recursul declarat de către reclamantă împotriva soluției din sentința civilă nr. 128/CA/2021 - P.I. din 25 octombrie 2021 referitoare la excepția de nelegalitate a H.G. nr. 253/1996, anterior oricărei analize a criticilor formulate de recurenta- reclamantă, Înalta Curte, va aprecia, în condițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., dacă a fost respectat termenul de declarare a căii de atac, tardivitatea recursului fiind invocată din oficiu.

În acest sens, instanța de control judiciar reține că, potrivit dispozițiilor art. 4 din L.554/2004, astfel cum erau acestea redactate la data de 28.02.2011:,,(1) Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate...încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate fi atacată odată cu fondul. .

(3) Soluția instanței de contencios administrativ este supusă recursului, care se declară în termen de 5 zile de la comunicare . . . . . . . . . .,,

Legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procesuale în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege, legalitatea căilor de atac fiind un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil.

Căile de atac și termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece, se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.

Așadar, nici părțile și nici instanța de judecată nu pot deroga de la termenele prevăzute de lege pentru exercițiul unei căi de atac și de la modalitatea în care acestea se calculează.

Înalta Curte reține că termenul de 5 zile, prevăzut de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, înăuntrul căruia trebuia declarată calea de atac a recursului, începea să curgă de la momentul comunicării sentinței recurate (art. 102 C. proc. civ.) - 24.11.2011 -f. x fond și se împlinea la data de 30.11.2021, aceasta fiind ultima zi de declarare a căii de atac, potrivit dispozițiilor art. 101 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 104 C. proc. civ., actele de procedură trimise prin poștă instanțelor judecătorești se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul poștal înainte de împlinirea lui.

În cauză, cererea de recurs a fost depusă prin poștă la data de 10.12.2021 -f. x recurs, așadar, cu depășirea termenului legal, absolut și imperativ prevăzut de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

În speță, calea de atac în ceea ce privește soluția asupra excepției de nelegalitate a fost promovată la momentul la care hotărârea devenise definitivă prin nerecurare în termenul legal astfel că se constată că recurenta a exercitat calea de atac după împlinirea termenului legal și nu a dovedit că întârzierea s-ar datora unor motive mai presus de voința sa (art. 103 C. proc. civ.).

Este real faptul că judecătorul fondului nu a făcut nicio distincție în ceea ce privește termenul de exercitare a căii de atac, raportat la fiecare dintre soluțiile cuprinse în dispozitiv însă sub imperiul dispozițiilor cuprinse în vechiul C. proc. civ., în conformitate cu prevederile art. 129 alin. (1) C. proced. civilă părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege.

Spre deosebire de concepția legiuitorului exprimată în cuprinsul art. 457 alin. (2) teza a II -a din noul Cod de proced. civilă, termenul de declarare a recursului apare, în vechea reglementare, ca fiind un termen legal imperativ, iar nu unul judecătoresc, astfel că, în speță, indicarea greșită în dispozitivul hotărârii a termenului general de declarare a recursului, ca fiind de 15