ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 881/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apei București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 14 ianuarie 2015, sub nr. y/2/2015, astfel cum a fost precizată la 9 februarie 2015, reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ștefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea a solicitat, în Contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, suspendarea executării Hotărârii de Guvern nr. 253 din 10 aprilie 1996 privind transmiterea unor imobile din administrarea Regiei Autonome Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat care cuprinde și anexa la H.G. nr. 253/1996 privind lista bunurilor care se transmit, fără plată, din administrarea regiei autonome în administrarea Serviciului Român de Informații, pct. 2: imobilul nr. 9, cu bunurile, anexele și terenul aferent în suprafață de 2.418 mp din Băile Felix, județul Bihor- RA APPS - Sucursala de Reprezentare și Protocol "Victoria" Cluj-Napoca.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin Sentința civilă nr. 1319 din data de 11 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea de suspendare formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

2.1. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a declarat recurs reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ștefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea, considerând-o nelegală, întrucât cuprinde motive contradictorii și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

A indicat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 6 pct. 4. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, s-a susținut, în primul rând, că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești (art. 488 pct. 4 Noul C. proc. civ.). Instanța de fond în prezenta cauza s-a pronunțat pe cale de dispoziții generale, nu a respectat principiile fundamentale ale contenciosul administrativ coroborat cu principii fundamentale ale procesului civil și nu și-a Îndeplinit rolul activ în aflarea adevărului.

În acest sens, s-a arătat că în intervalul 20 martie 1937 -20 iunie 2015 parata Statul Roman nu și-a îndeplinit obligația de a soluționa litigiul nostru privind "rectificarea inscripțiunea de sub B 1 din coala Cărții Funciare nr. 1 a comunei Sânmartin la pct. 17, din partea B - foaia de proprietate - a CF nr. 1 com. Sânmartin, jud. Bihor, poz. B 17, intrat: la 20 martie 1937 nr. 3461 c.f. în baza încheierii de mai sus și a art. 168 din reg. c.f. inscripțiunea de sub B1 se rectifică în sensul că proprietarul imobilelor din această coală este Statul Român cu titlul de drept rectificare", așadar imobilul înscris în CF nr. 1 Sânmartin nr. top 252/3, 263/3, ulterior transcris în CF 1608 Sânmartin nr. top 252/3, 263/3 jud. Bihor, respectiv vila 9 administrat de Serviciul Roman de Informații este și în prezent proprietatea recurentei.

A susținut recurenta că trebuie avută în vedere Decizia nr. 4415 pronunțată în data de 10 octombrie 2013 în Dosarul nr. x/2012 de la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, potrivit căruia litigiul privind "rectificarea inscripțiunea de sub B 1 din coala Cărții Funciare nr. 1 a comunei Sânmartin la pct. 17, din partea B - foaia de proprietate - a CF nr. 1 com. Sânmartin, jud. Bihor, poz. B 17, intrat: la 20 martie 1937 no. 3461 c.f. în baza încheierii de mai sus și a art. 168 din reg. c.f. inscripțiunea de sub B1 se rectifică în sensul că proprietarul imobilelor este Statul Român cu titlul de drept rectificare", de fapt și de drept a rămas neterminat, litigiul fiind nesoluționat în calea de atac a recursului, atunci apreciază că are un bun actual asupra imobilului.

Astfel, în opinia recurentei, prin sentința recurată, instanța de fond i-a creat o pagubă iminentă în condițiile în care susține în scris că:

"tot astfel, instanța nu poate reține în acest cadru procesual o aparență de nelegalitate a hotărârii nici din Sentința nr. 301/2009 pronunțată de Tribunalul Bihor, secția civilă în Dosarul nr. x/2009 întrucât aceasta se recunoaște doar un drept la despăgubiri (iar nu un eventual drept de restituire în natură)."

Susține recurenta că dacă parcela cu suprafața de 349 mp cu nr. top 245/9 înscrisă în CF. nr. 1 inițial Sânmartin aparține Ordinului, ca proprietar, și formează imobilul definit la art. 1 alin. (5), atunci imobilul compus din construcții și terenul aferent, situat în jud. Bihor, înscris inițial în CF nr. 1 Sânmartin nr. top 252/3. 263/3. județul Bihor aparține tot aceluiași ordin, în conformitate cu art. 1 alin. (5) din Legea nr. 7/1996 care prevede că:

"Prin imobil, în sensul prezentei legi, se înțelege una sau mai multe parcele alăturate, cu sau fără construcții, de pe teritoriul unei unități administrativ-teritoriale, indiferent de categoria de folosință, aparținând unui proprietar sau mai multor proprietari, în cazul coproprietății, care se identifică printr-un număr cadastral unic și se înscrie într-o carte funciară."

Într-un al doilea motiv de recurs, se susține că instanța de fond în prezenta cauza s-a pronunțat pe cale de dispoziții generale, nu a respectat principiile fundamentale ale procesului civil și nu și-a îndeplinit rolul activ în aflarea adevărului, cerut de lege.

Se arată că motivația sentinței dată de instanța de fond este absurdă și ilogică, fiind abuziv să pretinzi că:" respectivul act are caracter militar".

Prin aceste afirmații absurde și ilogice, neargumentate în fapt și în drept, sentința de fond îi limitează sau chiar blochează accesul la instanța, insinuând că "respectivul act are caracter militar" și că "Referitor la pretinsa aparență de nelegalitate a actului, desprinsă din nepublicarea în Monitorul Oficial, contrar deci disp. art. 107 din Constituție, Curtea constată că respectivul act are caracter militar și a fost comunicat potrivit disp. art. 108 alin. (4) ultima teză din Constituție numai instituțiilor publice interesate, respectiv Serviciul Român de Informații, Ministerul Finanțelor Publice, Regia Autonomă "Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat", Consiliul Suprem de Apărare a Țării".

Apreciază recurenta că Hotărârea de Guvern nr. 253/1996 nu se încadrează în nici un caz la sfera de aplicații a actelor de comandament militar, nici de activitatea asigurarea refacerii capacității de munca și îmbunătățirea stării de sănătate a cadrelor care execută nemijlocit misiuni de protecție și intervenție antiteroristă și nici activitatea de crearea unor condiții minime de îngrijire și recuperare, de pregătire și de muncă, nici de respectivul schimb de imobile intre Serviciul Roman de Informații și Secretariatul General al Guvernului cum conține motivația Nota de Fundamentare în acest sens.

În continuare, recurenta indică, din punct de vedere teoretic, care sunt condițiile pentru suspendarea actului administrativ și apreciază că acestea sunt întrunite în cauză, cu atât mai mult cu cât Recomandarea nr. R/89/8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, referitoare la protecția provizorie în materia administrativă prevede ca principiu, tocmai posibilitatea conferită celui ce se consideră vătămat, de a solicita instanței de contencios administrativ, ca măsură vremelnică și provizorie, suspendarea actului administrativ.

Mai mult este lesne de observat, în aceste condiții, biserica recurentă nu poate să-și desfășoare activitatea sa în condiții normale, fiind lipsită de patrimoniului său, iar refuzul Justiției de a suspenda actul administrativ unilateral constituie o ingerință în dreptul acestei biserici la libertatea de religie, precum aceasta este garantată de articolul 9 § 1 al Convenției.

Astfel la momentul sesizării instanței de judecată în prezenta cauza în anul 2015, recurenta avea un bun actual; întrucât exista deja o hotărâre judecătoreasca definitiva prin care statul roman, prin organismele sale judiciare, a recunoscut direct dreptul de proprietate asupra bunurilor înscrise în cf nr. 1 comuna Sânmartin, județul Bihor, România.

Susține că împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept, care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la Hotărârea de Guvern nr. 253/1996, au fost ignorate de instanța de fond:

1) Hotărârea de Guvern 253/1996 nu a fost publicata niciodată în Monitorul Oficial instanța de fond invocând abuziv și ilegal ca acest act "are caracter militar și a fost comunicat potrivit disp. art. 108 alin. (4) ultima teză din Constituție numai instituțiilor publice interesate".

Însă, actele de comandament cu caracter militar pot fi: «acte de comandament cu caracter militar făcute în timp de război (mobilizarea, mișcarea trupelor, concentrarea lor pe linie de atac sau de apărare, înaintarea sau retragerea etc), și acte de comandament cu caracter militar făcute în timp de pace (crearea de noi unități, desființarea lor, transferarea lor dintr-o garnizoană în alta, delimitarea zonelor de recrutare, concentrări de trupe pentru exerciții și manevre.»

Având în vedere cele de mai sus, Hotărârea de Guvern nr. 253/1996 nu se încadrează în nici un caz la sfera de aplicații a actelor de comandament militar, nici de activitatea asigurarea refacerii capacității de muncă și îmbunătățirea stării de sănătate a cadrelor care execută nemijlocit misiuni de protecție și intervenție antiteroristă și nici activitatea de crearea unor condiții minime de îngrijire și recuperare, de pregătire și de munca, nici de respectivul schimb de imobile între Serviciul Român de Informații și Secretariatul General al Guvernului cum conține motivația Nota de Fundamentare în acest sens.

2) Hotărârea de Guvern 253/1996 a fost emisă pentru și împreună cu SRI pentru crearea unui drept pentru SRI, în ciuda faptului că, prin Hotărârea de Guvern nu se poate "crea nici un drept".

Ori, un asemenea viciu pune la îndoială și legalitatea actelor administrative subsecvente, printre care și actul atacat, așa încât recurenta apreciază că este dat "cazul bine justificat".

Cât privește paguba iminentă definită de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 ca fiind "prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public".

Pornind de aceste premise, se arată că Biserica recurentă a suferit un prejudiciu material viitor și previzibil prin executarea Hotărâri de Guvern contestat, având în vedere că va fi lipsit de dreptul de a folosi bunul sau cât și dreptul de a-i culege fructele. Această situație va duce la lipsirea Bisericii de mijloacele minime de subzistență, și de posibilitățile de a avea grijă de credincioși material, întrucât enoriașii care trăiesc la sate sunt cei care au cel mai mult nevoie de sprijin din partea Bisericii.

În altă ordine, menționează că punerea în executare a unui act administrativ asupra căruia există o îndoială în privința legalității, conduce inevitabil și la îndeplinirea condiției referitoare la paguba iminentă, astfel cum această noțiune este definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004.

2.2 Apărările intimatului:

Intimatul Guvernul României a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii hotărârii instanței de fond ca legală.

Apreciază că instanța de fond, prin raportare la situația de fapt stabilită prin probatoriul administrat în cauză, a aplicat în mod corect dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Ori, în speța dedusă judecății, este corectă constatarea instanței de fond, în sensul că, deși recurenta-reclamantă avea obligația de a-și motiva cererea de suspendare strict în raport cu condițiile de admisibilitate prevăzute de lege, totuși aceasta nu a făcut dovada îndeplinirii cumulative a acestor condiții, întreaga argumentare atât a cererii de chemare în judecată, cât și a cererii de recurs, privind de fapt fondul litigiului.

Deși partea reclamantă avea obligația de a-și motiva cererea de suspendare strict în raport cu condițiile de admisibilitate prevăzute de lege, totuși nu s-a făcut dovada existenței cazului bine justificat, întreaga argumentare a cererii de suspendare privind fondul litigiului, respectiv nelegalitatea actului.

Potrivit doctrinei și jurisprudenței, se poate vorbi despre un caz bine justificat numai dacă din împrejurările cauzei rezultă o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate pe care se fundamentează caracterul executoriu al actului administrativ.

Or, în speță, nici unul dintre pretinsele motive de nelegalitate a Hotărârii Guvernului nr. 253/1996 nu este de natură a răsturna prezumția menționată, întrucât instanța învestită cu o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu poate prejudeca fondul litigiului.

De altfel, instanța de fond a și reținut la fila 4 a sentinței sale, în mod corect, că o simplă existență a unei îndoieli asupra legalității și temeiniciei actului administrativ nu este de natură a conduce la suspendarea executării sale, pentru aceasta fiind necesară administrarea unui probatoriu complex, specific acțiunii în anulare.

Astfel, din moment ce instanța de fond nu a reținut elemente de vădită nelegalitate sau împrejurări de natură a crea o îndoială asupra legalității, veridicității și autenticității actului administrativ atacat, soluția sa de respingere a cererii de suspendare este, în mod evident, întemeiată.

De asemenea, s-a impus respingerea cererii de chemare în judecată și pentru că, potrivit legii, partea reclamantă avea obligația motivării solicitării sale și prin raportare la existența unei pagube iminente care s-ar produce în patrimoniul său ca urmare a aplicării dispozițiilor Hotărârii Guvernului nr. 253/1996, fapt care, însă, nu a fost probat.

De asemenea, instanța de fond a reținut în mod corect și aspectul că recurenta-reclamantă nu a probat că, în ipoteza anulării respectivului act administrativ nu ar fi posibilă repunerea părților în situația anterioară și repararea presupusului prejudiciului generat de executarea H.G. nr. 253/1996.

Nu în ultimul rând, apreciază ca fiind întemeiată și constatarea instanței de fond în sensul că, din moment ce la data sesizării instanței de contencios administrativ H.G. nr. 253/1996 era deja executată, nu mai era posibilă o suspendare a acestui act administrativ de transmitere a unor imobile în administrarea Serviciului Român de Informații.

2.3 Cererea de intervenție accesorie:

Serviciul Român de Informații a formulat în cauză cerere de intervenție în interesul pârâtului intimat, în temeiul prevederilor art. 63 C. proc. civ.

Obiectul acțiunii în care partea înțelege să intervină, astfel cum el a fost formulat și motivat de către recurentă, privește suspendarea Hotărârii Guvernului nr. 253/1996 privind transmiterea unor imobile ce aparțin statului român în administrarea Serviciului Român de Informații.

În consecință, întrucât acest litigiu privește transmiterea unui imobil aflat în administrarea instituției, rezultă interesul său special de a interveni în cadrul unui proces deja început, în sprijinul părții ce are calitatea de intimat, pentru apărarea și conservarea unui drept real, așa cum este definit la art. 551 pct. 7 din C. civ.

Totodată, măsura interesului pe care trebuie să-l justifice instituția intervenientă, îmbracă și forma unor obligații legale al căror izvor de drept îl constituie, pe de o parte, dispozițiile art. 3 alin. (1) pct. 6 din H.G. nr. 436/2016, SRI fiind o instituție publică care are obligația de a pune în executare actele adoptate de Guvern, iar pe de altă parte, norma juridică de drept material statuată în cadrul art. 800 din C. civ., potrivit căreia persoana împuternicită cu administrarea deplină este ținută să conserve și să exploateze în mod profitabil bunurile, să sporească patrimoniul sau să realizeze afectațiunea masei patrimoniale, în măsura în care aceasta este în interesul beneficiarului.

Cu privire la recursul declarat, solicită respingerea acestuia ca nefondat, având în vedere că primul motiv de recurs, referitor la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești nu poate fi primit, în condițiile în care, recurentul-reclamant critică faptul că "instanța nu și-a îndeplinit rolul activ în aflarea adevărului, întrucât a realizat doar o sumară examinare a legalității Hotărârii Guvernului nr. 253/1996"

Dar, susține intervenientul că instanța nu a făcut altceva decât ceea ce era îndreptățită să facă, adică a constatat că actul administrativ atacat se bucură de prezumția de autenticitate, veridicitate și legalitate, iar simpla existență a unei îndoieli asupra temeiniciei și legalității sale, exprimate de către reclamantă, nu este de natură a conduce la suspendarea executării, pentru examinarea legalității fiind necesară administrarea unui probatoriu complex și o analiză de fond, specifică acțiunii în anulare.

Susține că nici cel de-al doilea motiv de critică dezvoltat de recurenta reclamanta nu este fondat, întrucât aceasta se află într-o eroare de interpretare a actelor normative incidente, făcând o confuzie între "Hotărârile care au caracter militar" prevăzute de art. 108 alin. (4) din Constituție și "actele de comandament cu caracter militar" descrise de legea contenciosului administrativ.

Astfel, așa cu reiese din conținutul sentinței atacate (pag. 5) instanța de fond a constatat că actul administrativ atacat este un act al Guvernului României emis sub forma unei hotărâri care are un caracter militar și care respectă modul de publicitate stabilit la art. 108 alin. (4) din Constituție, unde se stipulează că: "Hotărârile care au caracter militar se comunică), numai instituțiilor interesate."

Niciunde în cadrul sentinței atacate, instanța de fond nu a făcut referire la faptul că H.G. nr. 253/1996 ar reprezenta un act de comandament cu caracter militar, așa cum argumentează recurenta-reclamantă în cadrul cererii de recurs.

Dincolo de această confuzie în care se regăsește petenta, restul criticilor fac referire la pretinsul său drept de proprietate asupra unor imobile aflate în litigiu și la cererea de rectificare a unei cărți funciare, aspecte de fapt și de drept care exced atât obiectului cât și cauzei speței pendinte, motiv pentru care solicită instanței de control judiciar îndepărtarea lor din soluționarea recursului.

2.4 Cererea de asigurare a dovezilor (protecție provizorie), formulată de recurentă:

La data de 18 iulie 2016, recurenta reclamantă a depus la dosar o solicitare de protecție provizorie în conformitate cu Recomandarea nr. R(89) 8 a Comitetului de Miniștri către Statele Membre privind protecția provizorie acordată de instanța pe probleme administrative.

Recurenta a solicitat ca protecția să fie acordată în legătură cu exemplarele notei de fundamentare nr. 15/DS din 25 martie 1996, respectiv Hotărârii de Guvern nr. 253/1996, aflate în arhiva Secretariatului General al Guvernului, rezultatul urmând să fie depus la dosarul cauzei, întrucât poate să demonstreze modificarea ulterioară a actului original.

Recurenta susține în motivarea cererii sale că documentul original a fost modificat prin inserarea a încă două rânduri suplimentare, ce nu au existat inițial. mai mult, se precizează că Nota de Fundamentare ce a stat la baza H.G. nr. 253/1996 a fost inițiată de Serviciul Român de Informații și a fost certificată de semnătura adjunctului directorului, însă fără să fie aplicată ștampila SRI, iar acest document nu a fost avizat de Ministerul Justiției.

Ca atare, în opinia recurentei, intimatul pârât a folosit în proces un document fals, astfel că H.G. nr. 253/1996 este afectată de un viciu care îi afectează legalitatea.

Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în Complet de filtru și comunicat părților în baza Încheierii de ședință din data de 2 octombrie 2017, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin Încheierea de ședință din data de 11 decembrie 2018, Completul de filtru, apreciind incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru judecata cauzei pe fond.

4.1 Asupra excepției lipsei calității de reprezentant invocată de intervenientul accesoriu Serviciul Român de Informații:

La termenul de judecată din data de 5 martie 2018, intervenientul accesoriu a invocat excepția lipsei calității de reprezentant al semnatarului cererii de recurs, în raport de dispozițiile art. 81 din C. proc. civ. .

Înalta Curte constată că prin procura specială autentificată sub nr. 80 din data de 16 ianuarie 2015 la Biroul Notarului Public A., numita B., semnatara cererii de recurs, a fost împuternicită de reprezentantul legal al C. să o reprezinte cu puteri depline la Curtea de Apel București, în Dosarul nr. x/2015, având ca obiect suspendare act administrativ. Tot în aceeași procură s-a menționat că mandatara urmează a "susține interesele recurentei în fața tuturor instanțelor judecătorești din România, până la obținerea unei hotărâri judecătorești definitive ... putând exercita orice cale de atac, în caz de nevoie".

În raport de mențiunile procurii citate mai sus, Înalta Curte apreciază că în mod legal cererea de recurs a fost semnată de reprezentantul convențional al recurentei, nefiind întemeiată excepția lipsei dovezii calității de reprezentant invocată de intervenientul accesoriu.

4.2 Asupra cererii de asigurare a dovezilor (protecție provizorie), formulată de recurentă:

Cererea recurentei a fost întemeiată pe prevederile Recomandării nr. R(89) 8 a Comitetului de Miniștri către Statele Membre privind protecția provizorie acordată de instanța pe probleme administrative.

În conformitate cu documentul comunitar invocat de recurentă: " Măsurile de protecție provizorie dispuse de către instanța competentă pot lua forma de suspendare a executării actului administrativ, în întregime sau parțial, prin care se dispune în totalitate sau parțial restabilirea situației care a existat la momentul adoptării actului administrativ sau la orice modificare ulterioară, și de impunere asupra administrației a oricărei obligații corespunzătoare, în conformitate cu competențele Curții. Măsurile de protecție provizorie se acordă pentru perioada stabilită de instanță. Ele pot fi supuse anumitor condiții și pot fi revizuite. Măsurile de protecție provizorie nu pot aduce în nici un fel atingere deciziei care urmează să fie luată de instanța sesizată cu privire la contestarea actului administrativ."

Prin urmare, solicitarea recurentei de a se dispune, pe calea protecției provizorii prevăzută de Recomandarea citată mai sus, măsuri de asigurare a Notei de fundamentare nr. 15/DS din 25 martie 1996, respectiv Hotărârii de Guvern nr. 253/1996, aflate în arhiva Secretariatului General al Guvernului, rezultatul urmând să fie depus la dosarul cauzei, este inadmisibilă.

În primul rând, se observă că acesteia i-a fost comunicat un exemplar al documentului solicitat, așa cum rezultă din practicaua Hotărârii nr. 1319 pronunțată la data de 11 mai 2015 de Curtea de Apel București, astfel încât nici măcar o solicitare formulată pe cale procedurii speciale prev. de art. 359 și urm. C. proc. civ. nu mai este admisibilă la acest moment procesual.

Pe de altă parte, se constată că recurenta apreciază că respectivul înscris ar fi viciat de un fals intelectual, caz în care ar fi trebuit să uzeze de procedura prevăzută de art. 304 și urm. C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, va fi respinsă ca inadmisibilă cererea formulată de recurentă privind protecția provizorie în temeiul Recomandării nr. R(89) 8 a Comitetului de Miniștri către Statele Membre.

4.3 Asupra cererii de recurs:

Un prim motiv de recurs invocat se referă la încălcarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. și anume la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești de către instanța de fond.

Înalta Curte reține că se poate vorbi despre un exces de putere în cazul în care puterea judecătorească săvârșește un act pe care numai puterea legislativă sau executivă îl poate face, atribuie valoare legală unor texte abrogate, sau când tăgăduiește orice valoare unui text care încă are forță legală.

Concret, depășirea atribuțiilor puterii judecătorești a fost justificată de recurentă prin faptul că nu s-a ținut cont de împrejurarea că Statul Roman nu și-a îndeplinit obligația de a soluționa litigiul privind "rectificarea inscripțiunea de sub B 1 din coala Cărții Funciare nr. 1 a comunei Sânmartin la pct. 17, din partea B - foaia de proprietate - a CF nr. 1 com. Sânmartin, jud. Bihor, poz. B 17, intrat: la 20 martie 1937 nr. 3461 c.f. în baza încheierii de mai sus și a art. 168 din reg. c.f. inscripțiunea de sub B1 se rectifică în sensul că proprietarul imobilelor din această coală este Statul Român cu titlul de drept rectificare", așadar imobilul înscris în CF nr. 1 Sânmartin nr. top 252/3, 263/3, ulterior transcris în CF 1608 Sânmartin nr. top 252/3, 263/3 jud. Bihor, respectiv vila 9 administrat de Serviciul Român de Informații este și în prezent proprietatea recurentului Ordin.

Astfel, se observă că se pune în discuție titlul de proprietate al recurentei, apreciindu-se că instanța nu și-a îndeplinit rolul activ în aflarea adevărului, întrucât a realizat doar o sumară examinare a legalității Hotărârii Guvernului nr. 253/1996.

Însă, neîndeplinirea rolului activ al instanței nu poate fi verificat în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Pe de altă parte, prima instanță a apreciat asupra actului administrativ a cărui suspendare s-a solicitat în prezenta pricină, verificând, din punct de vedere formal, dacă acesta este afectat de vreun viciu de legalitate evident, nefiind chemată să verifice titlul de proprietate al recurentei.

Cel de-al doilea motiv de critică dezvoltat de recurenta reclamanta se referă la faptul că instanța în mod greșit a apreciat că actul administrativ are un caracter militar și a fost comunicat potrivit dispozițiilor art. 108 alin. (4) ultima teză din Constituție doar instituțiilor interesate.

Observând sentința instanței de fond, Înalta Curte constată că s-a făcut o corectă apreciere a incidenței în cauză a celor două condiții de admisibilitate pentru suspendarea actului administrativ, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă.

În ce privește existența cazului bine justificat, prima instanță a constatat că, "în speță reclamanta invocă cu precădere împrejurări care constituie veritabile motive ce țin de fond și care pot fi analizate numai în cadrul cererii în anulare." În mod justificat prima instanță, verificând, în mod formal apărările părților, a concluzionat că înscrisurile depuse la dosar, nu denotă existența unui drept actual asupra imobilului și inexistența oricărui drept al statului.

În acord, cu cele reținute de instanța de fond, Înalta Curte observă că recurenta nu a depus niciun act care să ateste titlu de proprietate valabil și opozabil Guvernului României, cu atât mai mult, cu cât părțile au avut numeroase litigii, nesoluționate definitiv, încă.

Cu privire la susținerea că actul a cărui suspendare se solicită este nelegal, deoarece nu s-a dispus publicarea în Monitorul Oficial, contrar deci disp. art. 107 din Constituție, în mod just prima instanță a constatat că respectivul act are caracter militar și a fost comunicat potrivit disp. art. 108 alin. (4) ultima teză din Constituție numai instituțiilor publice interesate, respectiv Serviciul Român de Informații, Ministerul Finanțelor Publice, Regia Autonomă "Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat", Consiliul Suprem de Apărare a Țării, conform documentelor aflate la dosar fond.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că H.G. nr. 253/1996 nu se încadrează în sfera actelor de comandament cu caracter militar, așa cum acestea sunt descrise de art. 2 alin. (1) lit. I) din Legea nr. 544/2001 a contenciosului administrativ, respectiv "actul administrativ referitor la problemele strict militare ale activității din cadrul forțelor armate, specifice organizării militare, care presupun dreptul comandanților de a da ordine subordonaților în aspecte privitoare la conducerea trupei, în timp de pace sau război ori, după caz, la îndeplinirea serviciului militar".

Înalta Curte observă că instanța de fond a constatat că actul administrativ atacat este un act al Guvernului României emis sub forma unei hotărâri care are un caracter militar și care respectă modul de publicitate stabilit la art. 108 alin. (4) din Constituție, unde se stipulează că: "Hotărârile care au caracter militar se comunică), numai instituțiilor interesate."

Așadar, în mod greșit recurenta face referire la actele de comandament cu caracter militar, prevăzute de Legea contenciosului administrativ, aspect pe care prima instanță nu l-a reținut ca fiind incident în cauză.

Restul criticilor recurentei se referă la un pretins drept de proprietate al recurentei asupra imobilului și la faptul că Statul nu și-a îndeplinit obligația de rectificare a cărții funciare, aspecte ce exced prezentei judecăți, având în vedere că nu fac o dovadă certă a nelegalității vădite a actului administrativ contestat în cauză.

Nu în ultimul rând, este esențial a se menționa că recurenta nu a făcut dovada că a atacat cu acțiune în anulare Hotărârea de Guvern a cărei suspendare o solicită, iar acest aspect, coroborat cu faptul că hotărârea a fost deja executată la momentul sesizării instanței, face ca pretențiile recurentei să fie în mod vădit nefondate.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va dispune respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii ca legală a hotărârii instanței de fond.

4.4 Asupra cererii de intervenție accesorie formulată de SRI:

Prin cererea de intervenție în interesul intimatului pârât, au fost formulate apărări în sprijinul acestei părți. Astfel, conform art. 61 C. proc. civ. care reglementează intervenția voluntară a altor persoane care pot lua parte la judecată, oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părțile originare, intervenția având o natură accesorie atunci când sprijină numai apărarea uneia dintre părți.

La ultimul termen de judecată, Înalta Curte a apreciat că sunt întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 64 C. proc. civ. și, după ascultarea părților prezente, a dispus admiterea în principiu a acestei cereri.

Cum prin intervenția formulată, intervenientul sprijină poziția procesuală a părții în favoarea căreia a intervenit, și dată fiind soluția adoptată în legătură cu recursul declarat, este evident că instanța de recurs, a găsit întemeiate apărările intimatului pârât și ale intervenientului accesoriu, motiv pentru care, în temeiul disp. art. 67 C. proc. civ. se va dispune admiterea cererii de intervenție accesorie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei calității de reprezentant invocată de intervenientul accesoriu Serviciul Român de Informații.

Respinge ca inadmisibilă cererea de protecție provizorie formulată de recurenta reclamantă Prepozitura Ordinului Canonic Premonstatens Hramul "Sfântul Ștefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea.

Respinge recursul formulat de reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstatens Hramul "Sfântul Ștefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea împotriva Sentinței civile nr. 1319 din 11 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite cererea de intervenție accesorie formulată de Intimatul Serviciul Român de Informații.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 martie 2018.

Procesat de GGC - LM