ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2869/2023

Ședința publică din data de 25 mai 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională Apele Române, s-a solicitat modificarea/revocarea în parte a Autorizației de gospodărire a apelor nr. 29/06.02.2019 privind Acumularea Păclișa - restricționat pentru un nivel maxim la cota 388,50 mdM în sensul: 1) înlăturării obligației impuse în mod nelegal la Cap. "Titularul autorizației este obligat", alin. (7), respectiv: "Să se asigure întreținerea albiei cursului de apă pe toată zona amenajată și în aval de baraj pe zona de influență a amenajării ce nu poate fi mai mică de 500 m, în conformitate cu prevederile art. 34 alin. (3) din Legea nr. 310/2004 de modificare și completare a legii Apelor nr. 107/1996"; 2) înlăturării obligației impuse nelegal la Cap. "Titularul autorizației este obligat", alin. (9), respectiv: "Să ia măsuri de asigurare a igienizării suprafeței luciului de apă și de curățire de plutitori".

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 987 din 22 iunie 2021 a Curții de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională Apele Române, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentințe, recurenta-reclamantă a declarat recurs, invocând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de casare, a arătat că soluția de respingere a cererii de chemare în judecată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

A considerat că instanța de fond nu a făcut o interpretare corectă a dispozițiilor art. 34 alin. (3) din Legea apelor nr. 107/1996, cu modificările și completările ulterioare, care prevăd "întreținerea albiei minore în aval de o lucrare pe zona de influență a amenajării" și nu a albiei cursului de apă pe toată zona amenajată, reținând în mod greșit că măsura/obligația impusă reclamantei este una legală.

Totodată, instanța de fond a reținut că A. S.A., în calitate de concesionar are obligația de a se comporta ca un "bonus pater familias" față de bunurile pe care le administrează și astfel, societății îi revine obligația igienizării întregii suprafețe pe care o administrează, în baza faptului că are în concesiune și exploatează acumularea. În opinia recurentei-reclamante, societatea este obligată să protejeze mediul, dar această obligație îi revine doar din perspectiva activității proprii. Nu există nicio rațiune și niciun temei legal să fie ținută să ia măsuri sau să împiedice poluarea luciului de apă de către alți poluatori.

În continuare, recurenta-reclamantă a făcut referire la art. 3 lit. e) din O.U.G. nr. 195/2005 și a susținut că în materia protecției mediului există cu valoare de principiu înscris faptul că poluatorul plătește. În acest sens, a arătat că PET-urile care pot polua lacul de acumulare nu sunt produse de A. S.A. și nu rezultă din activitatea curentă a acesteia, ci au natura juridică a unor deșeuri abandonate și/sau deșeuri al căror producător nu este cunoscut, sens în care devin incidente dispozițiile art. 21 alin. (3) și alin. (4) din Legea nr. 211/2011 privind regimul deșeurilor.

În ceea ce privește trimiterile instanței de fond la dispozițiile art. 6 din Ordinul nr. 891/2019 privind aprobarea Procedurii și a competențelor de emitere a avizelor și autorizațiilor de gospodărire a apelor, recurenta-reclamantă a arătat că actul normativ reglementează procedura de urmat pentru obținerea autorizațiilor/avizelor de gospodărire a apelor, ocazie cu care se pot impune lucrări suplimentare necuprinse în documentația tehnică de autorizare, însă acestea pot fi impuse în procedura inițială de autorizare și nicidecum ulterior emiterii autorizației de gospodărire a apelor. Așadar, articolul invocat este rupt din context și privește etapa emiterii autorizației de gospodărire a apelor, fără a conține norme privind posibilitatea de a impune, ulterior, în cadrul solicitării de reînnoire a autorizației, măsuri care nu s-au regăsit inițial în nicio autorizație de gospodărire a apelor.

Recurenta-reclamantă a mai arătat faptul că nu este singura utilizatoare a resurselor de apă din Lacul de acumulare Păclișa, ceea ce conduce la ideea că, o poluare cu PET-uri poate avea ca sursă comportamentul altor persoane fizice și juridice, motiv pentru care, obligarea sa la colectarea deșeurilor produse de altcineva este o măsura abuzivă. Astfel, obligația impusă în Autorizația de Gospodărire a Apelor o prejudiciază, prin transferarea în sarcina ei a unei obligații care nu-i revine potrivit dispozițiilor legale, și a cărei realizare presupune angajarea unor costuri ridicate, transformând-o dintr-o societate de producere a energiei electrice într-una de salubrizare.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a redat dispozițiile art. 42 lit. h) din Ordinul 459/07.03.2019 susținând că prin acesta se stabilește, în concret, faptul că A. S.A. nu poate fi obligată sa igienizeze întreaga suprafață a luciului de apă, ci doar pe cea din zona frontului de barare (denumit și front de retenție) a cursului de apa. Însăși faptul că legiuitorul a simțit nevoia să definească care este suprafața de apă de pe care operatorii economici pot fi obligați să colecteze plutitorii (în spetă, suprafața frontului de barare), demonstrează că acesta a înțeles că este nelegal, abuziv și injust să se lase la discreția unor autorități posibilitatea impunerii în sarcina unor societăți, prin emiterea de acte administrative individuale a obligației de igienizare a suprafeței unui întreg lac (în spetă, a lacului de acumulare Păclișa), în condițiile în care persoane fizice și alte societăți se fac vinovate de existenta PET-urilor de pe suprafața luciului de apă.

Au fost criticate și reținerile instanța de fond prin care s-a apreciat că Administrația Națională Apele Române nu are o vocație în ceea ce privește obligația de identificare a poluatorilor și că aceasta și-a îndeplinit obligația legală stabilind în sarcina reclamantei obligațiile impuse. În opinia recurentei-reclamante, a considera că atribuțiile intimatei-pârâtei, astfel cum acestea sunt configurate prin lege, fac această instituție susceptibilă doar de a impune obligații, echivalează cu lipsa oricărei legături între responsabilitatea Administrației Naționale Apele Române de identificare a poluatorilor apelor și administratorul acestora și reprezintă o greșită interpretare și aplicare a normelor legale care reglementează înființarea și activitatea autorității pârâte, regimul apelor, protecția mediului și combaterea poluării.

De altfel, din toate documentele și prevederile legale, rezultă că intimata-pârâtă are o serie de atribuții și responsabilități în legătură cu posibile acțiuni de poluare a lacului, iar soluția instanței, sub acest aspect, exceptând faptul că s-au înșiruit niște texte de lege, este total nemotivată.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În esență, a exemplificat o serie de cauze similare în care instanțele judecătorești au reținut irevocabil că Administrația Națională Apele Române nu este obligată la identificarea cauzelor poluării și a poluatorului, iar recurenta-reclamantă nu a indicat niciun texte de lege prin care pârâtei îi revine această obligație.

A mai arătat că obligațiile impuse prin acte de reglementare în domeniul gospodăririi apelor, de igienizare a luciului de apă și de curățare de plutitori, au drept scop asigurarea protecției mediului. Or, recurentei-reclamante îi revine obligația igienizării întregii suprafețe pe care o administrează, în baza faptului că are în concesiune și exploatează acumularea.

1.5. Procedura de soluționare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 11 mai 2023, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

Recurenta-reclamantă A. S.A., în calitate de titular al Autorizației de gospodărire a apelor nr. 29/06.02.2019 privind acumularea Păclișa – restricționat pentru un nivel maxim la cota 388,50 mdM, județ Hunedoara, a contestat legalitatea acestui act administrativ, solicitând înlăturarea a două dintre obligațiile stabilite în sarcina sa, respectiv: obligația de a asigura întreținerea albiei cursului de apă pe toată zona amenajată și în aval de baraj, pe zona de influență a amenajării, ce nu poate fi mai mică de 500 de m, în conformitate cu art. 34 alin. (3) din Legea nr. 310/2004 și obligația de a lua măsuri de asigurare a igienizării suprafeței luciului de apă și de curățire de plutitori.

Prima instanță a găsit neîntemeiate criticile de nelegalitate formulate de reclamantă, reținând, în esență, că autoritatea pârâtă a stabilit în sarcina reclamantei cele două obligații cu respectarea marjei de apreciere ce i-a fost recunoscută de legiuitor.

Instanța de control judiciar își însușește soluția primei instanțe, apreciind că a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, nefiind susceptibilă de casare prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. care vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, Înalta Curte constată că nu este fondat.

Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

În cauză, Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă dispozițiile art. 425 C. proc. civ. întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Deși invocă o totală nemotivare a sentinței atacate în susținerea acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă își exprimă, de fapt, dezacordul cu privire la soluția instanței de fond, rezultând că nu poate împărtăși modul în care aceasta a interpretat și aplicat dispozițiile legale incidente în cauză, astfel încât criticile formulate în cadrul acestui motiv de recurs se subsumează celui de-al doilea motiv invocat, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Aspectele de nelegalitate invocate în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează, în esență, competența intimatei-pârâte de a impune în sarcina titularului autorizației de gospodărire a apelor anumite obligații, precum și dacă cele două obligații impuse recurentei-reclamante au fundament legal.

Potrivit art. 4 alin. (1) și alin. (2) din Legea apelor nr. 107/1996, astfel cum a fost modificată și completată, " (1) resursele de apă, de suprafață și subterane sunt monopol natural de interes strategic. Stabilirea regimului de folosire a resurselor de apă, indiferent de forma de proprietate, este un drept exclusiv al Guvernului, exercitat prin autoritatea publică centrală din domeniul apelor. (2) Apele din domeniul public se dau în administrare Administrației Naționale Apele Române de către autoritatea publică centrală din domeniul apelor, în condițiile legii."

De asemenea, potrivit art. 7 alin. (2) din același act normativ: "Gestionarea cantitativă și calitativă a resurselor de apă, administrarea lucrărilor de gospodărire a apelor, precum și aplicarea strategiei și a politicii naționale, cu respectarea reglementărilor naționale în domeniu, se realizează de Administrația Națională Apele Române, prin administrațiile bazinale de apă din subordinea acesteia."

În temeiul dispozițiilor art. 3 din Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 891/2019, privind Procedura și competențele de emitere, modificare, retragere și suspendare temporară a autorizațiilor de gospodărire a apelor, emis de Ministerul Apelor și Pădurilor autorizația de gospodărire a apelor reprezintă actul care condiționează din punct de vedere tehnic și juridic funcționarea sau exploatarea obiectivelor noi, construite pe ape (...), precum și funcționarea și exploatarea în continuare a celor existente și, după caz, desfășurarea activității de depozitare, manevrare și/sau transport prin conducte al substanțelor periculoase sau alte activități pe sol sau în subsol care pot conduce la evacuarea indirectă de substanțe periculoase în apele subterane sau de suprafață.

Așadar, autoritatea pârâtă are competența de a emite autorizații de gospodărire a apelor prin care să instituie măsuri pentru a asigura buna utilizare a resurselor de apă, inclusiv sub aspect calitativ, măsuri din care fac parte și cele contestate în cauza pendinte, neputându-se reține o greșită interpretare și aplicare a normelor legale care reglementează înființarea și activitatea autorității pârâte, regimul apelor, protecția mediului și combaterea poluării, cum în mod eronat a susținut recurenta-reclamantă.

În ceea ce privește cele două obligații din cuprinsul autorizației, contestate de recurenta-reclamantă, instanța de control judiciar constată că acestea corespund prevederilor legale și nu au fost stabilite de intimata-pârâtă cu exces de putere.

Astfel, obligația de a asigura întreținerea albiei cursului de apă pe toată zona amenajată și în aval de baraj, pe zona de influență a amenajării, ce nu poate fi mai mică de 500 de metri revine recurentei-reclamante, în calitate de administrator de lucrări hidrotehnice, în scopul prevenirii unor efecte negative asupra apelor și mediului înconjurător și respectă prevederile art. 34 alin. (1) și (3) din Legea nr. 107/1996, cu modificările și completările ulterioare.

Cu referire la a doua obligație impusă în sarcina recurentei-reclamante, respectiv aceea de a lua măsuri de igienizare a luciului de apă și de curățire de plutitori, instanța de control judiciar, în deplin acord cu judecătorul fondului, reține că aceasta nu reprezintă altceva decât o particularizare a obligației generale de întreținere și de menținere a caracteristicilor autorizate ale lacului de acumulare, precum și a lucrărilor aferente, obligație care nu excede obiectului de activitate al recurentei-reclamante și nici nu o transformă într-o societate de salubrizare, cum în mod eronat se suține prin motivele de recurs.

A mai invocat recurenta-reclamantă interpretarea greșită a art. 6 din Ordinul nr. 891/2019 considerând că această normă juridică privește etapa emiterii autorizației de gospodărire a apelor și nu posibilitatea de a impune, ulterior, în cadrul solicitării de reînnoire a autorizației, măsuri care nu s-au regăsit inițial în nicio autorizație de gospodărire a apelor.

Înalta Curte nu poate primi această critică, câtă vreme Ordinul nr. 891/2019 nu reglementează doar procedura inițială de emitere a autorizațiilor de gospodărire, cât și proceduri ulterioare de modificare, retragere sau suspendare temporară a autorizațiilor de gospodărire a apelor. În acest sens, sunt pe deplin aplicabile speței de față, dispozițiile art. 6 alin. (1) din Ordinul nr. 891/2019 care reglementează posibilitatea emitentului autorizației de gospodărire a apelor de a obliga beneficiarul sau titularul de investiție să execute și alte lucrări necesare, neincluse în documentația tehnică prezentată la autorizare, dar care se impune a fi realizate în scopul conformării cu prevederile legale.

În concluzie, intimata-pârâtă este abilitată să emită autorizația de gospodărire a apelor, dispozițiile legale conferindu-i acesteia dreptul de a institui o serie de obligații în vederea asigurării funcționării normale și în condiții de deplină siguranță a obiectivului de activitate, în raport de particularitățile fiecărei situații.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

În temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din același act normativ, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 987 din 22 iunie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 25 mai 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.