ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4659/2022

Ședința publică din data de 14 octombrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 . Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 22.06.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională Apele Române, a solicitat anularea în parte a Autorizației de Gospodărire a Apelor nr. 239/30.10.2019 privind Barajul și acumularea Slatina, în sensul anulării măsurii înscrise la alin. (7) din Cap. "Titularul autorizației este obligat", măsură care instituie obligația "să ia măsuri de asigurare a igienizării suprafeței luciului de apă și de curățire de plutitori", iar în subsidiar, anularea parțială a măsurii contestate, în sensul să înlocuiască măsura cu cea stabilită în conformitate cu dispozițiile art. 42 lit. h) din Ordinul nr. 459/07.03.2019 pentru aprobarea Regulamentului privind gestionarea situațiilor de urgență generate de fenomene hidrometeorologice periculoase având ca efect producerea de inundații, secetă hidrologică, precum și incidente/accidente la construcții hidrotehnice, poluări accidentale pe cursurile de apă și poluări marine în zona costieră, astfel încât, obligația impusă societății să se refere strict la măsuri de colectare a plutitorilor din zona frontului de retenție pentru asigurarea funcționării în condiții de siguranță a echipamentelor hidromecanice, conform dispozițiilor legale citate, prin emiterea unei autorizații modificatoare.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 1314 din 10 decembrie 2020, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională Apele Române, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 1314 din 10 decembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, rejudecând, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

În dezvoltarea recursului promovat recurenta-reclamantă a susținut, în contextul expunerii pe scurt a situației de fapt, a soluției adoptate de prima instanță și a considerentelor reținute în sprijinul pronunțării acesteia, că instanța de fond a interpretat în mod greșit normele de drept material, reținute în soluționarea cauzei, respectiv art. 34 alin. (1) din Legea apelor nr. 107/1996, redate în cuprinsul cererii de recurs, susținând în acest sens că în temeiul prevederilor invocate societatea reclamantă are obligația întreținerii, reparării sau refacerii lucrărilor de apărare (diguri, baraje) și a cuvetei lacului de acumulare, în speță terenul pe care se află digurile, barajul și albia, conform art. 3.1. din Legea nr. 107/1996, terenurile aflate sub apă și sub coronamentul barajului fiind asimilate albiei.

Or, deși din coroborarea acestor prevederi rezultă foarte clar că asupra apei, ca bun al statutului, societatea reclamantă nu intervine, neavând obligații expres prevăzute de lege cu privire la apă, care nu i-a fost dată în concesiune sau în administrare, în schimb achitând pârâtei dreptul de folosință a apei, instanța de fond în mod greșit individualizează obligația generală prevăzută de lege, cu toate că nu indică niciun text de lege care să prevadă clar obligația de igienizare a luciului de apă.

A mai opinat recurenta că au fost greșit interpretate și aplicate și dispozițiile art. 42 alin. (2) lit. h) din Ordinul nr. 459/07.03.2019 pentru aprobarea Regulamentului privind gestionarea situațiilor de urgență generate de fenomene hidrometeorologice periculoase având ca efect producerea de inundații, secetă hidrologică, precum și incidente/accidente la construcții hidrotehnice, poluării accidentale pe cursurile de apă și poluări marine în zona costieră.

În fapt, Hidroelectrica asigură participarea cu forțe și mijloace de intervenție operativă pentru combaterea poluărilor accidentale în zona lacurilor de acumulare ale centralelor hidroelectrice din administrare, precum și colectarea plutitorilor din zona frontului de barare al lucrărilor din administrare.

Frontul de barare sau frontul de retenție este definit potrivit Ordinului nr. 4/2007 pentru aprobarea Normelor tehnice privind delimitarea zonelor de protecție și de siguranță aferente capacităților energetice-revizia I drept parte a nodului hidrotehnic a cărui construcție realizează acumularea.

Așadar, măsura impusă recurentei vine în contradicție cu prevederile art. 42 alin. (2) lit. h) din Ordinul nr. 459/78/2019 care limitează această obligație a Hidroelectrica la frontul de barare. Măsura care incumbă Hidroelectrica de a igieniza întreaga suprafață a lacului nu are niciun corespondent în legislația în materie, instanța nearătând în concret un alt temei legal, prin care reclamantei îi revine obligația de a curăța luciul apei pe întreaga întindere a lacului de acumulare.

În mod greșit, instanța de fond a apreciat că norma instituită prin art. 42 alin. (2) lit. h) din Ordinul nr. 459/78/2019 nu are legătură cu prezenta cauză, întrucât aceasta face referire la atribuțiile Ministerului Energiei, indicând totuși faptul că aceste atribuții sunt exercitate prin Hidroelectrica S.A..

În ceea ce interpretarea dată de instanța de fond principiului "poluatorul plătește", recurenta a susținut că în prezenta cauză acest principiu este aplicabil, constituie temei de anulare a obligației contestate, motivat de faptul că, în realizarea obiectului său de activitate, Hidroelectrica nu cauzează daune mediului înconjurător, astfel încât să îi incube obligația de igienizare a luciului de apă, întrucât plutitorii și toate deșeurile de pe luciul de apă nu provin din activitățile reclamantei Hidroelectrica, aceasta urmând a fi răspunzătoare doar pentru poluările derivând din activitatea proprie.

De asemenea, a susținut că pentru societatea reclamantă obligația contestată are caracter vătămător, deoarece ar trebui să facă ceea ce legislația impune poluatorului.

A mai susținut recurenta că hotărârea instanței de fond este nelegală prin greșita aplicare și interpretarea a reglementărilor instituite prin Ordinul nr. 891/2019 privind aprobarea Procedurii si competențelor de emitere, modificare, retragere și suspendare temporară a autorizațiilor de gospodărire o apelor, întrucât, contrar susținerilor instanței, din prevederile invocate nu rezultă legalitatea instituirii în autorizația de gospodărire a apelor a unor obligații în sarcina beneficiarului autorizației care nu sunt conforme cu prevederile legale în domeniu.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Administrația Națională "Apele Române" a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței de fond. În esență, intimata a susținut că obligația impusă prin actul administrativ de reglementare contestat în cauză este în deplină concordanță cu normele legale în vigoare, argumentele invocate de recurenta-reclamantă fiind dezbătute și în alte dosare în care au fost respinse acțiunile formulate de reclamantă. Ca urmare, având în vedere soluțiile pronunțate în alte dosare similare și care au stabilit că obligația de igienizare a luciului de apă se referă la toată suprafața lacurilor de acumulare concesionate de Statul român către Hidroelectrica S.A., a înțeles să invoce excepția puterii de lucru judecat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de criticile invocate de recurenta-reclamantă, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., și de apărările formulate prin întâmpinare de către intimata-pârâtă, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În primul rând, este de observat că potrivit art. 4 alin. (1) și alin. (2) din Legea apelor nr. 107/1996, astfel cum a fost modificată și completată, "(1) Resursele de apă, de suprafață și subterane sunt monopol natural de interes strategic. Stabilirea regimului de folosire a resurselor de apă, indiferent de forma de proprietate, este un drept exclusiv al Guvernului, exercitat prin autoritatea publică centrală din domeniul apelor. (2) Apele din domeniul public se dau în administrare Administrației Naționale "Apele Române" de către autoritatea publică centrală din domeniul apelor, în condițiile legii."

De asemenea, art. 7 alin. (2) din același act normativ prevede: "Gestionarea cantitativă și calitativă a resurselor de apă, administrarea lucrărilor de gospodărire a apelor, precum și aplicarea strategiei și a politicii naționale, cu respectarea reglementărilor naționale în domeniu, se realizează de Administrația Națională «Apele Române», prin administrațiile bazinale de apă din subordinea acesteia."

În egală măsură, O.U.G. nr. 107/2002 prevede că intimata-pârâtă Administrația Națională "Apele Române" este instituția publică de interes național care, prin administrațiile bazinale din subordine, deține un drept de administrare asupra bunurilor proprietatea publică a statului. În conformitate cu Statutul său aprobat prin H.G. nr. 1176/2002, pârâta coordonează și răspunde de modul de folosire a resurselor de apă de suprafață și subterane de pe teritoriul țării, în acest sens fiind autoritatea competentă să elibereze autorizațiile de gospodărire a apelor, în scopul gospodăririi durabile a resurselor de apă și protejării acestora împotriva epuizării și poluării.

De asemenea, art. 55 alin. (5) din Legea apelor nr. 107/1996 prevede că: "Prin autorizația de gospodărire a apelor, cât și prin actele complementare acesteia, trebuie impuse prevederi specifice privind mijloacele de supraveghere, modalitățile de control tehnic și mijloacele de intervenție în caz de incidente, avarii sau accidente și altele asemenea".

Or, din interpretarea cadrului normativ evidențiat rezultă că intimata-pârâtă, în calitatea sa de autoritate competentă să elibereze autorizațiile de gospodărire a apelor, are atribuții de monitorizare și coordonare a activităților ce vizează modul de folosire a resurselor de apă de suprafață și subterane de pe teritoriul țării de către utilizatorii-deținători ai autorizațiilor de gospodărire a apelor, nefiind obligată ea însăși să asigure igienizarea luciului de apă, contrar susținerilor recurentei-reclamante.

În acest sens sunt avute în vedere și prevederile art. 1 alin. (2) din Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 891/2019 conform cărora: "În scopul gospodăririi durabile a resurselor de apă și protecției acestora împotriva epuizării și poluării, Legea apelor nr. 107/1996, cu modificările și completările ulterioare, introduce obligația utilizatorului de apă de a solicita și obține, atât pentru desfășurarea activităților existente, cât și pentru punerea în funcțiune, autorizația de gospodărire a apelor ce reglementează funcționarea și exploatarea lucrărilor și activităților desfășurate pe ape sau care au legătură cu apele".

Totodată, art. 6 din Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 891/219, privind aprobarea Procedurii și a competențelor de emitere, modificare, retragere și suspendare temporară a autorizațiilor de gospodărire a apelor, din 23.07.2019, forma în vigoare în perioada de referință, prevede că "(1) Emitentul autorizației de gospodărire a apelor poate obliga beneficiarul sau titularul de investiție să execute și alte lucrări necesare, necuprinse în documentația tehnică prezentată la autorizare, dar care se impune a fi realizate în scopul conformării cu prevederile legale. (2) De asemenea se pot impune condiții pentru: asigurarea monitorizării indicatorilor de calitate, respectarea limitelor de calitate impuse prin acte normative pentru asigurarea conservării și dezvoltării resursei de apă, contorizarea consumurilor de apă, asigurarea debitului de servitute pe cursuri de apă, alocarea rațională și monitoringul resurselor de apă, precum și alte condiții ce conduc la protejarea interesului public în acest domeniu".

În speță, prin Contractul nr. x din data de 27.12.2004, de concesiune a bunurilor care alcătuiesc domeniul public și a terenurilor pe care acestea sunt amplasate, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 298bis din 30 aprilie 2015, Ministerul Economiei și Comerțului a concesionat recurentei-reclamante A. S.A. bunurile proprietate publică a statului din domeniul producerii energiei electrice în centrale hidroelectrice și a terenurilor pe care acestea sunt amplasate, în scopul exploatării, reabilitării, modernizării, retehnologizării, precum și construirii de noi amenajări hidroenergetice conform programelor de investiții (art. 3 alin. (1) din contract).

Obligațiile concesionarului sunt reglementate în art. 11 din contract, la lit. i) fiind prevăzută "obligația de a respecta orice alte obligații legale impuse de natura bunurilor concesionate precum: protejarea informațiilor clasificate, condițiile de siguranță în exploatare, protecția mediului, obligațiile privind folosirea și conservarea bunurilor din patrimoniu, regimul special al circulației unor bunuri etc.".

Obiectul de activitate al recurentei-reclamante, în realizarea căruia a solicitat autorizația de gospodărire a apelor contestată în cauză, îl constituie producerea de energie electrică în hidrocentrale prin exploatarea resurselor de apă, fiind un important utilizator de apă în scop hidroenergetic care, prin lacurile de acumulare din concesiune, asigură și servicii complexe de gospodărire a apelor.

Având în vedere că recurenta-reclamantă a formulat cererea de eliberare a autorizației de gospodărire a apelor în scopul Amenajării hidroenergetice Brădișor, Lacul de acumulare Slatina, sunt incidente în speță dispozițiile art. 34 alin. (1) din Legea apelor nr. 107/1996 care prevăd că: "În zonele în care albiile sunt amenajate prin lucrări de apărare, consolidare, terasamente sau alte asemenea lucrări, obligația de întreținere, reparare sau refacere a unor astfel de lucrări, ca și de întreținere a albiilor în zona amenajată, a cuvetelor și a malurilor revine celor care au în administrare sau în exploatare lucrările respective".

Or, în contextul factual și normativ reliefat, rezultă în mod neîndoielnic faptul că autoritatea pârâtă are competența de a emite autorizații de gospodărire a apelor prin care să instituie măsuri pentru a asigura buna utilizare a resurselor de apă, inclusiv sub aspect calitativ, respectiv măsuri ce vizează asigurarea protecției mediului, din care face parte și măsura contestată în cauza pendinte, contrar susținerilor recurentei-reclamante.

De altfel, prin obligația contestată emitentul actului administrativ a avut în vedere tocmai calitatea recurentei-reclamante de administrator al lucrărilor hidrotehnice, prin această măsură urmărindu-se prevenirea unor efecte negative asupra apelor și mediului înconjurător, prin asigurarea funcționării în siguranță a uvrajelor și prizelor acumulării și a menținerii calității apei din acumulare, precum și evitarea producerii unor accidente în activitatea de producție a energiei electrice, cauzate de sursele de poluare vizate de demersul reclamantei, indiferent care ar fi acestea.

Din această perspectivă este de observat că prima instanță a făcut o justă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale menționate, reținând că reclamanta se înscrie în ipoteza normei legale enunțate ca urmare a contractului de concesiune încheiat între Ministerul Economiei și Comerțului, în calitate de concedent, și reclamantă, în calitate de concesionar, contract aprobat prin H.G. nr. 2077/2004.

Faptul că obligația de a asigura igienizarea suprafeței luciului de apă și de curățire de plutitori nu este expres prevăzută în contractul de concesiune, în lege sau în Regulamentul de exploatare a acumulării Brădișor, nu poate avea drept consecință nelegalitatea actului administrativ contestat, câtă vreme măsura dispusă este în strânsă legătură cu obiectul de activitate al recurentei-reclamante, pentru realizarea căruia a solicitat eliberarea autorizației de gospodărire a apelor contestată, iar aceasta se înscrie în sfera măsurilor ce vizează asigurarea protecției mediului.

Or, chiar dacă obiectul de activitate al reclamantei constă, în principal, în producerea de energie electrică în hidrocentrale, aceasta nu înseamnă că realizarea unor activități de igienizare a luciului de apă pe care îl are în administrare, precum și de curățire de plutitori, excedează obiectului său de activitate.

În altă ordine de idei, este de observat faptul că parte integrantă a autorizației de gospodărire a apelor, care reprezintă actul ce condiționează din punct de vedere tehnic și juridic funcționarea sau exploatarea obiectivelor construite pe ape sau care au legătură cu apele de suprafață, subterane, precum și funcționarea și exploatarea în continuare a acestora, este Regulamentul de exploatare aferent fiecărei lucrări hidrotehnice, astfel încât nu se poate susține cu suficient temei că obligația cuprinsă în autorizația de gospodărire a apelor, contestată în cauză, nu ar avea la bază o fundamentare legală.

Dimpotrivă, se constată că în sarcina beneficiarului nu a fost stabilită o obligație care ar depăși competențele Administrației Naționale "Apele Române", în vederea emiterii acestor acte de reglementare, sau obligații ce ar depăși limitele stabilite de actele normative incidente. Așadar, rezultă fără putință de tăgadă, contrar susținerilor recurentei-reclamante, că în condițiile în care Regulamentul de exploatare și întreținere a acumulărilor este un act subsecvent autorizației de gospodărire a apelor, fiind parte integrantă a acesteia, obligația de a lua măsuri de asigurare a igienizării luciului de apă și de curățare de plutitori a fost introdusă în autorizația de gospodărire a apelor pentru baraje și lacuri de acumulare, ca o condiție necesară funcționării în siguranță a uvrajelor și prizelor acumulării și a calității apei din acumulare, conform prevederilor Legii nr. 107/1996.

În acest context, sunt nefondate susținerile recurentei-reclamante cu privire la condițiile nelegale impuse de către pârâta Administrația Națională "Apele Române", fiind evidente atribuțiile reclamantei în ceea ce privește administrarea lacului de acumulare Slatina, teoria că Hidroelectrica S.A. nu are în domeniul său de activitate efectuarea unor astfel de acțiuni și că nu poate să îndeplinească activități de igienizare a suprafeței luciului de apă și de curățire de plutitori fiind lipsită de suport legal și doar o consecință a propriului demers interpretativ asupra legislației aplicabile în materie, interpretare ce nu reflectă scopul edictării acesteia de către legiuitor, ci, doar voința părții în sensul soluției favorabile spre care tinde prin intermediul prezentului demers judiciar, ocolind astfel consecințele reale ale normelor legale amintite, care îi sunt defavorabile.

De asemenea, nu pot fi reținute ca întemeiate și vor fi respinse ca atare nici criticile recurentei-reclamante formulate din perspectiva greșitei aprecieri a caracterului preventiv al măsurii dispuse de către autoritatea pârâtă, având în vedere că "nu este poluatorul luciului de apă al lacului de acumulare, societatea reclamantă fiind obligată să intervină pentru curățarea apei murdărită de alte persoane", considerând că nu există caracterul preventiv al măsurii dispuse.

Astfel, în referire la principiul "poluatorul plătește", invocat de reclamantă, Înalta Curte observă, în acord cu judecătorul fondului, că partea conferă principiului o accepțiune proprie, diferită de cea consacrată la nivel național și european.

Principiul amintit este unul dintre principiile esențiale care stau la baza politicii de mediu a Uniunii Europene, aplicarea acestuia însemnând că poluatorii suportă costurile poluării provocate, inclusiv costul măsurilor luate pentru prevenirea, combaterea și remedierea poluării, precum și costurile pe care aceasta le impune societății. Prin aplicarea principiului, poluatorii sunt încurajați să evite daunele aduse mediului și sunt trași la răspundere pentru poluarea pe care o provoacă. De asemenea, costul remedierii este suportat de poluator, nu de contribuabil.

Directiva 2004/35/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 21 aprilie 2004, privind răspunderea pentru mediul înconjurător în legătură cu prevenirea și repararea daunelor aduse mediului, care instituie acest principiu, are în vedere, pe de o parte daunele aduse mediului prin exercitarea uneia dintre activitățile enumerate în anexa a III-a la Directivă, cum ar fi industria energetică, producția și prelucrarea metalelor, industria extractivă, industria chimică, gestionarea deșeurilor, producția de celuloză, hârtie și carton la scară largă, vopsirea textilelor și tăbăcăria, producția de carne, produse lactate și produse alimentare la scară largă, iar, pe de altă parte, daunele ecologice aduse speciilor protejate și habitatelor naturale (sau o amenințare iminentă de producere a unor asemenea daune) prin exercitarea altor activități profesionale decât cele enumerate în anexa a III-a și în cazul în care compania a comis vreo eroare sau vreo neglijență.

Cu alte cuvinte, principiul invocat are în vedere situația în care o companie, în realizarea obiectului său de activitate, cauzează daune mediului înconjurător, situație în care este răspunzătoare pentru acestea și trebuie să ia măsurile de reparare sau de prevenire necesare și să suporte toate costurile aferente, vizând astfel activitățile profesionale care prezintă un risc pentru sănătatea umană sau pentru mediu.

În speță, obligația contestată nu are ca scop remedierea lipsei de activitate a autorităților cu responsabilități în materie, în speță a intimatei-pârâte conform dispozițiilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 107/1996, fiind stabilită în sarcina reclamantei în calitatea sa de beneficiar și administrator al lucrărilor hidrotehnice, în scopul prevenirii unor efecte negative asupra apelor și mediului înconjurător, prin asigurarea funcționării în siguranță a uvrajelor și prizelor acumulării și a menținerii calității apei din acumulare.

Drept urmare, instanța de control judiciar împărtășește raționamentul primei instanțe în sensul că aplicarea acestui principiu nu poate constitui temei de anulare a obligației instituite în sarcina societății reclamante prin autorizația contestată, reținând în acest sens că actul administrativ contestat nu a fost emis în considerarea faptului că poluarea suprafeței luciului de apă s-ar datora activității societății reclamante, ci, așa cum s-a arătat, în scopul asigurării protecției mediului, prin evitarea producerii unor accidente în activitatea de producție a energiei electrice, cauzate de sursele de poluare vizate de demersul reclamantei, indiferent care ar fi acestea.

Pe de altă parte, așa cum s-a arătat și în precedent, chiar dacă obiectul de activitate al reclamantei constă, în principal, în producerea de energie electrică în hidrocentrale, aceasta nu înseamnă că realizarea unor activități de igienizare a luciului de apă, pe care îl are în administrare, precum și de curățire de plutitori, excedează obiectului său de activitate, având în vedere întregul context normativ evidențiat în considerentele prezentei decizii.

Așadar, și din această perspectivă hotărârea primei instanțe este la adăpost de orice critică, judecătorul fondului interpretând și aplicând în mod corect normele de drept material incidente și adoptând astfel o soluție justă prin raportare la contextul factual stabilit.

Instanța de control judiciar constată că nu pot fi primite nici criticile recurentei-reclamante formulate sub aspectul caracterului vătămător al obligației contestate pentru societate, dat fiind faptul că prin măsura dispusă în sarcina sa ar trebui să facă ceea ce legislația impune poluatorului.

În acest sens este de observat, pe de o parte că recurenta-reclamantă nu a arătat în concret în ce constă pretinsa vătămare cauzată de obligația stabilită în sarcina sa prin actul contestat, iar, pe de altă parte, că nu a administrat dovezi sub acest aspect, simpla afirmație că pentru societatea reclamantă obligația contestată ar avea caracter vătămător, nesusținută de un suport probator corespunzător, nefiind aptă să conducă la constatarea nelegalității acestei măsuri.

În egală măsură, Înalta Curte reține că măsura impusă prin autorizația de gospodărire a apelor, contestată în cauză, previne eventualele daune aduse apelor și mediului înconjurător, astfel că susținerile părții privind pretinsul caracter vătămător al obligației stabilite în sarcina sa nu poate constitui un motiv de nelegalitate care să conducă la anularea actului administrativ atacat.

Referitor la apărările formulate de intimata-pârâtă urmează a se reține că, prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, aceasta a făcut trimitere la jurisprudența unitară în materie și a susținut că toate argumentele invocate de recurenta-reclamantă au fost dezbătute de instanțele de judecată cu ocazia unor procese ce au avut ca obiect anularea aceleiași obligații prezente în alte autorizații. În acest context, a înțeles să invoce excepția puterii de lucru judecat, având în vedere soluțiile pronunțate de instanțele naționale în legătură cu obligația de igienizare a luciului de apă.

Or, este de observat că efectul pozitiv al autorității de lucru judecat nu se invocă pe cale de excepție, ci, reprezintă o apărare ce a fost analizată, implicit, în cadrul procesului de examinare a recursului declarat de reclamantă, astfel încât nu se impune pronunțarea distinctă asupra ei, în sensul admiterii sau respingerii.

Recurenta-reclamantă a promovat calea extraordinară de atac a recursului, solicitând și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru, astfel cum a fost dovedită cu înscrisurile depuse la dosar. Or, prin raportare la modalitatea de soluționare a recursului reclamantei, care va fi respins ca nefondat, se constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de recurenta-reclamantă, având în vedere că este partea care a căzut în pretenții.

Pentru considerentele expuse anterior, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă și, în consecință, va menține sentința de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta – reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1314 din 10 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurenta – reclamantă A. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 octombrie 2022.