ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1084/2022

Cererea de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 12 mai 2020, sub nr. x/2020, reclamanta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale Hidroelectrica S.A. a chemat în judecată, în calitate de pârâtă, Administrația Națională "Apele Române", solicitând instanței să dispună: în principal, anularea parțială a Autorizației de gospodărire a apelor nr. 198 din data de 06 septembrie 2019, emisă de pârâtă pentru "Barajul și acumularea Brădișor", în sensul eliminării obligației nr. 7 din capitolul "Titularul autorizației va fi obligat" - "Să ia măsuri de asigurare a igienizării suprafeței luciului de apă și de curățire de plutitori", iar, în subsidiar, obligarea pârâtei să modifice actul administrativ emis în conformitate cu dispozițiile art. 42 lit. h) din Ordinul 459/07.03.2019 pentru aprobarea Regulamentului privind gestionarea situațiilor de urgență generate de fenomene hidrometeorologice periculoase având ca efect producerea de inundații, secetă hidrologică, precum și incidente/accidente la construcții hidrotehnice, poluări accidentale pe cursurile de apă și poluări marine în zona costieră, astfel încât obligația impusă în sarcina reclamantei să se refere strict la măsuri de colectare a plutitorilor din zona frontului de retenție pentru asigurarea funcționării în condiții de siguranță a echipamentelor hidromecanice conform dispozițiilor legale sus-citate, prin emiterea unei autorizații modificatoare, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința nr. 1143 din data de 11 noiembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale Hidroelectrica S.A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională "Apele Române".

Calea de atac exercitată în cauză. Împotriva sentinței nr. 1143 din 11 noiembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale Hidroelectrica S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. A solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei cu consecința admiterii acțiunii în sensul anulării parțiale a Autorizației de gospodărire a apelor nr. 198 din data de 06.09.2019 privind Barajul și acumularea Brădișor, în sensul eliminării din Cap. "Titularul autorizației este obligat", alin. (7), a obligației "Să ia măsuri de asigurare a igienizării suprafeței luciului de apă și curățire de plutitori". În dezvoltarea recursului promovat recurenta-reclamantă a susținut, în contextul expunerii pe scurt a situației de fapt, a soluției adoptate de prima instanță și a considerentelor reținute în sprijinul pronunțării acesteia, că instanța de fond a interpretat în mod greșit actele normative invocate ca temei juridic în sentința pronunțată, respectiv art. 38 din Legea apelor nr. 107/1996, argumentându-și soluția pe baza apărărilor formulate de partea adversă, astfel încât este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În opinia recurentei, în mod greșit a reținut instanța de fond că, în calitatea sa de administrator al lucrărilor hidrotehnice, în scopul prevenirii unor efecte negative asupra apelor și mediului înconjurător, prin asigurarea funcționării în siguranță a uvrajelor și prizelor acumulării și a menținerii calității apei în acumulare, reclamanta are obligația igienizării luciului de apă. Or, chiar dacă termenul "administrator" este interpretat literal, contractul de concesiune nr. x/2004 prevede clar calitatea reclamantei de concesionar, precum și obligațiile ce-i revin în această calitate, iar trimiterea la art. 11 lit. i) din acest act administrativ, în care este prevăzută obligația de a respecta orice alte obligații legale impuse de natura bunurilor concesionate, precum protecția mediului, ar trebui să fie interpretată de instanță cu privire la obligațiile expres prevăzute în cuprinsul legii, dacă există, și nu ca urmare a presupunerii ca fiind legală a oricăror alte sarcini stabilite de către o autoritate. Astfel, prima instanță a ignorat faptul că nu este prevăzută în mod expres în lege sau în Regulamentul de exploatare al Acumulării Brădișor vreo obligație expresă privitoare la igienizarea luciului de apă a lacului de acumulare, acest aspect fiind probat prin obiectul contractului de concesiune care nu cuprinde și luciul de apă, ci, exclusiv construcțiile hidrotehnice (diguri, baraj) și terenul pe care acestea sunt amplasate, și anume cuveta lacului. De asemenea, argumentele instanței de fond referitoare la caracterul preventiv al obligației contestate și necesitatea unei bune funcționări a agregatelor hidrotehnice, precum și prevenirea poluării cauzate de funcționarea lor necorespunzătoare, nu pot justifica existența obligației în autorizația de gospodărire a apelor pentru acumularea Brădișor, deoarece, tocmai modul de formulare a obligației în discuție presupune un anumit grad de poluare, iar societatea reclamantă este obligată să intervină pentru curățarea apei poluate de alte persoane, cu intenție sau fără intenție. În consecință, a apreciat că nu există acest caracter preventiv la care face trimitere instanța de fond în argumentarea soluției pronunțate. În plus, a solicitat a se observa că prima instanță a expus argumente aparent în favoarea societății reclamante, însă nu poate da soluții ca un specialist în domeniu cu privire la funcționarea în siguranță a hidroagregatelor, întrucât modul de gestionare a acestora este în mod clar prevăzut în Regulamentul de exploatare iar indicațiile tehnice prevăd că hidroagregatele funcționează în siguranță chiar dacă curățirea apei se face în frontul de retenție, adică înaintea intrării apei în central. Așadar, obligația pe care intimata-pârâtă refuză să o modifice sau să o elimine este pusă în practică, fie de subunitățile acesteia din țară, fie prin modul de funcționare a ansamblului baraj-centrală. O altă critică a recurentei-reclamante a vizat aspectul interpretării eronate de către instanța de fond a dispozițiilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 107/1996, redate în cuprinsul cererii de recurs, susținând în acest sens că în temeiul prevederilor invocate societatea reclamantă are obligația întreținerii, reparării sau refacerii lucrărilor de apărare (diguri, baraje) și a cuvetei lacului de acumulare, în speță terenul pe care se află digurile, barajul și albia, conform art. 3.1. din Legea nr. 107/1996, terenurile aflate sub apă și sub coronamentul barajului fiind asimilate albiei. Or, deși din coroborarea acestor prevederi rezultă foarte clar că asupra apei, ca bun al statutului, societatea reclamantă nu intervine, neavând obligații expres prevăzute de lege cu privire la apă, care nu i-a fost dată în concesiune sau în administrare, în schimb achitând pârâtei dreptul de folosință a apei, instanța de fond nu a analizat limitele dreptului autorității de a stabili obligații în sarcina reclamantei și a făcut abstracție de legislația conexă ce reglementează dreptul de a acționa al persoanei juridice, limitat la activitățile cuprinse în actul său constitutiv. Cu privire la respingerea de către prima instanță a principiului "poluatorul plătește" recurenta a susținut că în mod greșit a fost adoptată această soluție, apreciindu-se că este nefondată pretenția reclamantei datorită caracterului său general. Or, niciun act normativ invocat în cuprinsul sentinței pronunțate ca temei pentru respingerea plângerii reclamantei nu prevede în mod expres obligația contestată. În acest sens a solicitat să se constate că toate actele normative la care instanța a făcut trimitere prevăd posibilitatea ca autoritatea să stabilească și alte obligații, însă, numai sub condiția respectării legislației în vigoare, legislație care nu prevede în mod expres că utilizatorul de apă trebuie să curețe apa folosită. În final, a susținut că pentru societatea reclamantă obligația contestată are caracter vătămător, deoarece ar trebui să facă ceea ce legislația impune poluatorului, aspect neanalizat de către prima instanță, care a concluzionat în mod eronat asupra netemeiniciei cererii reclamantei. În sprijinul opiniei exprimate recurenta-reclamantă a invocat și practica neunitară a pârâtei, susținând că există unități din subordinea administrativă a acesteia care interpretează corect legislația și stabilesc obligații, în temeiul acelorași acte normative, exemplificând în acest sens Autorizația de gospodărire a apelor nr. 101 din 19.12.2019 privind Barajul și lacul de acumulare Malaia, județul Vâlcea, prin care Administrația Bazinală de Apă Olt a impus pentru Hidroelectrica S.A. obligația de a acționa pentru curățarea frontului de retenție (frontal deversant și prize hidroagregate) de plutitorii ce pot crea blocaje (lemn, bușteni, etc.) prin colectarea și transportul acestora în locuri special amenajate. Pornind de la obligația stabilită prin actul administrativ indicat, recurenta-reclamantă a arătat că obligația contestată în cauza pendinte transformă obligația generală de a păstra apele curate într-o obligație particulară impusă societății reclamante care are un obiectiv pe cursul de apă și servește unui interes public. În schimb, obligația din autorizația amintită este adaptată strict pe obiectul de activitate al Hidroelectrica, în baza căruia este obligată să exploateze în siguranță hidroagregatele și, în îndeplinirea acestui scop, trebuie să îndepărteze plutitorii din frontul de retenție, nu de pe întreg lacul de acumulare.

Apărările formulate în cauză. Prin întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Administrația Națională "Apele Române" s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței de fond. În esență, intimata a susținut că obligația impusă prin actul administrativ de reglementare contestat în cauză este în deplină concordanță cu normele legale în vigoare, argumentele invocate de recurenta-reclamantă fiind dezbătute de către instanțele de judecată și în alte dosare în care au fost respinse acțiunile formulate de reclamantă. Ca urmare, având în vedere soluțiile pe care le-au pronunțat instanțele naționale și care au stabilit că obligația de igienizare a luciului de apă se referă la toată suprafața lacurilor de acumulare concesionate de Statul român către Hidroelectrica S.A., a înțeles să invoce excepția puterii de lucru judecat.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de criticile invocate de recurenta-reclamantă, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., și de apărările formulate prin întâmpinare de către intimata-pârâtă, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Relativ la motivul de casare invocat Înalta Curte reține că, potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente. În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod greșit normele de drept aplicabile în speță, respectiv art. 34 din Legea apelor nr. 107/1996, din perspectiva reținerii calității de administrator al luciului de apă, a societății Hidroelectrica S.A., în justificarea menținerii obligației stabilite prin actul administrativ contestat în cauză, precum și sub aspectul neanalizării limitelor dreptului autorității de a stabili obligații în sarcina societății Hidroelectrica, afirmând că nu se poate face abstracție de legislația conexă ce reglementează dreptul persoanei juridice de a acționa în mod limitat la activitățile cuprinse în actul său constitutiv. Pentru a răspunde criticilor recurentei-reclamante formulate din perspectiva interpretării și aplicării eronate a normelor legale incidente, Înalta Curte reține că, pentru a-și realiza obiectivul de activitate, reclamanta Hidroelectrica S.A. București s-a adresat Administrației Naționale Apele Române cu o cerere de eliberare a unei autorizații de gospodărire a apelor, în scopul Amenajării hidroenergetice Brădișor, Lacul de acumulare Brădișor din județul Vâlcea, obținând în acest sens Autorizația de gospodărire a apelor nr. 198/06.09.2019 privind "Barajul și acumularea Brădișor". Prin această autorizație s-a acordat reclamantei, ca titular de autorizație, dreptul de a exploata barajul și lacul de acumulare Brădișor, de pe cursul de apă Lotru, bazinul hidrografic Olt, pe teritoriul localității Mălaia, județul Vâlcea. În cuprinsul autorizației menționate s-a prevăzut la Capitolul intitulat "Titularul autorizației este obligat", obligația societății de a lua măsuri de asigurare a igienizării suprafeței luciului de apă și de curățire de plutitori. Împotriva autorizației menționate, înregistrată la Hidroelectrica S.A. sub nr. x/07.10.2019, Societatea de producere a energiei electrice în hidrocentrale - Hidroelectrica S.A. a formulat plângerea prealabilă nr. x/31.10.2019, prin care a solicitat revocarea în parte a autorizației, respectiv eliminarea din cuprinsul acesteia a obligației precizate, plângere respinsă conform răspunsului transmis solicitantei cu adresa înregistrată sub nr. x din data de 03.12.2019. Societatea de producere a energiei electrice în hidrocentrale - Hidroelectrica S.A. a formulat acțiune în anularea actelor emise de pârâta Administrația Națională "Apele Române", înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 12.05.2020. Prin sentința civilă nr. 1143/11.11.2020, recurată în cauză, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată acțiunea în contencios administrativ și fiscal formulată de reclamanta Societatea de producere a energiei electrice în hidrocentrale - Hidroelectrica S.A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională Apele Române. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a apreciat, în esență, că reclamanta se înscrie în ipoteza reglementată de art. 34 alin. (1) din Legea apelor nr. 107/1996 ca urmare a contractului de concesiune a barajului și lacului de acumulare Brădișor, nr. 171 din data de 27.12.2004, conform H.G. nr. 2077/2004 pentru aprobarea duratei contractului de concesiune a unor bunuri proprietate publică a statului, care se atribuie Societății Comerciale de Producere a Energiei Electrice "Hidroelectrica" S.A. și că, în calitate de utilizator-deținător al autorizației de gospodărire a apelor, este obligată să ducă la îndeplinire obligația de a asigura igienizarea luciului de apă. Reclamanta a criticat sentința primei instanțe pentru greșita interpretare și aplicare a normelor legale reținute în argumentarea soluției pronunțate. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie, raportat la situația de fapt stabilită, soluție pe care, la rândul său, o adoptă ca atare. Recurenta-reclamantă a criticat sentința de fond, sub un prim aspect referitor la reținerea calității sale de administrator al apei din lacul de acumulare, prin raportare la contractul de concesiune nr. x/2004, în opinia sa prima instanță apreciind în mod greșit că în temeiul art. 11 lit. i) din contractul amintit ar avea de îndeplinit și obligația contestată în cauză. Mai exact, partea susține că trimiterea la art. 11 lit. i) din contractul de concesiune nr. x/2004 unde este prevăzută obligația de a respecta orice alte obligații legale impuse de natura bunurilor concesionate, precum protecția mediului, ar trebui să fie interpretată doar cu privire la obligațiile expres prevăzute în cuprinsul legii și nu la orice altă sarcină stabilită de autoritatea pârâtă. În acest sens a apreciat că, din moment ce nu există în lege sau în Regulamentul de exploatare al acumulării Brădișor vreo obligație expresă privitoare la igienizarea luciului de apă a lacului de acumulare, ci, numai construcțiile hidrotehnice (diguri, baraj) și terenul pe care acestea sunt amplasate, și anume cuveta lacului, prima instanță a interpretat în mod greșit prevederile contractului de concesiune, ignorând faptul că acest aspect este probat prin obiectul contractului în discuție. Înalta Curte constată că, raportat la situația de fapt stabilită în cauză prin probatoriul administrat, instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod corect dispozițiile legale antereferite. În primul rând, este de observat că potrivit art. 4 alin. (1) și alin. (2) din Legea apelor nr. 107/1996, astfel cum a fost modificată și completată, "(1) Resursele de apă, de suprafață și subterane sunt monopol natural de interes strategic. Stabilirea regimului de folosire a resurselor de apă, indiferent de forma de proprietate, este un drept exclusiv al Guvernului, exercitat prin autoritatea publică centrală din domeniul apelor. (2) Apele din domeniul public se dau în administrare Administrației Naționale "Apele Române" de către autoritatea publică centrală din domeniul apelor, în condițiile legii." De asemenea, art. 7 alin. (2) din același act normativ prevede: "Gestionarea cantitativă și calitativă a resurselor de apă, administrarea lucrărilor de gospodărire a apelor, precum și aplicarea strategiei și a politicii naționale, cu respectarea reglementărilor naționale în domeniu, se realizează de Administrația Națională «Apele Române», prin administrațiile bazinale de apă din subordinea acesteia." În egală măsură, O.U.G. nr. 107/2002 prevede că intimata-pârâtă Administrația Națională "Apele Române" este instituția publică de interes național care, prin administrațiile bazinale din subordine, deține un drept de administrare asupra bunurilor proprietatea publică a statului. În conformitate cu Statutul său aprobat prin H.G. nr. 1176/2002, pârâta coordonează și răspunde de modul de folosire a resurselor de apă de suprafață și subterane de pe teritoriul țării, în acest sens fiind autoritatea competentă să elibereze autorizațiile de gospodărire a apelor, în scopul gospodăririi durabile a resurselor de apă și protejării acestora împotriva epuizării și poluării. De asemenea, art. 55 alin. (5) din Legea apelor nr. 107/1996 prevede că: "Prin autorizația de gospodărire a apelor, cât și prin actele complementare acesteia, trebuie impuse prevederi specifice privind mijloacele de supraveghere, modalitățile de control tehnic și mijloacele de intervenție în caz de incidente, avarii sau accidente și altele asemenea". Or, din interpretarea cadrului normativ evidențiat rezultă că intimata-pârâtă, în calitatea sa de autoritate competentă să elibereze autorizațiile de gospodărire a apelor, are atribuții de monitorizare și coordonare a activităților ce vizează modul de folosire a resurselor de apă de suprafață și subterane de pe teritoriul țării de către utilizatorii-deținători ai autorizațiilor de gospodărire a apelor, nefiind obligată ea însăși să asigure igienizarea luciului de apă, contrar susținerilor recurentei-reclamante. În acest sens sunt avute în vedere și prevederile art. 1 alin. (2) din Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 891/2019 conform cărora: "În scopul gospodăririi durabile a resurselor de apă și protecției acestora împotriva epuizării și poluării, Legea apelor nr. 107/1996, cu modificările și completările ulterioare, introduce obligația utilizatorului de apă de a solicita și obține, atât pentru desfășurarea activităților existente, cât și pentru punerea în funcțiune, "autorizația de gospodărire a apelor" ce reglementează funcționarea și exploatarea lucrărilor și activităților desfășurate pe ape sau care au legătură cu apele". Totodată, art. 6 din Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 891/219, privind aprobarea Procedurii și a competențelor de emitere, modificare, retragere și suspendare temporară a autorizațiilor de gospodărire a apelor, din 23.07.2019, forma în vigoare în perioada de referință, prevede că "(1) Emitentul autorizației de gospodărire a apelor poate obliga beneficiarul sau titularul de investiție să execute și alte lucrări necesare, necuprinse în documentația tehnică prezentată la autorizare, dar care se impune a fi realizate în scopul conformării cu prevederile legale. (2) De asemenea se pot impune condiții pentru: asigurarea monitorizării indicatorilor de calitate, respectarea limitelor de calitate impuse prin acte normative pentru asigurarea conservării și dezvoltării resursei de apă, contorizarea consumurilor de apă, asigurarea debitului de servitute pe cursuri de apă, alocarea rațională și monitoringul resurselor de apă, precum și alte condiții ce conduc la protejarea interesului public în acest domeniu". În speță, prin Contractul nr. x din data de 27.12.2004, de concesiune a bunurilor care alcătuiesc domeniul public și a terenurilor pe care acestea sunt amplasate, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 298bis din 30 aprilie 2015, Ministerul Economiei și Comerțului a concesionat recurentei-reclamante Societatea de producere a energiei electrice în hidrocentrale Hidroelectrica S.A. bunurile proprietate publică a statului din domeniul producerii energiei electrice în centrale hidroelectrice și a terenurilor pe care acestea sunt amplasate, în scopul exploatării, reabilitării, modernizării, retehnologizării, precum și construirii de noi amenajări hidroenergetice conform programelor de investiții (art. 3 alin. (1) din contract). Obligațiile concesionarului sunt reglementate în art. 11 din contract, la lit. i) fiind prevăzută "obligația de a respecta orice alte obligații legale impuse de natura bunurilor concesionate precum: protejarea informațiilor clasificate, condițiile de siguranță în exploatare, protecția mediului, obligațiile privind folosirea și conservarea bunurilor din patrimoniu, regimul special al circulației unor bunuri etc.". Obiectul de activitate al recurentei-reclamante, în realizarea căruia a solicitat autorizația de gospodărire a apelor contestată în cauză, îl constituie producerea de energie electrică în hidrocentrale prin exploatarea resurselor de apă, fiind un important utilizator de apă în scop hidroenergetic care, prin lacurile de acumulare din concesiune, asigură și servicii complexe de gospodărire a apelor. Având în vedere că recurenta-reclamantă a formulat cererea de eliberare a autorizației de gospodărire a apelor în scopul Amenajării hidroenergetice Brădișor, Lacul de acumulare Brădișor din județul Vâlcea, sunt incidente în speță dispozițiile art. 34 alin. (1) din Legea apelor nr. 107/1996 care prevăd că: "În zonele în care albiile sunt amenajate prin lucrări de apărare, consolidare, terasamente sau alte asemenea lucrări, obligația de întreținere, reparare sau refacere a unor astfel de lucrări, ca și de întreținere a albiilor în zona amenajată, a cuvetelor și a malurilor revine celor care au în administrare sau în exploatare lucrările respective". Or, în contextul factual și normativ reliefat, rezultă în mod neîndoielnic faptul că autoritatea pârâtă are competența de a emite autorizații de gospodărire a apelor prin care să instituie măsuri pentru a asigura buna utilizare a resurselor de apă, inclusiv sub aspect calitativ, respectiv măsuri ce vizează asigurarea protecției mediului, din care face parte și măsura contestată în cauza pendinte, contrar susținerilor recurentei-reclamante. De altfel, prin obligația contestată emitentul actului administrativ a avut în vedere tocmai calitatea recurentei-reclamante de administrator al lucrărilor hidrotehnice, prin această măsură urmărindu-se prevenirea unor efecte negative asupra apelor și mediului înconjurător, prin asigurarea funcționării în siguranță a uvrajelor și prizelor acumulării și a menținerii calității apei din acumulare, precum și evitarea producerii unor accidente în activitatea de producție a energiei electrice, cauzate de sursele de poluare vizate de demersul reclamantei, indiferent care ar fi acestea. Din această perspectivă este de observat că prima instanță a făcut o justă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale menționate, reținând că reclamanta se înscrie în ipoteza normei legale enunțate ca urmare a contractului de concesiune încheiat între Ministerul Economiei și Comerțului, în calitate de concedent, și reclamantă, în calitate de concesionar, contract aprobat prin H.G. nr. 2077/2004. Faptul că obligația de a asigura igienizarea suprafeței luciului de apă și de curățire de plutitori nu este expres prevăzută în contractul de concesiune, în lege sau în Regulamentul de exploatare a acumulării Brădișor, nu poate avea drept consecință nelegalitatea actului administrativ contestat, câtă vreme măsura dispusă este în strânsă legătură cu obiectul de activitate al recurentei-reclamante, pentru realizarea căruia a solicitat eliberarea autorizației de gospodărire a apelor contestată, iar aceasta se înscrie în sfera măsurilor ce vizează asigurarea protecției mediului. Or, chiar dacă obiectul de activitate al reclamantei constă, în principal, în producerea de energie electrică în hidrocentrale, aceasta nu înseamnă că realizarea unor activități de igienizare a luciului de apă pe care îl are în administrare, precum și de curățire de plutitori, excedează obiectului său de activitate. În altă ordine de idei, este de observat faptul că parte integrantă a autorizației de gospodărire a apelor, care reprezintă actul ce condiționează din punct de vedere tehnic și juridic funcționarea sau exploatarea obiectivelor construite pe ape sau care au legătură cu apele de suprafață, subterane, precum și funcționarea și exploatarea în continuare a acestora, este Regulamentul de exploatare aferent fiecărei lucrări hidrotehnice, astfel încât nu se poate susține cu suficient temei că obligația cuprinsă în autorizația de gospodărire a apelor, contestată în cauză, nu ar avea la bază o fundamentare legală. Dimpotrivă, se constată că în sarcina beneficiarului nu a fost stabilită o obligație care ar depăși competențele Administrației Naționale "Apele Române", în vederea emiterii acestor acte de reglementare, sau obligații ce ar depăși limitele stabilite de actele normative incidente. Așadar, rezultă fără putință de tăgadă, contrar susținerilor recurentei-reclamante, că în condițiile în care Regulamentul de exploatare și întreținere a acumulărilor este un act subsecvent autorizației de gospodărire a apelor, fiind parte integrantă a acesteia, obligația de a lua măsuri de asigurare a igienizării luciului de apă și de curățare de plutitori a fost introdusă în autorizația de gospodărire a apelor pentru baraje și lacuri de acumulare, ca o condiție necesară funcționării în siguranță a uvrajelor și prizelor acumulării și a calității apei din acumulare, conform prevederilor Legii nr. 107/1996. În acest context, sunt nefondate susținerile recurentei-reclamante cu privire la condițiile nelegale impuse de către pârâta Administrația Națională "Apele Române", fiind evidente atribuțiile reclamantei în ceea ce privește administrarea lacului de acumulare Brădișor, teoria că Hidroelectrica S.A. nu are în domeniul său de activitate efectuarea unor astfel de acțiuni și că nu poate să îndeplinească activități de igienizare a suprafeței luciului de apă și de curățire de plutitori fiind lipsită de suport legal și doar o consecință a propriului demers interpretativ asupra legislației aplicabile în materie, interpretare ce nu reflectă scopul edictării acesteia de către legiuitor, ci, doar voința părții în sensul soluției favorabile spre care tinde prin intermediul prezentului demers judiciar, ocolind astfel consecințele reale ale normelor legale amintite, care îi sunt defavorabile. Pe cale de consecință, vor fi înlăturate criticile formulate de recurenta-reclamantă din perspectiva neanalizării limitelor dreptului autorității de a stabili obligații în sarcina Hidroelectrica și a neluării în considerare a legislației conexe ce reglementează dreptul acesteia de a acționa, prima instanță procedând în mod corect la verificarea legalității obligației stabilite în sarcina părții reclamante prin raportare la întregul ansamblu normativ incident în materie, inclusiv legislația secundară, nefiind identificate elemente de natură a contura nelegalitatea actului administrativ contestat sub aceste aspecte evidențiate. De asemenea, nu pot fi reținute ca întemeiate și vor fi respinse ca atare nici criticile recurentei-reclamante formulate din perspectiva greșitei aprecieri a caracterului preventiv al măsurii dispuse de către autoritatea pârâtă, având în vedere că "nu este poluatorul luciului de apă al lacului de acumulare, societatea reclamantă fiind obligată să intervină pentru curățarea apei murdărită de alte persoane", considerând că nu există caracterul preventiv al măsurii dispuse. Astfel, în referire la principiul "poluatorul plătește", invocat de reclamantă, Înalta Curte observă, în acord cu judecătorul fondului, că partea conferă principiului o accepțiune proprie, diferită de cea consacrată la nivel național și european. Principiul amintit este unul dintre principiile esențiale care stau la baza politicii de mediu a Uniunii Europene, aplicarea acestuia însemnând că poluatorii suportă costurile poluării provocate, inclusiv costul măsurilor luate pentru prevenirea, combaterea și remedierea poluării, precum și costurile pe care aceasta le impune societății. Prin aplicarea principiului, poluatorii sunt încurajați să evite daunele aduse mediului și sunt trași la răspundere pentru poluarea pe care o provoacă. De asemenea, costul remedierii este suportat de poluator, nu de contribuabil. Directiva 2004/35/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 21 aprilie 2004, privind răspunderea pentru mediul înconjurător în legătură cu prevenirea și repararea daunelor aduse mediului, care instituie acest principiu, are în vedere, pe de o parte daunele aduse mediului prin exercitarea uneia dintre activitățile enumerate în anexa a III-a la Directivă, cum ar fi industria energetică, producția și prelucrarea metalelor, industria extractivă, industria chimică, gestionarea deșeurilor, producția de celuloză, hârtie și carton la scară largă, vopsirea textilelor și tăbăcăria, producția de carne, produse lactate și produse alimentare la scară largă, iar, pe de altă parte, daunele ecologice aduse speciilor protejate și habitatelor naturale (sau o amenințare iminentă de producere a unor asemenea daune) prin exercitarea altor activități profesionale decât cele enumerate în anexa a III-a și în cazul în care compania a comis vreo eroare sau vreo neglijență. Cu alte cuvinte, principiul invocat are în vedere situația în care o companie, în realizarea obiectului său de activitate, cauzează daune mediului înconjurător, situație în care este răspunzătoare pentru acestea și trebuie să ia măsurile de reparare sau de prevenire necesare și să suporte toate costurile aferente, vizând astfel activitățile profesionale care prezintă un risc pentru sănătatea umană sau pentru mediu. În speță, obligația contestată nu are ca scop remedierea lipsei de activitate a autorităților cu responsabilități în materie, în speță a intimatei-pârâte conform dispozițiilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 107/1996, fiind stabilită în sarcina reclamantei în calitatea sa de beneficiar și administrator al lucrărilor hidrotehnice, în scopul prevenirii unor efecte negative asupra apelor și mediului înconjurător, prin asigurarea funcționării în siguranță a uvrajelor și prizelor acumulării și a menținerii calității apei din acumulare. Drept urmare, instanța de control judiciar împărtășește raționamentul primei instanțe în sensul că aplicarea acestui principiu nu poate constitui temei de anulare a obligației instituite în sarcina societății reclamante prin autorizația contestată, reținând în acest sens că actul administrativ contestat nu a fost emis în considerarea faptului că poluarea suprafeței luciului de apă s-ar datora activității societății reclamante, ci, așa cum s-a arătat, în scopul asigurării protecției mediului, prin evitarea producerii unor accidente în activitatea de producție a energiei electrice, cauzate de sursele de poluare vizate de demersul reclamantei, indiferent care ar fi acestea. Pe de altă parte, așa cum s-a arătat și în precedent, chiar dacă obiectul de activitate al reclamantei constă, în principal, în producerea de energie electrică în hidrocentrale, aceasta nu înseamnă că realizarea unor activități de igienizare a luciului de apă, pe care îl are în administrare, precum și de curățire de plutitori, excedează obiectului său de activitate, având în vedere întregul context normativ evidențiat în considerentele prezentei decizii. Așadar, și din această perspectivă hotărârea primei instanțe este la adăpost de orice critică, judecătorul fondului interpretând și aplicând în mod corect normele de drept material incidente și adoptând astfel o soluție justă prin raportare la contextul factual stabilit. Instanța de control judiciar constată că nu pot fi primite nici criticile recurentei-reclamante formulate sub aspectul caracterului vătămător al obligației contestate pentru societate, dat fiind faptul că prin măsura dispusă în sarcina sa ar trebui să facă ceea ce legislația impune poluatorului. În acest sens este de observat, pe de o parte că recurenta-reclamantă nu a arătat în concret în ce constă pretinsa vătămare cauzată de obligația stabilită în sarcina sa prin actul contestat, iar, pe de altă parte, că nu a administrat dovezi sub acest aspect, simpla afirmație că pentru societatea reclamantă obligația contestată ar avea caracter vătămător, nesusținută de un suport probator corespunzător, nefiind aptă să conducă la constatarea nelegalității acestei măsuri. În egală măsură, Înalta Curte reține că măsura impusă prin autorizația de gospodărire a apelor, contestată în cauză, previne eventualele daune aduse apelor și mediului înconjurător, astfel că susținerile părții privind pretinsul caracter vătămător al obligației stabilite în sarcina sa nu poate constitui un motiv de nelegalitate care să conducă la anularea actului administrativ atacat. Cât privește susținerile recurentei-reclamante referitoare la existența unei practici neunitare prin raportare la măsura dispusă prin Autorizația de gospodărire a apelor nr. 101 din 19.12.2019, Înalta Curte reține că nici acest aspect nu poate constitui motiv de nelegalitate a actului contestat în prezenta cauză. Astfel, autoritatea pârâtă este abilitată să emită autorizația de gospodărire a apelor, dispozițiile legale conferindu-i acesteia dreptul de a institui o serie de obligații/interdicții în vederea asigurării funcționării normale și în condiții de deplină siguranță a obiectivului, în raport de particularitățile fiecărei situații în parte, iar Regulamentul de exploatare ce face parte integrantă din respectiva autorizație este aferent fiecărei lucrări hidrotehnice, astfel încât nu se poate concluziona în sensul existenței unei interpretări diferite a cadrului normativ incident în materie, în situații identice, în lipsa oricăror elemente și dovezi care să susțină această ipoteză. Or, simpla afirmație a recurentei privind interpretarea corectă, de către autoritatea pârâtă, a legislației incidente în materie, care a stat la baza emiterii autorizației de gospodărire a apelor nr. 101 din data de 19.12.2019, evocată prin cererea de recurs și prin care a susținut că s-a dispus o măsură adaptată strict pe obiectul său de activitate, nu poate demonstra nelegalitatea actului contestat în cauză, în lipsa dovezilor pe care, de altfel, avea obligația să le administreze partea care a făcut această afirmație, în acord cu principiul reglementat de art. 249 din C. proc. civ. În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a actului administrativ contestat, și anume Autorizația de gospodărire a apelor nr. 198/06.09.2019, prima instanță reținând în mod corect că aceasta a fost emisă cu respectarea legii, argumentele expuse de recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nefiind apte să determine reformarea sentința de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material aplicabile situației deduse judecății. Referitor la apărările formulate de intimata-pârâtă urmează a se reține că, prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, aceasta a făcut trimitere la jurisprudența unitară în materie și a susținut că toate argumentele invocate de recurenta-reclamantă au fost dezbătute de instanțele de judecată cu ocazia unor procese ce au avut ca obiect anularea aceleiași obligații prezente în alte autorizații. În acest context, a înțeles să invoce excepția puterii de lucru judecat, având în vedere soluțiile pronunțate de instanțele naționale în legătură cu obligația de igienizare a luciului de apă. Or, este de observat că efectul pozitiv al autorității de lucru judecat nu se invocă pe cale de excepție, ci, reprezintă o apărare ce a fost analizată, implicit, în cadrul procesului de examinare a recursului declarat de reclamantă, astfel încât nu se impune pronunțarea distinctă asupra ei, în sensul admiterii sau respingerii. Cât privește solicitarea recurentei-reclamante de obligare a intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține, ca o primă observație, că acestea reprezintă suma de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câștigat procesul le-a efectuat în cadrul litigiului soluționat prin hotărârea judecătorească. Potrivit art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., "Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului". Astfel, se observă că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pornesc de la principiul independenței procesuale a fiecărei părți în procesul civil și, totodată, au caracter de sancțiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală și culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții. În speță, recurenta-reclamantă a promovat calea extraordinară de atac a recursului, solicitând și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru, astfel cum a fost dovedită cu înscrisurile depuse la dosar. Or, prin raportare la modalitatea de soluționare a recursului reclamantei, care va fi respins ca nefondat, se constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de recurenta-reclamantă, având în vedere că este partea care a căzut în pretenții.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs. În considerarea argumentelor expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă și, în consecință, va menține sentința de fond atacată. PENTRU ACESTE MOTIVE,