ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1446/2003
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1446/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
S-a
luat în examinare recursul declarat de reclamantul A.A.M.împotriva deciziei
civile nr.255 A din 17 mai 2001 a Curții de Apel București – Secția a IV-a
civilă.
La
apelul nominal s-au prezentat recurentul-reclamant A.A.M.reprezentat de avocat
V.M.și intimatul-pârât Consiliul General al Municipiului București reprezentat
de consilier juridic O.O.
Procedura
completă.
Se
referă că părțile nu au depus actele la care au fost obligate prin
dispozițiile încheierii de ședință din 30.10.2002.
Curtea
a acordat cuvântul părților asupra aspectului invocat.
Avocat
V.M.a învederat că deși a depus toate diligențele nu a reușit să intre în
posesia înscrisurilor cerute, privind dovada proprietății autoarei, care se pot
obține numai de la arhivele statului.
Consilier
juridic O.O. a arătat că în arhiva instituției pe care o reprezintă nu se află
dovada comunicării deciziei administrative nr.831/17.05.1983.
Curtea,
luând act că nu mai sunt cereri prealabile a acordat cuvântul părților în
dezbaterea recursului.
Avocat
V.M.a susținut recursul și a solicitat admiterea acestuia.
Consilierul
juridic O.O. a solicitat respingerea recursului.
C
U R T E A ,
Asupra
recursului de față;
Din
examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul
A.A.M.a chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București solicitând
anularea deciziei nr.831 din 17.05.1983 emisă în baza Decretului nr.223/1974 și
retrocedarea cotei părți indivize din imobilul situat în str.Pop de Băsești
nr.57, sector 2.
În
motivarea cererii sale a arătat că în anul 1982 a plecat în străinătate iar
fostul Consiliu Popular al Municipiului București prin decizia nr.831 din
17.05.1983 emisă în baza Decretului nr.223/1974 a dispus trecerea în
patrimoniul statului fără plată a cotei indivize de ½ din imobilul
situat la adresa sus menționată împreună cu terenul în suprafață de 63 mp.
Reclamantul a considerat acest decret abuziv și a solicitat anularea tuturor
actelor prin care imobilul a trecut în patrimoniul statului.
Tribunalul
București – Secția a III-a civilă prin sentința civilă nr.1302 din 5.12.2000 a
admis cererea formulată de reclamant.
Pentru
a se pronunța astfel instanța a reținut următoarea situație de fapt:
reclamantul a dobândit în proprietate în cota de ½ imobilul situat în
București, str.Pop de Băsești nr.57, sector 2 prin moștenire de la defuncta
I.M., ca legatar în baza testamentului autentificat sub nr.14038/1970 de
Notariatul de Stat sector 2 alături de A.A.D., tot cu o cotă de ½;
aceasta din urmă a vândut cota sa soților P.M.și E.C.în baza contractului de
vânzare-cumpărare autentificat sub nr.5480/211.04.1987 de Notariatul de Stat al
sectorului 2; prin decizia administrativă nr.831 din 17.05.1983, emisă în baza
Decretului nr.223/1974, cota reclamantului de ½ din imobil a trecut fără
plată în proprietatea statului începând cu 5.06.1982. Față de situația de fapt
reținută instanța a considerat că titlul statului este nul în raport de
împrejurarea că decizia administrativă de preluare a imobilului nu a fost
niciodată comunicată, astfel încât nu și-a produs efectele juridice.
Împotriva
acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Consiliul General al Municipiului
București care a criticat sentința instanței de fond pentru nelegalitate și
netemeinicie vizând următoarele aspecte: lipsa calității sale procesuale pasive
și faptul că decizia administrativă a fost corect emisă, iar necomunicarea
acesteia nu-i afecta valabilitatea.
Curtea
de Apel București, Secția a III-a civilă prin decizia nr.255 A din 17 mai 2001
a admis apelul și a schimbat sentința civilă apelată în sensul că a respins ca
nefondată acțiunea reclamantului, reținând ca întemeiată critica formulată prin
al doilea motiv de casare.
Instanța
de apel a apreciat că organele administrative nu erau abilitate să facă
proceduri cu caracter de extraneitate, chiar dacă s-ar fi cunoscut noul
domiciliu al intimatului-reclamant, plecat din țară în anul 1982. De asemenea
nici comunicarea deciziei la domiciliul din țară nu ar fi avut relevanță dat
fiind că reclamantul nu mai avea cum să-și exercite opțiunea de a ataca actul
administrativ, nefiind în țară.
Reclamantul
A.A.M.a atacat cu recurs decizia pronunțată în apel arătând că obligativitatea
comunicării deciziei era o dispoziție imperativă a chiar Decretului
nr.223/1974, care nu a fost respectată, astfel încât nu și-a putut produce
efectele.
Recursul
este întemeiat și va fi admis pentru următoarele considerente:
Se
constată în primul rând că situația de fapt nu a fost pe deplin lămurită.
Astfel
nu au fost administrate dovezi în ceeea ce privește titlul de proprietate al
reclamantului asupra imobilului în litigiu. Din înscrisurile cauzei rezultă că
reclamantul a moștenit împreună cu A.A.D., în cota indiviză de ½
fiecare, imobilul în litigiu, prin moștenire testamentară de la mătușa lor
I.M..
În raport de prevederile art.1169
C.civ.reclamantul avea obligația de a-și dovedi dreptul pretins iar instanța
potrivit dispozițiilor art.129 alin.(4) C.proc.civ. trebuia să pretindă
acestuia lămuririle necesare soluționării cererii sale.
Din
materialul probator nu rezultă dovada dreptului de proprietate asupra
imobilului al autoarei reclamantului I.M.. Totodată se reține că în anul 1987
A.A.D. a vândut cota sa indiviză de ½ din apartament cumpărătorilor
P.M.și E.C. împrejurare din care reiese cu evidență, în lipsa altor dovezi, că
între copărtași nu s-a produs ieșirea din indiviziune, aspect ignorat de
instanțe și omis a fi pus în discuția părților.
Pe
de altă parte probatoriul este incomplet și privitor la dovezile de comunicare
ale deciziei administrative, în raport de care se poate aprecia modalitatea de
trecere a imobilului în proprietatea statului, cu titlu sau fără titlu,
chestiune asupra căreia instanța de apel nu s-a pronunțat.
În
conformitate cu art.2 alin.2 din Decretul nr.223/1974 construcțiile ce
aparțineau persoanelor care au plecat în mod fraudulos din țară sau care, fiind
plecate în străinătate nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru
înapoierea în țară, treceau fără plată în proprietatea statului prin, potrivit
art.4 din același act normativ, decizia comitetului executiv al consiliului
popular județean sau al Municipiului București, în a cărui rază teritorială
erau situate bunurile.
Prin
urmare în temeiul dispozițiilor mai sus menționate imobilul trecea în
proprietatea statului prin decizia emisă de organul administrativ competent și
nu prin efectul legii,ceea ce îi conferă un caracter constitutiv de drepturi.
Pentru
ca actul administrativ să producă efecte juridice față de proprietarul aflat
într-una din situațiile reglementate de art.2 alin.3 din Decretul nr.223/1974
și pentru ca dreptul de proprietate să treacă din patrimoniul acestuia în
patrimoniul statului se impunea efectuarea comunicării, așa cum rezultă din
disp.art.4 (2) din decretul menționat.
Din
acest punct de vedere nu prezintă relevanță pe de o parte împrejurarea că
proprietarul nu se mai afla în țară iar pe de altă parte, că nu a anunțat noua
sa adresă din străinătate organelor administrative însărcinate să comunice
decizia, acesta având obligația de a o comunica cel puțin la ultimul domiciliu
cunoscut, respectiv să procedeze, dacă era cazul, conf.art.95 C.proc.civ.
Față
de considerentele expuse anterior, în temeiul art.315 C.proc.civ., recursul va
fi admis, hotărârile pronunțate casate și cauza trimisă spre rejudecare
instanței de fond urmând ca aceasta prin suplimentarea probelor să
clarifice toate chestiunile de fapt și de drept necesare pronunțării unei
hotărâri legale și temeinice.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN
NUMELE LEGII
DECIDE
.
Admite
recursul declarat de reclamantul A.A.M. împotriva deciziei civile nr.255 A din
17.05.2001 a Curții de Apel București–Secția a III-a civilă.
Casează
hotărârea atacată precum și sentința civilă nr.1302 din 15.12.2000 a
Tribunalului București, Secția a III-a civilă căreia îi trimite cauza spre rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 9 aprilie 2003.