ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1446/2003

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul A.A.M.împotriva deciziei civile nr.255 A din 17 mai 2001 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă. La apelul nominal s-au prezentat recurentul-reclamant A.A.M.reprezentat de avocat V.M.și intimatul-pârât Consiliul General al Municipiului București reprezentat de consilier juridic O.O. Procedura completă. Se referă că părțile nu au depus actele la care au fost obligate prin dispozițiile încheierii de ședință din 30.10.2002. Curtea a acordat cuvântul părților asupra aspectului invocat. Avocat V.M.a învederat că deși a depus toate diligențele nu a reușit să intre în posesia înscrisurilor cerute, privind dovada proprietății autoarei, care se pot obține numai de la arhivele statului.

Consilier juridic O.O. a arătat că în arhiva instituției pe care o reprezintă nu se află dovada comunicării deciziei administrative nr.831/17.05.1983. Curtea, luând act că nu mai sunt cereri prealabile a acordat cuvântul părților în dezbaterea recursului. Avocat V.M.a susținut recursul și a solicitat admiterea acestuia. Consilierul juridic O.O. a solicitat respingerea recursului.

C U R T E A , Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul A.A.M.a chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București solicitând anularea deciziei nr.831 din 17.05.1983 emisă în baza Decretului nr.223/1974 și retrocedarea cotei părți indivize din imobilul situat în str.Pop de Băsești nr.57, sector 2. În motivarea cererii sale a arătat că în anul 1982 a plecat în străinătate iar fostul Consiliu Popular al Municipiului București prin decizia nr.831 din 17.05.1983 emisă în baza Decretului nr.223/1974 a dispus trecerea în patrimoniul statului fără plată a cotei indivize de ½ din imobilul situat la adresa sus menționată împreună cu terenul în suprafață de 63 mp.

Reclamantul a considerat acest decret abuziv și a solicitat anularea tuturor actelor prin care imobilul a trecut în patrimoniul statului. Tribunalul București – Secția a III-a civilă prin sentința civilă nr.1302 din 5.12.2000 a admis cererea formulată de reclamant.

Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut următoarea situație de fapt: reclamantul a dobândit în proprietate în cota de ½ imobilul situat în București, str.Pop de Băsești nr.57, sector 2 prin moștenire de la defuncta I.M., ca legatar în baza testamentului autentificat sub nr.14038/1970 de Notariatul de Stat sector 2 alături de A.A.D., tot cu o cotă de ½; aceasta din urmă a vândut cota sa soților P.M.și E.C.în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.5480/211.04.1987 de Notariatul de Stat al sectorului 2; prin decizia administrativă nr.831 din 17.05.1983, emisă în baza Decretului nr.223/1974, cota reclamantului de ½ din imobil a trecut fără plată în proprietatea statului începând cu 5.06.1982.

Față de situația de fapt reținută instanța a considerat că titlul statului este nul în raport de împrejurarea că decizia administrativă de preluare a imobilului nu a fost niciodată comunicată, astfel încât nu și-a produs efectele juridice. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Consiliul General al Municipiului București care a criticat sentința instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie vizând următoarele aspecte: lipsa calității sale procesuale pasive și faptul că decizia administrativă a fost corect emisă, iar necomunicarea acesteia nu-i afecta valabilitatea. Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă prin decizia nr.255 A din 17 mai 2001 a admis apelul și a schimbat sentința civilă apelată în sensul că a respins ca nefondată acțiunea reclamantului, reținând ca întemeiată critica formulată prin al doilea motiv de casare.

Instanța de apel a apreciat că organele administrative nu erau abilitate să facă proceduri cu caracter de extraneitate, chiar dacă s-ar fi cunoscut noul domiciliu al intimatului-reclamant, plecat din țară în anul 1982. De asemenea nici comunicarea deciziei la domiciliul din țară nu ar fi avut relevanță dat fiind că reclamantul nu mai avea cum să-și exercite opțiunea de a ataca actul administrativ, nefiind în țară. Reclamantul A.A.M.a atacat cu recurs decizia pronunțată în apel arătând că obligativitatea comunicării deciziei era o dispoziție imperativă a chiar Decretului nr.223/1974, care nu a fost respectată, astfel încât nu și-a putut produce efectele. Recursul este întemeiat și va fi admis pentru următoarele considerente: Se constată în primul rând că situația de fapt nu a fost pe deplin lămurită.

Astfel nu au fost administrate dovezi în ceeea ce privește titlul de proprietate al reclamantului asupra imobilului în litigiu. Din înscrisurile cauzei rezultă că reclamantul a moștenit împreună cu A.A.D., în cota indiviză de ½ fiecare, imobilul în litigiu, prin moștenire testamentară de la mătușa lor I.M.. În raport de prevederile art.1169 C.civ.reclamantul avea obligația de a-și dovedi dreptul pretins iar instanța potrivit dispozițiilor art.129 alin.(4) C.proc.civ. trebuia să pretindă acestuia lămuririle necesare soluționării cererii sale. Din materialul probator nu rezultă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului al autoarei reclamantului I.M.. Totodată se reține că în anul 1987 A.A.D.

a vândut cota sa indiviză de ½ din apartament cumpărătorilor P.M.și E.C. împrejurare din care reiese cu evidență, în lipsa altor dovezi, că între copărtași nu s-a produs ieșirea din indiviziune, aspect ignorat de instanțe și omis a fi pus în discuția părților. Pe de altă parte probatoriul este incomplet și privitor la dovezile de comunicare ale deciziei administrative, în raport de care se poate aprecia modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului, cu titlu sau fără titlu, chestiune asupra căreia instanța de apel nu s-a pronunțat.

În conformitate cu art.2 alin.2 din Decretul nr.223/1974 construcțiile ce aparțineau persoanelor care au plecat în mod fraudulos din țară sau care, fiind plecate în străinătate nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în țară, treceau fără plată în proprietatea statului prin, potrivit art.4 din același act normativ, decizia comitetului executiv al consiliului popular județean sau al Municipiului București, în a cărui rază teritorială erau situate bunurile. Prin urmare în temeiul dispozițiilor mai sus menționate imobilul trecea în proprietatea statului prin decizia emisă de organul administrativ competent și nu prin efectul legii,ceea ce îi conferă un caracter constitutiv de drepturi.

Pentru ca actul administrativ să producă efecte juridice față de proprietarul aflat într-una din situațiile reglementate de art.2 alin.3 din Decretul nr.223/1974 și pentru ca dreptul de proprietate să treacă din patrimoniul acestuia în patrimoniul statului se impunea efectuarea comunicării, așa cum rezultă din disp.art.4 (2) din decretul menționat. Din acest punct de vedere nu prezintă relevanță pe de o parte împrejurarea că proprietarul nu se mai afla în țară iar pe de altă parte, că nu a anunțat noua sa adresă din străinătate organelor administrative însărcinate să comunice decizia, acesta având obligația de a o comunica cel puțin la ultimul domiciliu cunoscut, respectiv să procedeze, dacă era cazul, conf.art.95 C.proc.civ.

Față de considerentele expuse anterior, în temeiul art.315 C.proc.civ., recursul va fi admis, hotărârile pronunțate casate și cauza trimisă spre rejudecare instanței de fond urmând ca aceasta prin suplimentarea probelor să clarifice toate chestiunile de fapt și de drept necesare pronunțării unei hotărâri legale și temeinice. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE . Admite recursul declarat de reclamantul A.A.M. împotriva deciziei civile nr.255 A din 17.05.2001 a Curții de Apel București–Secția a III-a civilă. Casează hotărârea atacată precum și sentința civilă nr.1302 din 15.12.2000 a Tribunalului București, Secția a III-a civilă căreia îi trimite cauza spre rejudecare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 aprilie 2003.