ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 259/2023

Ședința publică din data de 20 ianuarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamantul A. a solicitat anularea Deciziei nr. 25759/03.02.2021 și obligarea pârâtei la soluționarea pe fond a cererii de plată nr. x/16.06.2020.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1032 din 29 iunie 2021, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul A. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct . . . . . . . . . .8 C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată că a depus o cerere de plată la FGA in urma admiterii apelului declarat de către B. si a dispunerii de către Tribunal a încetării acțiunii, acela fiind momentul procesual in care a rămas păgubit, deoarece nu a mai existat o hotărâre judecătorească care să îi cuantifice creanța și nu a mai fost în termen pentru a se înscrie la masa credală a B. ori pentru a exercita procedura administrativă față de FGA.

Curtea de Apel ca instanță de fond a analizat prea puțin acest termen de 90 de zile, în care putea iniția această procedură, raportându-se strict la data falimentului B..

Se mai precizează că la data de 09.12.2016 s-a înregistrat dosarul având ca obiect pretenții împotriva B., iar la 17.03.2017 s-a deschis procedura falimentului.

Judecătoria Carei la data de 10.06.2019 a obligat la plată B., iar la 19.12.2019 s-a admis apelul formulat de B., la Tribunalul Satu Mare, decizia fiind comunicată în primăvara anului 2020, aproximativ în luna mai.

Termenul de 90 de zile a curs în perioada derulării procesului, neavând o hotărâre judecătorească definitivă care să îi ateste un drept de creanță cert, iar după comunicarea deciziei instanței de apel, la foarte scurt timp, a inițiat procedura FGA.

În opinia recurentei, trebuie analizată întreruperea termenului de 90 de zile, iar această analiză instanța trebuia să o facă raportat și la art. 2548 C. civ. care vorbește despre întreruperea termenelor de decădere, stipulând că: "atunci când realizarea dreptului presupune exercitarea unei acțiuni în justiție, termenul este întrerupt la data introducerii cererii de chemare în judecată, dispozițiile privitoare la întreruperea prescripției fiind aplicabile în mod corespunzător."

Interpretând acest text de lege din C. civ., dreptul comun în materie, raportat la Legea 213/2015, concluzia poate fi doar aceea că termenul de 90 de zile pentru efectuarea procedurii administrative, unul de decădere, a fost întrerupt de către procesul în curs. La data comunicării hotărârii Tribunalului, termenul a început din nou să curgă, moment de la care a fost în interiorul termenului de 90 de zile pentru demararea procedurii administrative.

Necesitatea parcurgerii procedurii administrative a devenit de actualitate abia în momentul în care instanța de apel a admis apelul B.. Până la acel punct procesual avea un drept de creanța consfințit de instanța de fond, nedefinitiv.

Respingând contestația instanța de fond a încălcat art. 6 CEDO "orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale in mod echitabil, in mod public si rezonabil, de către o instanță independentă si imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor si obligațiilor sale cu caracter civil..."

Din jurisprudența CEDO rezultă faptul că verificarea respectării dreptului de acces la instanța nu se face numai în raport de dispozițiile naționale care instituie procedura administrativă prealabilă, ci și în raport de împrejurările de fapt concrete în care s-a desfășurat sau care au influențat desfășurarea acestei proceduri, instanța europeană realizând o analiză mai amplă și luând în calcul și comportamentul autorităților naționale.

Pentru a se evita negarea dreptului la un viitor acces la justiție se impune a se recunoaște dreptul de a parcurge procedura administrativă până la capăt prin analizarea și pe fond a pretențiilor de către FGA și nu doar prin respingerea stricto sensu bazată pe tardivitate.

În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților a fost învestit cu soluționarea cererii de plată înregistrată sub nr. x/16.06.2020 prin care recurentul-reclamant a solicitat plata din disponibilitățile Fondului a sumei de 196.109 RON aferentă despăgubirii aferente prejudiciului rezultat în urma evenimentului produs în data de 09.12.2016, în urma căruia a fost vătămat petentul, vinovat de producerea accidentului făcându-se numitul C. care a condus auto cu nr. de înmatriculare x, asigurată cu polița RCA nr. x emisă de B. S.A.. Urmare a avizării evenimentului, în cauză a fost deschis dosarul de daună nr. x (nr. unic FGA x).

Prin Decizia nr. 25759/03.02.2021 Fondul a respins cererea de plată în temeiul dispozițiilor art. 14 alin. (1) teza I din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 20 alin. (1) din Norma ASF 16/2015, reținând că, în cauză, cererea de plată a fost formulată tardiv.

Pentru a emite actul administrativ FGA a avut în vedere faptul că situația premisă pentru exercitarea atribuțiilor stabilite prin Legea nr. 213/2015 în sarcina Fondului de garantare a asiguraților este falimentul unei societăți de asigurare. Fondul de garantare a asiguraților nu preia ope legis obligațiile unul asigurător în faliment, nu este succesorul în drepturi și obligații al unui asigurător în faliment, în acest caz B. S.A.

FGA nu execută contractele de asigurare încheiate de asigurătorul față de care se deschide procedura de faliment și nu preia riscul executării contractelor de asigurare. Persoanele interesate să primească despăgubiri rezultate din contractele de asigurare încheiate de asigurătorul falit au vocația de a solicita realizarea dreptului de creanță pretins în procedura specială a cererii de plată reglementată de Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților și Norma ASF nr. 16/2015. Fondul de garantare a asiguraților nu preia de la asigurătorul în faliment o creanță certă, lichidă și exigibilă.

În baza dispozițiilor art. 15 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/2015, Fondul stabilește: dacă petentul are calitatea de creditor de asigurare, dacă suma de bani solicitată de petent reprezintă creanță de asigurare și care este cuantumul care se justifică a fi acordat la plată din disponibilitățile FGA. Această concluzie decurge din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 213/2015, lege specială care a instituit o procedură administrativă de plată a despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare încheiate de asigurătorul falit, procedura care este inițiată prin cererea de plată - act juridic care dă naștere raporturilor juridice de drept administrativ între Fondul de garantare a asiguraților și creditorii de asigurări, precum și orice persoană fizică sau juridică care pretinde plata de despăgubiri de la FGA.

Faptul că FGA nu este continuatorul asigurătorului în faliment implică o serie de consecințe juridice, printre care și aceea că Fondul nu poate să achite solicitanților fără nici o verificare, analiză și, eventual, cenzură sumele de bani pe care aceștia le cer cu titlu de despăgubiri, ținând cont că Fondul de garantare a asiguraților este obligat să se comporte ca un profesionist în ceea ce privește utilizarea resurselor financiare de care dispune și în considerarea scopului pentru care a fost înființat, și anume protejarea creditorilor de asigurare de consecințele insolvențel unul asigurător Tn virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări.

În privința tardivității cererii, Înalta Curte reține că recurentul a depus cererea da plată după expirarea termenului legal de depunere a cererilor de plată la F.G.A. pentru B.. - în faliment - cererea de plată a fost depusă la data de 16.06.2020 - și înregistrată la FGA sub nr. x/16.06.2020, ulterior datei de 16.06.2017, aceasta fiind ultima zi în care se putea depune cererea de plată.

Astfel, art. 14 din Legea nr. 213/2015 prevede: "în vederea încasării indemnizaților/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi".

Totodată, conform art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților: "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări (...).".

În aceste condiții, în mod corect prima instanță a stabilit că, în cazul de față, data producerii evenimentului este anterioară datei deschiderii procedurii falimentului B. S.A. (17.03.2017), astfel încât recurentul trebuia să formuleze cererea în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a sentinței de deschidere a procedurii de faliment împotriva asigurătorului.

În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 1032 din 29 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 ianuarie 2023.