ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2374/2022

Ședința publică din data de 13 aprilie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 05.06.2018, reclamanta Agenția Națională de Integritate a chemat în judecată pe pârâții Comisia de Verificare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel București și A., solicitând instanței c,a prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea Ordonanței nr. 11/03.12.2015 emise de Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel București, privind averea pârâtului A. și confiscarea diferenței semnificative în cuantum de 278.264,47 RON și, în subsidiar, ca efect al anulării Ordonanței, transmiterea dosarului la Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel București pentru evaluarea averii persoanei verificate.

Prin sentința civilă nr. 2426 din 21 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă excepția prescripției.

A fost respinsă acțiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

A fost obligată reclamanta ANI la plata către pârât a cheltuielilor de judecată în sumă de 3500 RON reprezentând onorariu de expert.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta Agenția Națională de Integritate, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, a arătat că hotărârea instanței de fond este rezultatul încălcării și aplicării greșite, pe de o parte, a prevederilor art. 18 din Legea nr. 176/2010, iar pe de altă parte a prevederilor Legii nr. 115/1996.

A apreciat recurenta că în mod greșit instanța de fond a făcut o analiză a modalității de completare a declarației de avere, în ceea ce privește donația din 2009 în cuantum de 45000 Euro, reținând faptul că declarația trebuia realizată în anul 2010 pentru anul 2009, iar nu în 2011. Totodată, declarația părinților persoanei evaluate a fost autentificată după ce aceasta a luat cunoștință de diferența nejustificată, astfel că a fost întocmită pro-causa.

A arătat recurenta că, în ceea ce privește transferul sumei în patrimoniul persoanei cercetate, nu există nicio probă certă, indubitabilă la dosar care să se coroboreze în sensul pretins de intimat.

A mai susținut recurenta că, în mod contrar celor reținute de instanța de fond, declarația martorei B. nu este credibilă, având în vedere perioada mare de timp în care a declarat că sumele de bani au fost păstrate la domiciliu și cuantumul ridicat al acestora, precum și faptul că, solicitând și primind împrumutul de 35000 euro, există prezumția că părinții persoanei evaluate nu mai dețineau la momentul primirii împrumutului sumele de bani obținute prin vânzarea imobilelor în anii 2005 și 2006.

A menționat recurenta că instanța de fond în mod greșit nu s-a raportat la singurul înscris oficial care are legătură cu suma de bani provenită din donație, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2009.

Totodată, din lipsa probelor care să ateste altă situație de fapt, a apreciat recurenta că părinții intimatului nu dispuneau de sume de bani care să permită acordarea unei donații în cuantum de 60000 Euro și în termen de un an și jumătate să construiască un imobil în Sinaia.

A concluzionat recurenta că suma de 17000 Euro pe care intimatul a acordat-o părinților cu titlu de împrumut din resurse proprii în anul 2007 nu poate fi justificată prin economisirea la domiciliu a sumelor de bani retrase din conturile bancare, din moment ce în declarațiile de avere nu sunt evidențiate astfel de economii, deși cuantumul sumelor impunea în mod legal declararea lor.

Intimatul-pârât A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, solicitând în subsidiar respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând cu prioritate excepția nulității cererii de recurs, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că recursul este nul, pentru următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.:

"(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni:

d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ.: "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.: "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488."

Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) coroborat cu dispozițiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., și analizând recursul formulat în cauză, constată că, raportat la obiectul acțiunii și soluția dispusă de instanța de fond prin sentința recurată, prin cererea de recurs nu s-au adus critici care să poată fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare menționate la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aceasta în condițiile în care, în opinia Înaltei Curți, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ. este invocat formal, dat fiind că art. 18 din Legea nr. 176/2010 nu conține altceva decât o definiție legală a noțiunii de "diferențe semnificative" în sensul actului normativ menționat, iar soluția de respingere a acțiunii nu este fundamentată pe interpretarea acestei noțiuni, ci pe concluzia rezultată din probele administrate în cauză potrivit căreia persoana evaluată nu a angajat cheltuieli care să depășească veniturile obținute. De asemenea, referirea generică la încălcarea prevederilor Legii nr. 115/1996 este lipsită de relevanță în condițiile în care nu este invocat textul legal concret încălcat sau greșit aplicat de către instanța de fond și nici vreun raționament pe care să se bazeze această susținere.

În esență, prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a criticat modul în care a fost reținută situația de fapt din probele administrate în fața instanței de fond, și nu a formulat critici efective pentru care hotărârea instanței de fond este nelegală, ci doar critici de netemeinicie, referitoare la modul de apreciere a probelor, precum: au fost reținute doar anumite probel administrate în fața Comisiei; declarațiile martorilor trebuiau interpretate ca fiind subiective și necredibile, fiind contrazise de actele depuse la dosar; instanța de fond nu s-a raportat la contractul de vânzare cumpărare din anul 2009; nu existau probe care să ateste că părinții persoanei evaluate dispuneau de posibilități financiare care să permită acordarea unei donații de 60.000 euro; sumele de bani retrase de la unitățile bancare sunt nedovedite; suma de 17.000 euro împrumutată părinților de persoana evaluată nu poate fi justificată prin economisire, din moment ce în declarațiile de avere nu au fost menționate astfel de economii.

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.: "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, instanța de recurs fiind învestită cu analiza conformității hotărârii recurate în raport cu dispozițiile legale incidente, prin prisma motivelor de casare expuse de art. 488 din C. proc. civ.. De aceea, nici simpla indicare formală a încadrării recursului într-unul dintre motivele de casare prevăzute de acest text de lege nu este suficientă pentru a se considera îndeplinită condiția motivării recursului, atât timp cât criticile expuse nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege.

Totodată, Înalta Curte constată că nu există dispoziții procedurale care, în funcție de materia juridică a litigiului și de ponderea deținută în soluția instanței de fond de analiza probelor în raport cu interpretarea și aplicarea prevederilor legale, să permită instanței de recurs să analizeze cu rigoare diferită încadrarea motivelor din cererea de exercitare a căii de atac în motivele de casare prevăzute de lege.

Deoarece recurenta-reclamantă nu s-a conformat exigențelor cerute de lege și nu a formulat critici care să permită încadrarea motivelor de recurs în vreunul dintre cazurile expres și limitativ prevăzute de C. proc. civ., Înalta Curte va constata nul recursul de față.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. coroborat cu art. 488 alin. (1) și art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va constata nul recursul declarat de Agenția Națională de Integritate împotriva sentinței civile nr. 2426 din 21 octombrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de Agenția Națională de Integritate împotriva sentinței civile nr. 2426 din 21 octombrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 28 aprilie 2022.