ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2313/2023

Ședința publică din data de 04 mai 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 27 ianuarie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Comitetul Național pentru Situații de Urgență, a solicitat constatarea inexistentei Hotărârii nr. 36/21.07.2020 a Comitetului National pentru Situații de Urgență ca netemeinică și nelegală, precum și suspendarea Hotărârii nr. 36/21.07.2020 a Comitetului National pentru Situații de Urgență și obligarea pârâților la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Prin încheierea din data de 25 februarie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, disjuns din dosarul nr. x/2021, s-a dispus trimiterea dosarului la completul învestit cu soluționarea dosarului nr. x/2022

Prin sentința civilă nr. 939 din data de 10 mai 2022, Curtea de Apel București, secția a IX - a contencios administrativ și fiscal, în majoritate, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Comitetul Național pentru Situații de Urgență, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Împotriva sentinței civile nr. 939 din data de 10 mai 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX -a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

Recurenta-reclamantă a învederat, în esență, că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1, 2 și 8 din Legea nr. 554/2004, precum și ale art. 21 din Constituția României și ale art. 6 CEDO.

Aceasta a arătat că interesul asociației în a formula acest demers nu putea fi analizat fără antamarea fondului cauzei. Astfel, pentru a se determina acest interes era imperativă analiza înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, care în perioada pandemiei au și căpătat o anumită notorietate, în sensul în care a formulat o adresă către Ministerul Sănătății, în urma căreia a fost primit răspunsul "pe teritoriul României nu a fost declarată epidemia de SARS-Cov2". Numai în urma acestui răspuns, a fost luată inițiativa "certificării pandemiei". Or, fără analiza fondului cauzei, dar mai ales în absența acordării posibilității de administrare a probatoriului, era imposibil de cuantificat interesul organizației.

În al doilea rând, a afirma că o asociație care are ca obiect principal de activitate apărarea și reprezentarea societății civile prin promovarea drepturilor și libertăților fundamentale, nu are capacitate procesuală activă sau interes, prin prisma lipsei de justificare a unui drept subiectiv, reprezintă, pe de-o parte, un non-sens, întrucât dreptul este dat de statut, iar pe de altă parte, încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârii de înființare.

Recurenta-reclamantă a mai apreciat și că obiectul cererii de chemare în judecată justifică interesul cetățenesc în genere, în contextul în care intimata avea obligația de a publica în Monitorul Oficial această hotărâre care a constituit temeiul majorității hotărârilor de Guvern de prelungire a stării de alertă.

Totodată, a mai susținut și că asociația are și membri fondatori astfel încât chiar dacă s-ar admite raționamentul instanței de fond cu privire la asociație, aceasta oricum are membrii fondatori și peste 1.400 de membri prin adeziune persoane fizice, care justifică un interes prin înființarea asociației și înaintarea demersului în justiție.

De asemenea, recurenta-reclamantă a învederat că instanța de fond a omis ultimul paragraf al articolului de lege pe care motivează admiterea excepției și respingerea acțiunii, respectiv "interesul poate fi atât privat, cât și public". Interesul asociației decurge din statutul non-profit care reduce posibilitatea de a exista la donații și cel mult cotizații. Dreptul subiectiv încălcat se materializează în eșecul îndeplinirii obiectivelor asociației, în contextul în care drepturile fundamentale au fost încălcate prin actul administrativ atacat.

Pritr-un alt set de critici, recurenta-reclamantă a arătat că Decizia 8/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este interpretată în mod eronat, în contextul în care are stipulat în chiar obiectul de activitate că scopul direct este reprezentarea societății civile în vederea respectării drepturilor și libertăților fundamentale.

Nu în ultimul rând, s-a mai susținut și că interesul asociației decurge inclusiv din lipsa de acțiune a pârâtei față de intervenția Avocatului Poporului chiar cu privire la această chestiune, chestiune care privește în mod direct fiecare cetățean al României prin modalitatea în care pârâta, organism interministerial, înțelege să își desfășoare activitatea și să se pună în acord cu legislația națională.

În acest sens recurenta-reclamantă a apreciat că interesul său este evident în demararea procedurii judiciare, în favoarea tuturor persoanelor care i-au solicitat sprijinul și care au considerat că drepturile fundamentale garantate de Constituția României au fost încălcate prin adoptarea hotărârilor atacate. Astfel, A. este înființată prin hotărâre judecătorească în vederea realizării obiectului definit în Statut și Actul constitutiv, respectiv reprezentarea societății civile și apărarea acesteia împotriva oricăror acte abuzive prin care sunt încălcate drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor României și nu numai.

În susținerea recursului, recurenta-reclamantă a invocat și o serie de hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, respectiv în cauzele Al-Dulimi și Montana Management Inc. împotriva Elveției, Philis împotriva Greciei, De Geouffre de la Pradelle împotriva Franței, Stanev împotriva Bulgariei, Baka împotriva Ungariei, Nait-Liman împotriva Elveției, Bellet împotriva Frantei, Zubac împotriva Croației, Nunes Dias împotriva Portugaliei, Hasan Tunç și alții împotriva Turciei, Perez de Rada Cavanilles împotriva Spaniei, Miragall Escolano și alții împotriva Spaniei, Sotiris și Nikos Koutras ATTEE împotriva Greciei, Beles și alții împotriva Republicii Cehe, RTBF împotriva Belgiei, Miessen împotriva Belgiei, Parohia Greco-Catolică Lupeni și alții împotriva României și Kutic împotriva Croației.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Acesta a susținut, în esență, că hotărârea recurată este temeinică și legală, pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în cauză.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., acesta privește nerespectarea unor competențe jurisdicționale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor, respectiv săvârșirea, de către instanța de judecată, a unor acte aflate în sfera de competență a organelor puterii executive sau legislative, situație care nu se regăsește în speță.

Astfel, instanța de fond nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, posibilitatea și limitele exercitării controlului judecătoresc al actelor administrative fiind reglementată atât la art. 52 și art. 126 alin. (6) din Constituția României, cât și în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar actul administrativ care face obiectul cauzei nu se încadrează în actele ce nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrative prevăzute la art. 5 din Legea nr. 554/2004.

De altfel, recurenta-reclamantă a indicat acest motiv de casare doar la finalul cererii de recurs, iar în cuprinsul recursului nu a formulat critici în concret care să se subsumeze acestui motiv de recurs.

Criticile recurentei-reclamante circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., sunt neîntemeiate.

Potrivit textului de lege mai sus enunțat, se poate solicita casarea unei hotărâri atunci când, prin hotărârea pronunțată, instanța de judecată a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În cauză, nu s-a dovedit încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor legale care guvernează desfășurarea procesului civil, și anume a celor referitoare la condițiile stabilite și impuse de lege cu privire la activitatea de judecată și la raporturile dintre părți și instanță, actele de procedură efectuate în cauză asigurând întreaga desfășurare a procesului în condițile legii, cu respectarea dispozițiilor art. 22 din C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar reține că prima instanță a procedat în mod corect la soluționarea cu prioritate a excepției lipsei calității procesuale active, în acest sens fiind incidente dispozițiile art. 248 C. proc. civ., care statuează la alin. (1) "Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei".

Înalta Curte constată de asemenea și că, în vederea soluționării excepției, instanța de fond a administrat proba cu înscrisurile de la dosarul cauzei, acestea făcând obiectul analizei instanței și stând totodată la baza soluției pronunțate, astfel cum reiese din considerentele hotărârii recurate.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Referitor la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță.

Analizând hotărârea pronunțată de prima instanță, Înalta Curte constată că soluția adoptată cu privire la excepția lipsei calității procesuale active invocată în cauză a fost motivată și nu există o contradicție între considerente sau între considerente și dispozitiv, prima instanță motivând în sensul admiterii acestei excepții, iar considerentele reținute în fundamentarea soluției pronunțate fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reținut.

Totodată, așa cum s-a reținut și în precedent, instanța de fond a avut în vedere înscrisurile depuse de recurenta-reclamantă, iar în speță nu era necesară analiza fondului pentru justa soluționare a cauzei.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă, în esență, o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor susținerilor formulate de acestea.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susținerile recurentei privind incidența unui astfel de motiv de casare.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar reține că soluția primei instanțe a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor legale incidente în cauză.

Astfel, așa cum corect a reținut instanța fondului, reclamanta trebuia să își justifice calitatea procesuală activă în cauză prin indicarea dreptului subiectiv viitor și previzibil al asociației, circumscris principiului specialității capacității de folosință al acesteia, condiție obligatorie în cadrului contenciosului subiectiv.

Dispozițiile speciale ale Legii contenciosului administrativ, Legea nr. 554/2004, definesc noțiunile de drept vătămat (art. 2 alin. (1) lit. o), interes legitim privat (art. 2 alin. (1) lit. p) și interes legitim public (art. 2 alin. (1) lit. r).

Astfel, dreptul vătămat reprezintă, în accepțiunea legii, orice drept prevăzut de Constituție, de lege sau de alt act normativ, căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ.

Interesul legitim privat reprezintă posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil, prefigurat.

Interesul legitim public constituie interesul care vizează ordinea de drept și democrația constituțională, garantarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenței autorităților publice.

Prin Decizia nr. 8/02.03.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M.Of. nr. 580 din 2 iulie 2020, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. a), r) și s) și art. 8 alin. (1

1

) și (1

2

) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, a stabilit că "În vederea exercitării controlului de legalitate asupra actelor administrative la cererea asociațiilor, în calitate de organisme sociale interesate, invocarea interesului legitim public trebuie să fie subsidiară invocării unui interes legitim privat, acesta din urmă decurgând din legătura directă dintre actul administrativ supus controlului de legalitate și scopul direct și obiectivele asociației, potrivit statutului".

În considerentele deciziei, s-a reținut că, "în situația acțiunii promovate în contencios administrativ de către organismele sociale interesate, în definiția legală dată acestora prin dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004, legiuitorul a avut în vedere reglementarea unui contencios subiectiv, în care invocarea interesului legitim public este subsidiară invocării unui interes legitim privat, acesta din urmă însă decurgând din legătura directă dintre actul administrativ supus controlului de legalitate și scopul direct și obiectivele organismului social - asociație, potrivit statutului acestuia. Verificarea existenței acestei legături urmează să se facă de instanțe de la caz la caz, prin raportare la elementele raportului juridic dedus judecății, nefiind suficientă menționarea în statut a activității de "apărare a interesului public", ca scop principal al respectivului organism social interesat".

În cauza de față, conform înscrisurilor de la dosar, rezultă că, asociația "Organised Crime Harm Reduction", a cărei denumire în engleză înseamnă reducerea efectelor crimei organizate, are ca scop promovarea valorilor civice, ale democrației și statului de drept, iar între obiectivele asumate în statut, se enumeră acelea referitoare la promovarea și apărarea drepturilor și libertăților omului conform legislatiei române și internaționale, intervenția în favoarea tuturor persoanelor private de libertate și în favoarea persoanelor care au ispășit pedepse de privare de libertate pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale acestora, informarea opiniei publice despre erori judiciare, ajutorarea săracilor și defavorizaților, a oamenilor dezavantajați fizic etc.

Or, actul administrativ supus controlului de legalitate în speță are ca obiect constatarea pandemiei de COVID-19 și stabilirea de măsuri necesar a fi aplicate pentru protecția populației.

Totodată, deși recurenta-reclamantă susține că are un interes legitim privat, ca urmare a petițiilor și al sprijinului solicitat de cetățeni membri sau non-membri ai asociației, în mod concret, din actele și lucrările dosarului nu rezultă că asociația ar fi fost sesizată în acest sens.

De altfel, inclusiv din modul de redactare a acțiunii și a cererii de recurs rezultă fără echivoc că recurenta-reclamantă a invocat doar un interes public, cetățenesc cum îl denumește aceasta, contrazicând astfel dispozițiile Deciziei nr. 8/02.03.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Prin urmare, prin prisma dispozițiilor art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. a), r) și s) și art. 8 alin. (1

1

) și (1

2

) din Legea nr. 554/2004, asociația reclamantă nu justifică un interes privat în cauză și în mod corect a admis prima instanță excepția lipsei calității procesuale active și a respins cererea reclamantei în consecință.

Nu în ultimul rând, instanța de recurs constată că deciziile CEDO invocate de recurenta-reclamantă au ca premisă refuzul unor instanțe de a asigura dreptul de acces la instanță, or, în cauză, nu se identifică această situație, în condițiile în care atât în primă instanță, cât și în calea de atac a recursului, cererea recurentei-reclamante a fost analizată din perspectiva îndeplinirii condițiilor procedurale stabilite de lege, concluzia fiind aceeași.

Așadar, nu se poate reține că dreptul recurentei-reclamante de acces la o instanță a fost afectat în vreun fel, aplicarea normelor de procedură în cauză nedovedind un formalism excesiv care să aducă atingere caracterului echitabil al procedurilor și nicio flexibilitate excesivă care să conducă la eliminarea condițiilor procedurale stabilite de lege (hotărârea din Cauza Hasan Tunç și alții împotriva Turciei).

În consecință, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 939 din data de 10 mai 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 939 din data de 10 mai 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 04 mai 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.