CASE OF AL-DULIMI AND MONTANA MANAGEMENT INC. v. SWITZERLAND - [Romanian Translation] legal summary by the Supreme Court of Justice of the Republic of Moldova

© Traducerea și permisiunea pentru republicare au fost oferite de către Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova în scopul includerii sale în baza de date HUDOC a Curții.

© The present text and the authorisation to republish it were granted by the Supreme Court of Justice of the Republic of Moldova for the purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

© La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Cour Suprême de la République de Moldova à son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.

Al-Dulimi și Montana Management Inc. v. Elveția

- 5809/08

Hotărârea din 26.11.2013 [Secția a II-a]

Articolul 6

Proceduri civile

Articolul 6-1

Accesul la un tribunal

Sancțiuni aplicate reclamanților în baza rezoluțiilor Consiliului de securitate ONU, fără ca acestea să poată fi contestate:

încălcare

[Acest caz a fost trimis în fața Marii Camere, pe 14 aprilie 2014]

În fapt

–

Primul reclamant este un cetățean irakian rezident în Iordania, director al unei societăți cu profil juridic cu sediul în Panama (care este cel de-al doilea reclamant). După invazia Kuweitului de Irak în august 1990, Consiliul de securitate ONU a adoptat mai multe rezoluții care invitau statele membre și nemembre ale Organizației Națiunilor Unite să înghețe fondurile și celelalte active financiare sau resurse economice scoase din Irak. În noiembrie 2003, un Comitet de sancțiuni fusese mandatat cu identificarea înalților funcționari ai fostului regim irakian, a rudelor lor apropiate, precum și a entităților care le aparțin acestor persoane sau a altor persoane care acționează în numele lor ori sub controlul lor. Comitetul de sancțiuni i-a înscris în lista lui și pe cei doi reclamanți. Consiliul de securitate a adoptat apoi o rezoluție care instituia procedura de radiere din listă.

În august 1990, Consiliul federal elvețian adoptase o Ordonanță care prevedea înghețarea activelor și a resurselor economice ale fostului guvern irakian, ale înalților responsabili din fostul guvern și ale companiilor sau corporațiilor controlate sau gestionate de către aceștia. Departamentul federal al economiei este însărcinat cu întocmirea listei potrivit datelor ONU. Din mai 2004, reclamanții figurează în acea listă. Consiliul federal a adoptat o altă ordonanță privind confiscarea activelor și resurselor economice irakiene înghețate și trasferarea lor în Fondul de dezvoltare pentru Irak, valabil până la 30 iunie 2010. Potrivit reclamanților, activele lor din Elveția sunt înghețate din august 1990 și fac obiectul unei proceduri de confiscare începând cu intrarea în vigoare, în mai 2004, a ordonanței privind confiscarea.

Reclamanții au introdus o cerere de radiere printr-o scrisoare din august 2004, în vederea suspendării procedurii de confiscare a activelor lor. Această cerere nu a produs niciun efect, iar reclamanții au solicitat, printr-o scrisoare din septembrie 2005, continuarea procedurii privind confiscarea în Elveția. În ciuda opoziției reclamanților, Departamentul federal al economiei a dispus confiscarea activelor și a precizat că aceste sume trebuie transferate, timp de 90 de zile de la intrarea în vigoare a deciziei, în contul bancar al Fondului de dezvoltare pentru Irak. În sprijinul deciziei sale, acesta din urmă susținuse că numele reclamanților figurau în listele persoanelor și entităților stabilite de către Comitetul de sancțiuni, că Elveția era obligată să aplice rezoluțiile Consiliului de securitate și că nu puteau fi radiate nume din anexa ordonanței cu privire la Irak, decât după luarea unei decizii în acest sens de către Comitetul de sancțiuni. Reclamanții au contestat decizia Departamentului în fața Tribunalului federal, cerând anularea ei. Recursurile au fost respinse pe fond prin trei hotărâri aproape identice din ianuarie 2008. Reclamanții susțin că au adresat o solicitare de radiere din listă. Aceasta fusese respinsă, pe 6 ianuarie 2009.

Printr-o hotărâre din 26 noiembrie 2013, o cameră a Curții a constatat, cu patru voturi la trei, existența unei încălcări a articolului 6 § 1. Aceasta a considerat că atât timp cât nu există un control judiciar efectiv și independent cu privire la legitimitatea înscrierii persoanelor și entităților în liste la nivelul Națiunilor Unite, este esențial ca acelor persoane și acelor entități să li se permită să ceară controlul de către instanțele naționale a tuturor măsurilor întreprinse pentru implementarea regimului de sancțiuni. Or, reclamanții nu au avut parte de un asemenea control. Rezultă că a fost încălcată însăși esența dreptului de acces la un tribunal.

Pe 14 aprilie 2014, cazul a fost trimis în fața Marii Camere, la cererea Guvernului.

În drept

–

Articolul 6 § 1: Având în vedere că, în hotărârile sale din ianuarie 2008, Tribunalul federal elvețian a refuzat examinarea susținerilor reclamanților referitoare la compatibilitatea procedurii de confiscare a activelor lor cu garanțiile fundamentale ale unui proces echitabil, dreptul lor de acces la un tribunal, în sensul articolului 6 § 1 din Convenție, a fost limitat.

Acest refuz, inspirat de nevoia de a asigura o implementare efectivă la nivel național a obligațiilor care decurgeau din Rezoluția 1483 (2003) a Consiliului de securitate al ONU – în virtutea căreia activele reclamantului au fost confiscate, urmăreau un scop legitim de menținere a păcii și securității internaționale.

Garanțiile unui proces echitabil, în particular cea a dreptului de acces la un tribunal în sensul articolului 6 § 1, nu figurează printre normele de

jus cogens

din ordinea actuală de drept internațional, din cauza căreia și-ar fi putut pierde efectul obligatoriu Rezoluția 1483 (2003).

Atunci când o rezoluție precum Rezoluția 1483 (2003) nu conține o prevedere clară și explicită care exclude posibilitatea efectuării controlului judiciar al măsurilor întreprinse pentru executarea sa, ea trebuie înțeleasă ca permițându-le jurisdicțiilor statului reclamat să efectueze un control suficient pentru evitarea arbitrariului. Așadar, Curtea are în vedere caracterul și scopul măsurilor prevăzute de rezoluția în discuție, pentru a menține echilibrul echitabil între necesitatea asigurării respectării drepturilor omului și imperativele păcii și securității internaționale.

În ipoteza unei contestări a deciziei înscrierii sau refuzului radierii din listă, jurisdicțiile naționale trebuie să beneficieze de elemente suficient de precise pentru exercitarea controlului care le revine, ca urmare a unei alegații întemeiate și justificabile, formulate de persoanele înscrise în listele contestate și potrivit cărora această înscriere este arbitrară. Ca atare, imposibilitatea de a accede la asemenea informații este susceptibilă de a fi considerată un indiciu puternic al caracterului arbitrar al măsurii litigioase, cu atât mai mult cu cât este prelungită în timp, ea constituind un obstacol de durată pentru întreg controlul judiciar. Dacă statul parte ale cărui autorități ar pune în aplicare măsurile împotriva unei persoane – fizice sau juridice – înscrise într-o listă de sancțiuni, fără să se asigure în prealabil – sau să fie în măsură să se asigure – de lipsa arbitrariului din această înscriere, el își angajează răspunderea pe terenul articolului 6 din Convenție.

Curtea consideră că paragraful 23 din Rezoluția 1483 (2003) nu poate fi înțeles ca excluzând controlul judiciar al măsurilor adoptate pentru punerea ei în aplicare.

În aceste circumstanțe și în măsura în care este incident articolul 6 § 1 din Convenție, Elveția nu s-a confruntat, în speță, cu un veritabil conflict de obligații susceptibil să conducă la aplicarea regulii prevalenței, stabilite de articolul 103 din Carta Națiunilor Unite. Prin urmare, statul reclamat nu poate invoca natura obligatorie a rezoluțiilor Consiliului de securitate; el trebuie să convingă Curtea că a întreprins – sau cel puțin a încercat să întreprindă – toate măsurile posibile pentru adaptarea regimului de sancțiuni la situația particulară a reclamanților, asigurându-le cel puțin o protecție adecvată împotriva arbitrariului.

Tribunalul federal nu s-a putut pronunța cu privire la validitatea sau oportunitatea măsurilor care au condus la înscrierea reclamanților în listă. Într-adevăr, pentru că este vorba despre substanța sancțiunilor – în speță, înghețarea activelor și indisponibilizarea bunurilor înalților responsabili ai fostului guvern irakian ordonate de paragraful 23 al Rezoluției 1483 (2003) –, Curtea consideră că această alegere a relevat rolul de bază al Consiliului de securitate de ultim decident politic în acest domeniu. Totuși, înainte de a executa măsurile sus-menționate, autoritățile elvețiene trebuiau să se asigure de lipsa caracterului arbitrar al acestei înscrieri. Or, în hotărârile sale din ianuarie 2008, Tribunalul federal s-a limitat la a verifica dacă numele reclamanților figurează în mod efectiv pe listele întocmite de comitetul de sancțiuni și dacă activele în discuție le aparțineau acestora, ceea ce fusese insuficient pentru concluzia lipsei de arbitrariu a înscrierii reclamanților.

Din contra, reclamanții trebuiau să aibă la dispoziție cel puțin posibilitatea reală de a prezenta și de a le fi examinate în fond, de către o instanță, elementele probatorii adecvate care demonstrau că înscrierea lor în listele contestate era una arbitrară. În consecință, dreptul reclamanților de acces la un tribunal fusese afectat în esența sa.

Mai mult, reclamanții au avut parte și încă mai au de restricții semnificative. Confiscarea activelor lor a fost pronunțată în noiembrie 2006. Ei sunt, așadar, privați de accesul lor la activele care le aparțin de o perioadă mare de timp, chiar dacă decizia de conficare nu a fost pusă încă în executare. Or, imposibilitatea absolută de a contesta acea decizie de confiscare de-a lungul anilor este greu de conceput într-o societate democratică.

Sistemul de sancțiuni al Națiunilor Unite, în special procedura înscrierii persoanelor fizice și juridice în listele de persoane vizate și modurile de soluționare a cererilor prin care acestea solicită radierea, au făcut obiectul unor critici foarte serioase, repetate și convergente din partea Raportorilor speciali ai ONU, împărtășite și de surse din afara acestei organizații. Guvernul reclamat admite el însuși că sistemul aplicabil în speță, care le permitea reclamanților să-i solicite unui „punct focal” radierea din listele întocmite de către Consiliul de securitate, nu oferea o protecție satisfăcătoare. Accesul la aceste proceduri nu putea, așadar, înlocui controlul judiciar corespunzător la nivelul statului reclamat sau compensa parțial lipsa sa.

Mai mult, autoritățile elvețiene au întreprins niște pași concreți pentru ameliorarea situației reclamanților, demonstrând că Rezoluția 1483 (2003) putea fi aplicată de o manieră mai suplă. Însă, toate aceste măsuri nu fuseseră suficiente în lumina obligațiilor descrise mai sus și care îi reveneau Elveției, în virtutea articolului 6 § 1 din Convenție.

Concluzie

: încălcare (cincisprezece voturi la două).

Articolul 41: nu a fost alocată nicio sumă.

(Vezi

Al-Jedda v. Regatului Unit

[MC],

27021/08

, 7 iulie 2011,

și

Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Șirketi v. Irlanda

[MC],

45036/98

, 30 iunie 2005)