CASE OF NAIT-LIMAN v. SWITZERLAND - [Romanian Translation] legal summary by the Supreme Court of Justice of the Republic of Moldova

© Traducerea și permisiunea pentru republicare au fost oferite de către Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova în scopul includerii sale în baza de date HUDOC a Curții.

© The present text and the authorisation to republish it were granted by the Supreme Court of Justice of the Republic of Moldova for the purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

© La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Cour Suprême de Justice de la République de Moldova à son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.

Naït-Liman v. Elveția

-

51357/07

Hotărârea din 21.6.2016 [Secția a II-a]

Articolul 6

Proceduri civile

Articolul 6-1

Accesul la un tribunal

Lipsa competenței universale a tribunalelor civile în materie de tortură:

nicio încălcare

În fapt

– Cu ocazia unei scurte internări într-un spital elvețian, în 2001, a unui fost ministru al afacerilor interne din Republica Tunisia, reclamantul, refugiat politic tunisian stabilit în Elveția din 1993, a formulat o plângere penală împotriva acestuia pentru acte de tortură care fuseseră comise asupra sa în 1992, în sediul ministerului menționat din Tunisia. Pentru că această plângere fusese clasată fără trimiterea ei în judecată, pentru că ex-ministrul părăsise teritoriul elvețian, reclamantul a intentat o acțiune civilă împotriva acestuia și împotriva statului tunisian, în vederea obținerii de despăgubiri. Însă tribunalele elvețiene și-au declarat lipsa de competență, considerând că nu exista o legătură suficientă între acest caz și statul elvețian.

În drept

– Articolul 6 § 1

a)

Refuzul tribunalelor elvețiene de a-și recunoaște competența în calitate de «for de necesitate», potrivit dreptului intern

Refuzul de a examina fondul acțiunii civile inițiate de reclamant fusese motivat prin nevoia unei bune-administrări a justiției și a efectivității deciziilor judiciare interne. O competență universală în sens civil risca să creeze dificultăți practice considerabile pentru tribunale, în special pentru administrarea probelor și executarea hotărârilor pronunțate. Nici nu se putea exclude faptul că acceptarea unei competențe universale ar fi fost de natură să favorizeze imixtiunile indezirabile ale unui stat în afacerile interne ale altuia.

Tribunalele interne au examinat dacă competența lor se putea baza pe noțiunea de «for de necesitate», recunoscută de Elveția prin articolul 3 din legea federală privind dreptul internațional privat (LDIP). Acestea au apreciat că nu fusese îndeplinită condiția referitoare la existența unei «legături suficiente» între cazul reclamantului și statul elvețian. Interpretarea articolului 3 din LDIP pe care au făcut-o acestea în prezentul caz nu a părut arbitrară; nu fusese ceva nerezonabil să se noteze că totalitatea caracteristicilor cazului conduceau spre Tunisia.

În aceste circumstanțe, autoritățile elvețiene fuseseră îndreptățite să țină cont de problemele administrative privind probele și executarea hotărârilor, în eventualitatea recunoașterii competenței lor. De asemenea, acestea au considerat că stabilirea reclamantului în Elveția, ulterioară faptelor și străină de această cauză, nu era incidentă aici. Dobândirea de către reclamant a cetățeniei elvețiene, autorizată înainte de pronunțarea deciziei Tribunalului federal și confirmată după, nu putea fi avută în vedere de acesta.

Analiza de drept comparat a Curții confirmă poziția adoptată de către Tribunalul federal privind noțiunea de «for de necesitate». În primul rând, se pare că doar o minoritate de nouă state din 26 de state contractante analizate reglementează acest tip de competență. Mai mult, în aceste state, competența ca atare depinde de condiții stricte, care trebuie îndeplinite în mod cumulativ; în special, imposibilitatea de a iniția litigiul în fața unui alt stat și existența unei legături suficiente între litigiu și statul forului solicitat. Criteriile reținute pentru aprecierea acestei legături sunt, de obicei, cetățenia și domiciliul sau reședința. Așadar, articolul 3 din LDIP nu fusese o excepție și se înscria în consensul larg al statelor membre ale Consiliului Europei care au reglementat o asemenea competență în ordinea lor juridică internă.

b)

Lipsa normelor imperative de drept internațional

Problema este dacă fusese impusă recunoașterea unei competențe civile universale în virtutea altor norme de drept internațional. Întrebarea apăruse în legătură cu

Convenția Națiunilor Unite împotriva torturii

, ratificată de Elveția, al cărei articol 14 le cere statelor părți să le garanteze victimelor actelor de tortură un drept la reparație. Totuși, formularea acestei dispoziții nu este lipsită de echivoc în cazul aplicării sale extrateritoriale. Fără îndoială, Comitetul împotriva torturii interpretase articolul 14 în sensul în care nu limitează aplicarea sa în cazul victimelor actelor de tortură comise pe teritoriul statului parte solicitat sau comise împotriva unuia dintre resortisanții săi. Însă această abordare nu fusese respectată de către statele părți la acest tratat. Din contra, niciunul din cele 26 de state europene analizate în studiul de drept comparat al Curții nu recunoștea de fapt competența universală în materie civilă în cazul comiterii actelor de tortură.

În plus, mai multe state prevedeau deja o competență universală pentru tribunalele lor în materie penală, victima putând să se constituie ca parte civilă în cadrul procedurii inițiate în fața unei instanțe penale. În speță, reclamantul s-a constituit în mod efectiv ca parte civilă, deși plângerea sa penală fusese clasată după ce persoana vizată părăsise Elveția.

În consecință, în viziunea Curții, nicio obligație convențională nu obliga Elveția să admită acțiunea civilă a reclamantului. Lipsa unei practici convergente a statelor ca expresie a unei

opinio juris

în acest sens nu permitea nici recunoașterea competenței universale în materie civilă ca regulă de drept cutumiar.

c)

Concluzie

– În concluzie, indiferent de faptul că interdicția torturii era o normă de

jus cogens

, declararea lipsei de competență de către tribunalele elvețiene în cazul cererii reclamantului pentru acordarea de despăgubiri a urmărit scopurile legitime de o manieră proporțională și nu a golit de substanță dreptul de acces la un tribunal al reclamantului.

Concluzie

: nicio încălcare (patru voturi la trei).