CASE OF NAÏT-LIMAN v. SWITZERLAND - [Romanian Translation] legal summary by the Supreme Court of Justice of the Republic of Moldova

© Traducerea și permisiunea pentru republicare au fost oferite de către Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova în scopul includerii sale în baza de date HUDOC a Curții.

© The present text and the authorisation to republish it were granted by the Supreme Court of Justice of the Republic of Moldova for the purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

© La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Cour Suprême de la République de Moldova à son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.

Naït-Liman v. Elveția [MC]

-

51357/07

Hotărârea din 15.3.2018 [MC]

Articolul 6

Proceduri civile

Articolul 6-1

Accesul la un tribunal

Lipsa unei competențe universale a tribunalelor civile în cazurile de tortură:

articolul 6 aplicabil; nicio încălcare

În fapt

– În 2001, un fost ministru de Interne al Republicii Tunisia a fost spitalizat pentru o scurtă perioadă de timp în Elveția. Reclamantul, un refugiat politic tunisian care își avea reședința în Elveția din 1993, a formulat o plângere penală împotriva acestuia pentru acte de tortură care ar fi fost comise în 1992, în sediul acestui Minister din Tunisia. Cum procedurile aferente au fost încetate pentru că fostul ministru a părăsit Elveția, reclamantul a înaintat o cerere civilă pentru acordarea compensațiilor împotriva acestuia și a statului tunisian. Totuși, tribunalele elvețiene au reținut că nu aveau competență: dreptul elvețian nu prevedea competența civilă universală în cazul actelor de tortură, iar competența din motive de „for al necesității” era singura acceptată acolo unde „cazul” avea o legătură suficientă cu Elveția. În particular, Curtea Supremă Federală a considerat că trebuia să se imagineze la momentul presupuselor evenimente, adică în 1992 – ignorând, astfel, legăturile formate ulterior între reclamant și Elveția –, și a reținut că termenul „caz” trebuia înțeles în sensul restrâns al unui „set de fapte” (cu alte cuvinte, trebuia ca presupusele fapte și nu persoana reclamantului să aibă o legătură suficientă cu Elveția).

În drept

– Articolul 6 § 1:

Cu privire la aplicabilitate

– Aplicabilitatea articolului 6 § 1 în cauzele civile depinde de existența unui litigiu care implică „drepturi și obligații” despre care se poate susține, cel puțin în mod justificat, că sunt recunoscute în dreptul național.

Totuși – în plus față de articolul 41 din Codul elvețian al obligațiilor, care recunoștea principiul general al răspunderii civile pentru acte ilegale –, articolul 14 din

Convenția Națiunilor Unite împotriva torturii

(integrată în sistemul juridic elvețian odată cu ratificarea ei în 1986) garanta dreptul victimelor actelor de tortură de a obține despăgubiri și compensații echitabile și adecvate.

Faptul că statul reclamat nu a contestat, de fapt, existența unui asemenea drept, ci mai degrabă aplicarea sa extra-teritorială, fusese unul irelevant. Litigiul se putea referi nu doar la existența actuală a unui drept, ci și la întinderea sa și la modul de exercitare al acestuia. În opinia Curții, problema competenței teritoriale se referea la fondul cauzei și nu era decisivă pentru aplicabilitatea articolului 6.

Concluzie

: Articolul 6 aplicabil (șaisprezece voturi la unu)

Cu privire la fondul cauzei –

Elveția nu a impus o restricție excesivă sau ilegitimă în privința dreptului de acces la un tribunal.

(a)

Legitimitatea scopurilor urmărite

– Au putut fi observate mai multe îngrijorări legitime din partea autorităților, legate de principiile unei administrări adecvate a justiției și de menținerea efectivității hotărârilor judecătorești naționale: (i) problema pentru tribunale în materie de strângere și de evaluare a probelor; (ii) dificultatea punerii în executare a hotărârilor; (iii) riscul încurajării practicii

forum-shopping

-ului, care ar putea presupune o supraîncărcare a activității tribunalelor elvețiene, în special în contextul restricțiilor bugetare; (iv) ca un considerent subsidiar, posibilele dificultăți de ordin diplomatic.

(b)

Proporționalitatea restricției

„Competența” constituia puterea unei entități de a se pronunța cu privire la o problemă de drept apărută în contextul particular al unui litigiu. Era necesar să se deosebească două motive pentru exercitarea acestei competențe, în vederea analizării lor:

– natura „universală” a competenței se referea la lipsa legăturii cerute între competența aplicată și „cazul” sau situația imputată. În forma sa absolută, competența universală consta în eliminarea oricărui factor

ratione personae

sau

ratione loci

care avea legătură cu statul forului. Convenția împotriva torturii prevedea o asemenea competență în cauzele penale (articolul 15), însă era mai ambiguă în cauzele civile (articolul 14);

– competența în baza unui „for al necesității” se referea la competența rămasă, ca la o excepție de la regulile uzuale ale dreptului național, unde procedurile de peste hotare s-ar dovedi imposibile sau excesiv de dificile din punct de vedere juridic sau în practică.

Totuși, dreptul național nu obliga Elveția să-și deschidă tribunalele pentru reclamant în baza vreunui motiv din acestea.

Lipsa unei norme obligatorii de drept internațional le lăsa autorităților elvețiene o marjă largă de apreciere, care nu a fost depășită nici de legislativ, nici de tribunale. Nu au părut să existe elemente arbitrare sau manifest nerezonabile în interpretarea Curții Supreme Federale referitoare la prevederile legale relevante. Având în vedere această concluzie, Curtea nu a considerat necesar să examineze posibilele imunități de jurisdicție de care ar fi putut beneficia persoanele reclamate în cererea reclamantului.

Acestea fiind spuse, concluzia nu ridica problema consensului larg din cadrul comunității internaționale cu privire la existența unui drept pentru victimele actelor de tortură de a obține despăgubiri adecvate și efective, nici a faptului că statele erau încurajate să dea efect acestui drept prin învestirea tribunalelor lor cu competența examinării unor asemenea cereri în vederea acordării de compensații, inlusiv acolo unde se bazau pe fapte care au avut loc în afara frontierelor lor geografice. În această privință, erau lăudabile eforturile statelor de a face pe cât de efectiv posibil accesul la un tribunal pentru cei care cereau compensații pentru acte de tortură comise asupra lor.

Totuși, nu a părut nerezonabil ca un stat care a instituit un for al necesității să condiționeze beneficiul de acesta de existența anumitor factori de legătură cu acel stat, pentru a fi stabilit de acesta în conformitate cu dreptul internațional și fără depășirea marjei de apreciere acordate statului în baza Convenției.

Totuși, având în vedere caracterul dinamic al acestui domeniu, Curtea nu a exclus posibilitatea unor evoluții. În consecință și deși a conchis că nu a existat nicio încălcare a articolului 6 § 1 în acest caz, Curtea a invitat statele părți la Convenție să țină cont, în ordinele lor juridice, de orice evoluții care facilitează implementarea efectivă a dreptului la compensații pentru acte de tortură, evaluând cu atenție orice cerere de acest gen, astfel încât să identifice, unde este potrivit, elementele care le-ar obliga tribunalele să-și asume competența de a o examina.

Concluzie

: nicio încălcare (cinsprezece voturi la două)