Naït-Liman împotriva Elveției

12. Reclamantul s-a născut în 1962 în Jendouba, în Republica Tunisiană („Tunisia”), și locuiește în Versoix în Cantonul Geneva. 13. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. 14. Potrivit reclamantului, la 22 aprilie 1992 a fost arestat de către poliția italiană la domiciliul său în Italia și a fost dus la Consulatul tunisian din Genova, unde a fost prezentat cu o declarație de acuzație care a declarat că a reprezentat o amenințare pentru securitatea statului italian. Afirmă că a fost dus la Tunis de către oficialii tunisieni. Prin propriul său cont, el nu a inițiat niciodată proceduri împotriva autorităților italiene în ceea ce privește aceste evenimente.

15. Reclamantul susține, de asemenea, că a fost arbitrar deținut și torturat în Tunis în sediul Ministerului Internului, de la 24 aprilie la 1 iunie 1992, după ordinele A.K., atunci ministrul Internului. El susține că el a fost supus la așa-numitul „pui roast” poziție pe parcursul întregii perioade de detenție și privat de nevoile sale fiziologice de bază, în special somn; el a fost, de asemenea, bătut pe piciorul picioarelor sale cu o bâtă de baseball și a lovit peste tot corpul său cu corzi telefonice. 16. Reclamantul susţine că suferă de o serie de leziuni fizice şi psihologice şi tulburări. 17. După ce a fost supusă presupusei torture în Tunisia în 1992, reclamantul a fugit din țara respectivă în 1993 și s-a refugiat în Elveția, unde a solicitat azil în același an.

De atunci, reclamantul locuieşte în Cantonul Geneva. 18. La 8 noiembrie 1995, autoritățile elvețiene au acordat azil reclamantului. 19. La 14 februarie 2001, având învățat că A.K. a fost tratat într-un spital elvețian, reclamantul a depus o plângere penală împotriva lui la Procurorul public principal pentru Republica și Cantonul Geneva („Procurorul public principal”), pentru leziuni corporale severe, închidere ilegală, insulte, care cauzează pericol pentru sănătate, coacere și abuz de autoritate. Reclamantul a solicitat să se alăture acestei proceduri ca parte civilă care solicită daune. 20. În aceeași dată procurorul public principal a transmis șefului poliției de securitate, prin poștă internă, o cerere de „atenție pentru a localiza și identifica persoana acuzată, care [se presupune că a fost] spitalizat în spitalul Universității Geneva, pentru chirurgie cardiacă” și “dacă este posibil, pentru a-l aresta și a aduce în fața unui judecător de investigare”.

La primirea acestei cereri, poliția a contactat imediat spitalul, care le-a informat că AK. a fost într-adevăr un pacient acolo, dar că el a părăsit deja spitalul la 11 februarie 2001. 21. La 19 februarie 2001, procurorul public principal a pronunțat un ordin de discontinuare a procedurii din cauza faptului că A.K. a părăsit Elveţia şi poliţia nu l-a putut aresta. Această decizie de încetare a procedurii nu a fost contestată de reclamant. 22. Prin cont propriu, la 22 iulie 2003, reclamantul a solicitat unui avocat tunisian să-l reprezinte în vederea introducerii unei acțiuni civile pentru compensare împotriva A.K. și Republica Tunisiană. La 28 iulie 2003, avocatul a informat reclamantul că acest tip de acțiune nu a avut niciodată succes și l-a recomandat să nu depună o astfel de cerere.

Se presupune că a fost imposibil să depună o acţiune civilă de acest fel în Tunisia. 23. Prin scrisoarea din 8 iulie 2004, reclamantul a depus o cerere de daune în favoarea Curții de Primă Instanță a Republicii și a Cantonului Geneva („Tribunul de Primă Instanță”) împotriva Tunisia și împotriva A.K. El a solicitat 200.000 de franci elvețieni (CHF), cu un interes de 5% începând cu 1 iunie 1992, ca compensație pentru prejudiciile morale care rezultă din actele de tortură la care se presupune că era supus. Reclamantul a susținut că condițiile de reparare a prejudiciilor morale prevăzute de articolele 82 și următoarele. S-a îndeplinit codul tunisian de obligații și contracte, aplicabil în temeiul articolului 133 alineatul (2) din Legea Federală privind dreptul internațional privat (Loi fédérale sur le droit international privé, LDIP, a se vedea punctul 37 de mai jos).

24. La 9 iunie 2005, a avut loc o ședință în fața Tribunalului de Primă Instanță; niciuna dintre acuzații nu a fost prezentă sau reprezentată. 25. Prin o hotărâre din 15 septembrie 2005, Tribunalul a declarat afirmația inadmisibilă din cauza lipsei de competență teritorială.

Partea relevantă a hotărârii se menționează după cum urmează: „În ceea ce privește o acțiune din tort, bazată pe actele ilegale care se presupunea că au fost comise în Tunisia de către inculpați, în detrimentul reclamantului, instanța elvețiană nu are competența teritorială în temeiul dreptului internațional de a examina plângerea, având în vedere că acuzații nu sunt domiciliați sau rezidenți în mod obișnuit în Elveția, și având în vedere, de asemenea, că nici un act ilegal sau rezultat nefavorabil nu a avut loc în Elveția, în temeiul articolului 2 și 129 din LDIP.” 26. În temeiul articolului 3 din LDIP (a se vedea punctul 37 de mai jos), instanța elvețiană nu era competentă și în cadrul forumului de necesitate, având în vedere lipsa unei legături suficiente între, pe de o parte, cazul și faptele și, pe de altă parte, Elveția.

În acest sens, Tribunalul a hotărât după cum urmează: „Toate actele cu privire la a căror efect ulterior reclamantul, un cetățean tunisian, solicită compensare pentru prejudiciu moral, au fost supuse, după cum a afirmat el, în Tunisia în 1992, în cadrul sediilor Ministerului Tunisian al Internului, de către statul tunisian și de funcționarii săi. Singurul fapt că, din cauza acestor acte, reclamantul a solicitat şi primit azil politic în 1995 în Elveţia, unde de atunci a fost domiciliat, nu constituie, în sine şi în lumina jurisprudenţei actuale, o conexiune suficientă care să permită instituirea unui forum de necesitate împotriva acuzaţilor din Elveţia şi Geneva.” 27. Prin scrisoarea din 16 noiembrie 2005, reclamantul a recurs împotriva acestei decizii în fața Curții a Republicii și a Cantonului Geneva („Curtea”).

Apelul său a fost respins într-o hotărâre din 15 septembrie 2006. După ce a observat că recurentul a demonstrat că nu a putut să aducă o acțiune civilă în Tunisia, Curtea a constatat după cum urmează: „Dat fiind rezultatul prezentului recurs depinde de imunitatea de competența părților contestate, întrebarea dacă există un forum de necesitate în locul de ședere al recurentei poate rămâne, totuși, nedecisă.” 28. Prin urmare, Curtea a susținut că respondenții au beneficiat de imunitate de competență, deoarece actele de tortură au fost perpetrate în exercitarea autorității suverane (iure imperii) și nu în temeiul dreptului privat (iure gesttionis). Se referă la hotărârea pronunțată de Curte în cazul Al-Adsani c. Regatul Unit ([GC], nr. 35763/97, ECHR 2001-XI), a considerat în continuare că nu a existat nicio încălcare a dreptului de acces al reclamantului la o instanță.

29. Reclamantul a depus un recurs la Curtea Supremă Federală, din 20 octombrie 2006, în care el a solicitat să pronunțe că instanța Republicii și Cantonul Geneva are competența teritorială și să constate că acuzații nu beneficiază de imunitate de competență. În ceea ce privește jurisdicția instanțelor elvețiene, el susține că scopul introducerii unui forum de necesitate în secțiunea 3 din LDIP (a se vedea punctul 37 mai jos) a fost de a evita negarea justiției, în special în cazurile de persecuție politică, și că a furnizat suficiente dovezi că nu ar putea aduce o procedură rezonabil în fața unei instanțe străine. În ceea ce privește imunitatea de jurisdicție care se presupune că este dispusă de Tunisia și de A.K., reclamantul a susținut că exercitarea puterii publice nu include dreptul la comiterea unor infracțiuni internaționale, cum ar fi tortura.

El a specificat în acest sens că definiția exactă a torturii din art. 1 din Convenția Națiunilor Unite împotriva torturei și altor tratamente sau pedepsele crude, inumane sau degradante din 10 decembrie 1984 (denumită în continuare „Convenția împotriva torturei”; a se vedea punctele 45 și următoarele. De mai jos) a exclus orice imunitate. În sfârșit, el se referă, în termeni foarte generale, la art. 16 din Convenția Națiunilor Unite privind statutul refugiaților (a se vedea punctul 60 de mai jos). 30. Prin hotărârea din 22 mai 2007, ale căror argumentare a fost notificată reclamantului la 7 septembrie 2007, Curtea Supremă Federală a respins recursul. Reafirmând raționamentul din hotărârea din prima instanță, Curtea Supremă Federală a considerat că instanțele elvețiene nu au în niciun caz competența teritorială.

pasajele relevante ale hotărârii Curții Supreme Federale se citesc după cum urmează: „În primul rând trebuie să se ia în considerare dacă instanțele elvețiene au competența de a examina acțiunea. 3.1 Întrucât Tunisia nu este parte la Convenția din 16 septembrie 1988 privind jurisdicţia şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială (Convenția Lugano, RS 0.275.11), nu există nici o regulă a convenţiei între cele două state care reglementează problema forumului, care, prin urmare, trebuie examinată în funcţie de LDIP (secţiunile 1(1)a) şi 1(2) LDIP). 3.2 În acest caz, jurisdicţia autorităţilor elveţiane nu poate proveni din regula generală privind jurisdicţia internaţională a statului de domiciliu al inculpatului conţinută în secțiunea 2 din LDIP, deoarece respondenţii nu sunt domiciliaţi în Elveţia.

În plus, instanța cantonală a constatat că criteriile prevăzute în secțiunea 129 din LDIP, pentru stabilirea competenței asupra acțiunilor în ceea ce privește actele nejustificate, nu au fost îndeplinite în măsura în care acuzații nu au avut nici domiciliul lor, nici locul lor de reședință sau de afaceri obișnuite în Elveția (secțiunea 129 alineatul (1) LDIP), și nici actul nejustificat, nici prejudiciul rezultat în Elveția (secțiunea 129 alineatul (2) LDIP). 3.3 În absența unui forum obișnuit, problema trebuie abordată în secțiunea 3 a LDIP, care se referă la forumul necesității ... În conformitate cu ultima dispoziție, în cazul în care în Elveția niciun forum nu este prevăzut de către LDIP și în cazul în care procedurile din altă țară se dovedește imposibile sau nu se poate solicita rezonabil că acestea sunt introduse în această țară, autoritățile judiciare sau administrative elvețiene din localitatea cu care se află un legături suficiente.

Aplicarea acestei norme pentru atribuirea competenței solicită astfel îndeplinirea a trei condiții cumulative: în primul rând, autoritățile elvețiene nu au competență în temeiul unei alte dispoziții; în al doilea rând, procedurile juridice din altă țară sunt imposibile sau nu pot fi necesare în mod rezonabil; și, în al treilea rând, cazul în cauză are o legătură suficientă cu Elveția. În acest caz, prima condiție este îndeplinită în mod indiscuibil. Fulmentarea a doua condiție pare mai problematică, dar având în vedere a treia condiție, care merită o discuție mai extinsă, nu este necesar să se elaboreze mai departe cu privire la această întrebare. 3.4 Secțiunea 3 din LDIP, care trebuie interpretat restrictiv ... reprezintă o valvă de siguranță, menită să evite negarea justiției ... în cazul unui conflict negativ de competență.

În această privință, Consiliul Federal, în interpretarea sa autoritară a acestei dispoziții, a remarcat că „există cazuri care au o legătură atât de tenuoasă cu Elveția, încât nu este potrivit să se propună întregul sistem judiciar pentru a le rezolva. Cu toate acestea, secțiunea 3 prevede o excepție la acest principiu. Autoritățile elvețiene trebuie să asume competența chiar și în cazurile în care legătura cu țara noastră este foarte tenuoasă, în cazul în care este imposibil să se desfășoare proceduri sau să se depună un recurs în străinătate. Reclamantul sau recurentul trebuie să demonstreze această imposibilitate. În cazul în care aceste dovezi au fost aduse, competența revine autorității localității cu care acest caz are o legătură suficientă.

În cazul în care există mai multe foruri concurente în Elveția, este prima autoritate înaintea cărora se aduce o acțiune care are competență.

În mod clar, imposibilitatea de a porni și de a continua procedurile în străinătate nu poate fi examinată decât în funcție de circumstanțele concrete și de posibilele consecințe pentru persoana în cauză în cazul în cauză; în cele din urmă va fi instanța judecătorească să recunoască sau nu jurisdicția sa” … Deşi secțiunea 3 LDIP poate părea, astfel, paradoxală, în măsura în care procedurile pentru care nu există nicio bază de conexiune cu un forum obișnuit în Elveția sunt, ipso facto, lipsite de o legătură specială cu această țară, astfel încât determinarea unei „conexiuni suficiente” să se dovedească dificilă, și obiectivul urmărit de lege – pentru a preveni un negare oficială a justiției – dificil de realizat, această dispoziție juridică nu a fost în practică fără efect; instanțele cantonale în special și-au recunoscut aplicabilitatea sa în domeniul dreptului familiei, moștenirea și procedurile privind executarea datoriei și falimentul...

În plus, scriitorii juridici au remarcat că un forum subsidiar trebuie să fie recunoscut neapărat în situaţiile de persecuţie politică... Cu toate acestea, nici jurisprudența și nici opinia juridică nu oferă multă îndrumare în ceea ce privește acțiunile civile pentru compensare în ceea ce privește daunele care rezultă din crimele împotriva umanității, a vieții și a integrității fizice, comise în străinătate, de către infractori străini. 3.5 Astfel cum se spune, este necesar să se ia în considerare ceea ce se înțelege prin „caz” [“cause” în versiunea franceză] din secțiunea 3 LDIP. Este jurisprudenţa stabilită că legea trebuie, în primul rând, să fie interpretată literalmente. O interpretare care se abate de sensul literal al unui text exprimat în termeni clari este permisă numai atunci când există motive obiective pentru a considera că textul nu transmite adevărata semnificație a dispoziției în cauză.

Aceste motive pot proveni din istoria de redactare, din scopul și simțul dispoziției în cauză și din structura și dispunerea legii. Dacă textul nu este absolut clar, dacă poate fi interpretat în diferite moduri, abordarea trebuie să fie de a căuta importarea adevărată a dispoziției având în vedere toate factorele relevante, inclusiv istoricul de elaborare, intenția urmărită de regulament, spiritul și valorile pe care se bazează sau din nou relația sa cu alte dispoziții juridice. Curtea Supremă Federală nu favorizează nici o metodă de interpretare, ci adoptă o pluralitate pragmatică în căutarea adevăratei sensuri a acestei reguli; în special, ia ca bază o înțelegere literală a textului numai atunci când acest lucru oferă, fără ambiguitate, o soluție care este substanțială justă (ATF 133 III 175 § 3.3.1, V 57 § 6.1; 132 III 226 § 3.3.5 și hotărârile citate în acest articol).

În sine, sensul care trebuie atribuit termenului „causa” este incert în sensul că nu are o definiție generală în legile procedurii civile ale cantonilor francezi (a se vedea, totuși, Bertossa/Gaillard/Guyet/ Schmidt, Commentaire de la Loi de procedura civile genvoise, vol. I, Geneva 2002, n.10 ad art. 99/LPC/GE, privind forța res judicata, în care autorii consideră că afirmațiile identice, în ceea ce privește conținutul lor, pe baza aceleași argumente și aceeași combinație de fapte presupuse, constituie limita obiectivă a res judicata; că identitatea este determinată de ansamblul complet de considerații juridice care au constituit o parte din prima cerere și care au fost hotărâte; aceaceasta a fost modul în care „cazul” a fost înțeles în ex-art.

99 alineatul (2); faptele presupuse ale cazului stabilesc o situație globală [“Sachverhalt”, “Prozessstoff”] care este pentru instanța de evaluare, dar ar părea să fie egală cu „procedure” sau „demande en justice” sau în germană „Rechtsstreit”, “Rechtssache”, “Prozes”, “Angelegenit”, „Angela litigandi” sau „Streditgrund”. La toate evenimentele, „cause” nu este traducerea literală și fără ambiguitate a termenilor “Sachverhalt” sau „fattispecie” utilizate în versiunile germane și italiene ale secțiunii 3 din LDIP.

Ar trebui să se ţină cont, în acest moment, de faptul că aceste ultime termeni sunt, de obicei traduse în limba franceză sub numele de "énonce" sau "expoze des faits" sau "estat des faits". Având în vedere că versiunile legii redactate în cele trei limbi oficiale au același grad, se pune întrebarea dacă diferența dintre limba franceză și cea dintre celelalte două versiuni rezultă dintr-o eroare în procesul legislativ, de la o diferență în sens care devine evidentă numai în contextul unor cazuri specifice în conformitate cu o înțelegere variată a dispozițiilor juridice în fiecare limbă, sau, în ultimul rând, de la o diferență lingvistică atribuibilă fie la netraducabilitatea luată în considerare în elaborarea sau la incertitudini din partea legislatorului internațional de drept compiré, Zurich 2006, p. 11 et seq., mai ales p. 12 s.).

Se pare clar că prima dintre aceste posibilităţi poate fi exclusă. Pentru a distinge între a doua şi a treia posibilităţi trebuie luată în considerare înţelegerea termenului „caz” în terminologia legală franceză. În acest sens, „cazul” al acțiunii constituie baza afirmației [„base de la prudenție”] („Streitgrund” mai degrabă decât „Sachverhalt”), deși ar trebui remarcat că scriitorii juridici sunt într-unele dezacorduri cu privire la conținutul și domeniul de aplicare al acestei baze. Unii susțin că „cazul” trebuie considerat un concept juridic care permite definirea afirmației, în timp ce pentru alții „cazul” coboară la un set de fapte care dă naștere la problemele juridice în dezbatere sau la interesul juridic invocat (a se vedea Vincent/Gunchard, Procédure civile, 24a ediție, Paris 1996, n. 519 p. 386 et seq., care concluzionează că „cazul” acţiunii este constituit de un set de fapte legal caracterizat).

În cazul respectiv, trebuie recunoscut faptul că o comparație cu versiunile germane și italiene contribuie la interpretarea textului francez, susținând opinia că termenul „causa” ar trebui atribuit sensul restricționat al „semnului de fapte” sau, pentru a lua o traducere literală a „Sachverhalt” și „fattispeccie”, „expose” sau „estat de faits” și nu „procedure”. Cu alte cuvinte, este „cazul” – care se referă la setul de fapte și la argumentarea juridică – mai degrabă decât la persoana reclamantului care trebuie să aibă o legătură suficientă cu Elveţia. Cu toate acestea, în cazul în cauză, reclamantul se plânge de acte de tortură care se presupune că au fost comise în Tunisia, de către tunisienii care rezidă în Tunisia, împotriva unui tunisian care rezidă în Italia.

Toate caracteristicile specifice ale cazului se întorc în Tunisia, cu excepția faptului reședinței în Italia la momentul respectiv. Faptele cazului nu au astfel nicio legătură cu Elveţia, astfel încât întrebarea dacă legătura cu această ţară este sau nu suficientă să nu apară. În aceste circumstanțe, nu este posibilă recunoașterea competenței instanțelor elvețiene, fără a ignora textul clar al [ecțiunii] 3 din LDIP [a se vedea punctul 37 de mai jos]. Faptul că reclamantul a ales să vină în Elveţia nu poate schimba nimic, deoarece este un fapt ulterior evenimentelor din cauză şi, în plus, nu face parte din aceasta. Întrucât lipsa unei legături suficiente între faptele cauzei și Elveția este suficientă pentru a stabili lipsa de competență a instanțelor elvețiene, recursul trebuie respins, fără a fi necesar să examineze problema imunității de competență…

” 31. Guvernul elvețian a prezentat în fața Marei Camere care descrie acțiunile luate de Republica Tunisian după căderea regimului în ianuarie 2011, pentru a institui o nouă democrație și un sistem politic bazat pe respectarea drepturilor omului și a statului de drept. Ei au considerat că posibilitatea de a prezenta plângeri la tribunalele noi înființate a fost cea mai directă și „naturală” mijloacele de promovare a reconcilierii, de restabilire a păcii sociale și de îmbunătățire a prevenirii, respectând, de asemenea, măsurile luate pentru repararea prejudiciului făcut victimelor. În acest context, Guvernul a menționat art. 148 § 9 din Constituția tunisiană din 14 ianuarie 2014, formulat după cum urmează: „Statul se angajează să pună în aplicare sistemul de justiție tranzitorie în toate domeniile din termenul stabilit de legislația aferentă.

În acest sens, nu se admite nici o cerere privind natura neretrospectivă a legilor, nici existența unei amnistia sau a iertare anterioare, nici forța obligatorie a unei periclitări duble, sau statutul de limitări sau de prescripție a infracțiunii sau a pedepsei.” 32. Guvernul a observat că elementele constitutive ale justiției tranzitorii au fost deja stabilite în „Legea organizatică nr. 2013-53 din 24 decembrie 2013, privind introducerea justiției tranzitorii și a acordurilor organizaționale conexe”, adoptată de Parlamentul tunisian la 23 decembrie 2013 și publicată în Jurnalul Oficial la 31 decembrie 2013. Guvernul contestat a specificat că partea III a titlului I acoperă „contabilitate și răspundere penală”, pentru a „preveni impunitatea și a asigura că infractorii nu scapă de pedeapsa” (secțiunea 6). Secțiunea 8 prevede crearea unor diviziuni specializate în instanțe de primă instanță, compuse din judecători care vor primi o formare specială în justiție tranzitorie.

Aceștia „s-ar decide asupra cazurilor legate de încălcări grave ale drepturilor omului”, inclusiv tortura (punctul 8 alineatul (2) alineatul (3)), care – în conformitate cu art. 9 – nu erau supuse limitelor legale. 33. Guvernul a explicat că partea IV a titlului I s-a concentrat mai specific pe „Repararea și reabilitarea” (secțiunea 10 – 13). În conformitate cu secțiunea 11 § 1: „Compensarea victimelor de încălcare este un drept garantat de lege și statul oferă orice formă de remediere suficientă și eficace în conformitate cu amploarea încălcărilor comise și cu situația individuală a fiecărei victime”. 34. Guvernul a adăugat, de asemenea, că titlul II al legii a instituit o „Comisia de certitudine și demnitate” (TDC), care este un organism independent al cărui membri au fost aleși de Adunarea Legislativă din rândul funcționarilor publici cunoscuți pentru neutralitatea, imparțialitatea și competența lor (articolele 16, 19 și 38 din Legea organică).

În secțiunea 17, activitatea TDC a fost de a acoperi întreaga perioadă între 1 iulie 1955 și 31 decembrie 2013, data promulgării legii. Durata lucrărilor TDC a fost limitată la patru ani, începând cu data numirii membrilor săi (secțiunea 18). 35. În sfârșit, Guvernul a informat Curtea că, în conformitate cu informațiile obținute de acesta de la Ambasada Elvețiană din Tunis, persoanele care se considerau victime ale fostului regim au avut până la 15 iunie 2016 să solicite TDC. În prezent, Comisia se ocupă de peste 60.000 de cazuri. În această calitate, a avut loc audieri care, începând cu noiembrie 2016, au avut loc și în public. Potrivit informațiilor primite, s-a prevăzut că cazurile selectate vor fi transmise instanțelor într-o etapă ulterioară în procesul de anchetă.

36. Reclamantul nu a contestat aceste argumente de către Guvernul Elvețian (a se vedea punctele 31-35 de mai sus). La audiere din 14 iunie 2017, el a specificat că, de fapt, a contactat TDC și a primit o simplă recunoaștere de primire în februarie 2016, dar nu a avut nicio comunicare suplimentară de la TDC de atunci.

12. The applicant was born in 1962 in Jendouba, in the Tunisian Republic (“Tunisia”), and lives in Versoix in the Canton of Geneva. 13. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. 14. According to the applicant, on 22 April 1992 he was arrested by the Italian police at his place of residence in Italy and taken to the Tunisian Consulate in Genoa, where he was presented with a bill of indictment stating that he represented a threat to Italian State Security. He alleges that he was then taken to Tunis by Tunisian officials. By his own account, he has never instituted proceedings against the Italian authorities in respect of those events. 15. The applicant further submits that he was arbitrarily detained and tortured in Tunis in the premises of the Ministry of the Interior, from 24 April to 1 June 1992, on the orders of A.K., the then Minister of the Interior.

He submits that he was subjected to the so-called “roast chicken” position throughout the entire period of detention and deprived of his basic physiological needs, particularly sleep; he was also beaten on the soles of his feet with a baseball bat and struck all over his body with telephone cords. 16. The applicant submits that he suffers from a series of physical and psychological injuries and disorders. 17. After having been subjected to the alleged torture in Tunisia in 1992, the applicant fled that country in 1993 and took refuge in Switzerland, where he applied for asylum in the same year. The applicant has since been living in the Canton of Geneva. 18. On 8 November 1995 the Swiss authorities granted the applicant asylum.

19. On 14 February 2001, having learnt that A.K. was being treated in a Swiss hospital, the applicant lodged a criminal complaint against him with the Principal Public Prosecutor for the Republic and the Canton of Geneva (“the Principal Public Prosecutor”), for severe bodily injury, illegal confinement, insults, causing danger to health, coercion and abuse of authority. The applicant applied to join these proceedings as a civil party seeking damages. 20. On the same date the Principal Public Prosecutor transmitted to the head of the security police, by internal mail, a request to “attempt to locate and identify the accused individual, who [was] supposedly hospitalised in the Geneva University Hospital, for heart surgery” and “if possible, to arrest him and bring him before an investigating judge”.

On receipt of this request, the police immediately contacted the hospital, which informed them that A.K. had indeed been a patient there, but that he had already left the hospital on 11 February 2001. 21. On 19 February 2001 the Principal Public Prosecutor made an order discontinuing the proceedings on the grounds that A.K. had left Switzerland and that the police had been unable to arrest him. This decision to discontinue the proceedings was not challenged by the applicant. 22. By his own account, on 22 July 2003 the applicant asked a Tunisian lawyer to represent him with a view to bringing a civil action for compensation against A.K. and the Tunisian Republic. On 28 July 2003 the lawyer informed the applicant that this type of action had never been successful and advised him not to lodge such a claim.

It was allegedly impossible to lodge a civil action of this sort in Tunisia. 23. By a writ dated 8 July 2004, the applicant lodged a claim for damages with the Court of First Instance of the Republic and the Canton of Geneva (“the Court of First Instance”) against Tunisia and against A.K. He claimed 200,000 Swiss francs (CHF), with 5% interest from 1 June 1992, as compensation in respect of the non-pecuniary damage arising from the acts of torture to which he had allegedly been subjected. The applicant submitted that the conditions for reparation of non-pecuniary damage provided for by Articles 82 et seq. of the Tunisian Code of Obligations and Contracts, applicable under section 133 (2) of the Federal Law on Private International Law (Loi fédérale sur le droit international privé, the LDIP, see paragraph 37 below), had been met.

24. On 9 June 2005 a hearing was held before the Court of First Instance; neither of the defendants was in attendance or represented. 25. By a judgment of 15 September 2005, the Court of First Instance declared the claim inadmissible on the grounds that it lacked territorial jurisdiction.

The relevant part of the judgment reads as follows: “With regard to an action in tort based on the unlawful acts that were allegedly committed in Tunisia by the defendants, to the claimant’s detriment, the Swiss courts do not have territorial jurisdiction under international law to examine the complaint, given that the defendants are not domiciled or habitually resident in Switzerland, and given also that no illegal act or detrimental outcome occurred in Switzerland, pursuant to sections 2 and 129 of the LDIP.” 26. Under section 3 of the LDIP (see paragraph 37 below), the Swiss courts also lacked jurisdiction under the forum of necessity, given the lack of a sufficient connection between, on the one hand, the case and the facts, and, on the other, Switzerland.

In this connection, the Court of First Instance ruled as follows: “All of the acts with regard to whose after-effects the claimant, a Tunisian national, seeks compensation for non-pecuniary damage, were allegedly inflicted on him, as he submits, in Tunisia in 1992, within the premises of the Tunisian Ministry of the Interior, by the Tunisian State and its officials. The mere fact that on account of those acts the claimant applied for and received political asylum in 1995 in Switzerland, where he has since been domiciled, does not, in itself and in the light of current case-law, amount to a sufficient connection enabling a forum of necessity to be established against the defendants in Switzerland and Geneva.” 27. By a writ dated 16 November 2005, the applicant appealed against that decision before the Court of Justice of the Republic and the Canton of Geneva (“the Court of Justice”).

His appeal was rejected in a judgment of 15 September 2006. After noting that the appellant had shown that he was unable to bring a civil action in Tunisia, the Court of Justice found as follows: “As the outcome of the present appeal depends on the immunity from jurisdiction of the respondent parties, the question whether there exists a forum of necessity in the appellant’s place of residence can, however, remain undecided.” 28. The Court of Justice thus held that the respondents enjoyed immunity from jurisdiction, since the acts of torture had been perpetrated in the exercise of sovereign authority (iure imperii) and not under private law (iure gestionis). Referring to the judgment delivered by the Court in the case of Al-Adsani v. the United Kingdom ([GC], no. 35763/97, ECHR 2001-XI), it further considered that there had been no violation of the applicant’s right of access to a court.

29. The applicant lodged an appeal with the Federal Supreme Court, dated 20 October 2006, in which he asked it to rule that the courts of the Republic and the Canton of Geneva had territorial jurisdiction and to find that the defendants did not enjoy immunity from jurisdiction. With regard to the jurisdiction of the Swiss courts, he argued that the purpose of the introduction of a forum of necessity in section 3 of the LDIP (see paragraph 37 below) had been to avoid denials of justice, especially in cases of political persecution, and that he had provided sufficient evidence that he could not reasonably bring proceedings before a foreign court. As to the immunity from jurisdiction purportedly enjoyed by Tunisia and A.K., the applicant submitted that the exercise of public power did not include an entitlement to commit international crimes such as torture.

He specified in this regard that the very definition of torture in Article 1 of the United Nations Convention against Torture and Other Cruel, Inhuman or Degrading Treatment or Punishment of 10 December 1984 (hereafter: “the Convention against Torture”; see paragraphs 45 et seq. below) ruled out any immunity. Lastly, he referred, in very general terms, to Article 16 of the United Nations Convention relating to the Status of Refugees (see paragraph 60 below). 30. By a judgment of 22 May 2007, the reasoning of which was notified to the applicant on 7 September 2007, the Federal Supreme Court dismissed the appeal. Reiterating the reasoning in the first-instance judgment, the Federal Supreme Court considered that the Swiss courts did not in any event have territorial jurisdiction.

The relevant passages of the Federal Supreme Court’s judgment read as follows: “It must first be considered whether the Swiss courts have jurisdiction to examine the action. 3.1 As Tunisia is not a party to the Convention of 16 September 1988 on jurisdiction and the enforcement of judgments in civil and commercial matters (Lugano Convention, RS 0.275.11), there exists no convention rule between the two States governing the question of forum, which must therefore be examined in the light of the LDIP (sections 1(1)(a) and 1(2) LDIP). 3.2 In this instance, the jurisdiction of the Swiss authorities cannot be derived from the general rule concerning the international jurisdiction of the State of domicile of the defendant contained in section 2 of the LDIP, since the respondents are not domiciled in Switzerland.

The cantonal court was, moreover, right in finding that the criteria, set out in section 129 of the LDIP, for establishing jurisdiction over actions in respect of wrongful acts were not met in so far as the defendants had neither their domicile nor their place of habitual residence or business in Switzerland (section 129(1) LDIP), and neither the wrongful act nor the resultant injury occurred in Switzerland (section 129(2) LDIP). 3.3 In the absence of an ordinary forum, the problem must be addressed under section 3 of the LDIP, which concerns the forum of necessity ... Under the latter provision, where no forum is provided for in Switzerland by the LDIP and where proceedings in another country prove impossible or one cannot reasonable require that they be brought in that country, the Swiss judicial or administrative authorities of the locality with which the case has a sufficient connection have jurisdiction.

The application of this rule for assigning jurisdiction thus calls for three cumulative conditions to be met: firstly, the Swiss authorities do not have jurisdiction under another provision; secondly, legal proceedings in another country are impossible or cannot reasonably be required; and, thirdly, the case in question has a sufficient connection with Switzerland. In the present case, the first condition is indisputably fulfilled. Fulfilment of the second condition appears more problematic, but in the light of the third condition, which merits more extensive discussion, it is not necessary to elaborate further on this question. 3.4 Section 3 of the LDIP, which must be interpreted restrictively ... represents a safety valve, intended to avoid denials of justice ... in the event of a negative conflict of jurisdiction.

In this connection, the Federal Council, in its authoritative interpretation of this provision, noted that “there are cases that have such a tenuous connection with Switzerland that it is not appropriate to set in motion the entire judicial system in order to resolve them. However, section 3 lays down an exception to this principle. The Swiss authorities must assume jurisdiction even in cases where the connection with our country is very tenuous, where it is impossible to bring proceedings or to lodge an appeal abroad. It is for the claimant or the appellant to demonstrate this impossibility. Where this evidence has been adduced, jurisdiction reverts to the authority of the locality with which the case has a sufficient connection.

Where there are several competing fora in Switzerland, it is the first authority before which an action is brought that has jurisdiction.

Clearly, the impossibility of bringing and pursuing proceedings abroad can only be examined in the light of the tangible circumstances and of the possible consequences for the individual concerned in the particular case; it will ultimately be for the court to recognise, or not, its jurisdiction” … Although section 3 LDIP may thus seem innately paradoxical in so far as proceedings for which there is no basis for connection with an ordinary forum in Switzerland are, ipso facto, lacking in any particular connection with this country, in such a way that determining a “sufficient connection” may prove challenging, and the aim pursued by the law – to prevent a formal denial of justice – difficult to achieve, this legal provision has not in practice been without effect; the cantonal courts in particular have recognised its applicability in the areas of family law, inheritance and proceedings on debt-enforcement and bankruptcy…

Moreover, legal writers have noted that a subsidiary forum must necessarily be recognised in situations of political persecution... However, neither the case-law nor legal opinion provide much in the way of guidance concerning civil actions for compensation in respect of damage resulting from crimes against humanity, life and physical integrity, committed abroad, by foreign perpetrators. 3.5 That being stated, it is necessary to consider what is meant by “case” [“cause” in the French version] in section 3 LDIP. It is settled case-law that the law must, in the first instance, be interpreted literally. An interpretation which deviates from the literal meaning of a text expressed in clear terms is allowable only where there are objective reasons for considering that the text fails to convey the true meaning of the provision concerned.

Such reasons may derive from the drafting history, from the aim and sense of the provision concerned and from the structure and layout of the law. If the text is not absolutely clear, if it can be interpreted variously, the approach must be to seek out the true import of the provision having regard to all relevant factors, including in particular the drafting history, the intention pursued by the rule, the spirit and values on which it is based or again its relationship with other legal provisions. The Federal Supreme Court does not favour any one method of interpretation but adopts a pragmatic plurality in its search for the true meaning of the rule; in particular, it takes as a basis a literal understanding of the text only where this offers, with no ambiguity, a solution that is substantively just (ATF 133 III 175 § 3.3.1, V 57 § 6.1; 132 III 226 § 3.3.5 and the judgments cited therein).

In itself, the meaning to be attributed to the term “cause” is uncertain in the sense that it does not have a general definition in the laws of civil procedure of the French-speaking cantons (see, however, Bertossa/Gaillard/Guyet/ Schmidt, Commentaire de la loi de procedure civile genevoise, vol. I, Geneva 2002, n.10 ad Article 99/LPC/GE, concerning the force of res judicata, in which the authors consider that identical claims, in terms of their content, based on the same arguments and the same combination of alleged facts, constitute the objective limit of res judicata; that identity is determined by the complete set of legal considerations which formed part of the first application and were adjudicated upon; this was how “cause” was to be understood in former Article 99(2); the alleged facts of the case determine an overall situation [“Sachverhalt”, “Prozessstoff”] which it is for the court to assess) but would appear to equate to “procédure” or “demande en justice” or in German to “Rechtsstreit”, “Rechtssache”, “Prozess”, “Angelegenheit”, “causa litigandi” or “Streitgrund”.

At all events, “cause” is not the literal and unambiguous translation of the terms “Sachverhalt” or “fattispecie” used in the German and Italian versions of section 3 of the LDIP. It should be borne in mind, at this point, that the latter terms are usually translated in French as “énoncé” or “exposé des faits” or “état des faits”.

As the versions of the law drafted in the three official languages have the same standing, the question arises whether the difference between the French wording and that of the other two versions results from an error in the legislative process, from a difference in meaning which becomes apparent only in the context of specific cases according to a varying understanding of the legal provision in each of the languages, or, lastly, from a linguistic difference attributable either to the non-translatability knowingly taken into account in the drafting or to uncertainty on the part of the legislator as to the meaning to be conveyed (see Schubarth, Die Auslegung mehrsprachiger Gesetzestexte, in Rapports suisses présentés au XVIIe Congrès international de droit comparé, Zurich 2006, p. 11 et seq., especially p. 12 s.).

It seems clear that the first of these possibilities can be ruled out. To distinguish between the second and third possibilities the understanding of the term “cause” in legal French terminology must be considered. In this regard, the “cause” of the action is the basis of the claim [“base de la prétention”] (‘Streitgrund” rather than “Sachverhalt”), though it should be noted that the legal writers are in some disagreement as to the content and scope of that basis. Some argue that the “cause” must be seen as a legal concept allowing the claim to be defined, while for others the “cause” comes down to a set of facts giving rise to the legal issues in debate or the legal interest invoked (see Vincent/Guinchard, Procédure civile, 24th edition, Paris 1996, n. 519 p. 386 et seq., who conclude that the “cause” of the action is constituted by a legally characterised set of facts).

In the case in point, it must be acknowledged that a comparison with the German and Italian versions assists in the interpretation of the French text, supporting the view that the term “cause” should be assigned the restricted meaning of “set of facts” or, to take a literal translation of “Sachverhalt” and “fattispeccie”, “exposé” or “état de faits” and not “procédure”. In other words, it is the “cause” – which concerns the set of facts and the legal argumentation – rather than the person of the applicant which must have a sufficient connection with Switzerland. In the present case, however, the claimant complains of acts of torture that were allegedly committed in Tunisia, by Tunisians resident in Tunisia, against a Tunisian residing in Italy.

All of the specific features of the case come back to Tunisia, except for the fact of residence in Italy at the relevant time. The facts of the case thus have no connection with Switzerland, so that the question of whether or not the link with this country is sufficient does not arise. In those circumstances, it is not possible to recognise the jurisdiction of the Swiss courts, short of disregarding the clear text of s[ection] 3 of the LDIP [see paragraph 37 below]. The fact that the claimant then chose to come to Switzerland cannot change anything, since it is a fact subsequent to the events of the case and, moreover, does not form part of it. 4. Since the absence of a sufficient connection between the facts of the case and Switzerland suffices to establish the Swiss courts’ lack of jurisdiction, the appeal must be dismissed, without it being necessary to examine the issue of immunity from jurisdiction…

” 31. The Swiss Government made submissions before the Grand Chamber describing the action taken by the Tunisian Republic after the fall of the regime in January 2011 in order to establish a new democracy and a political system based on respect for human rights and the rule of law. They considered that the possibility of submitting complaints to the newly established courts was the most direct and “natural” means of promoting reconciliation, re-establishing social peace and improving prevention, whilst also respecting the steps taken to repair the harm done to the victims. In this context, the Government referred to Article 148 § 9 of the Tunisian Constitution of 14 January 2014, worded as follows: “The State commits to implementing the transitional justice system in all areas within the timeline set by the related legislation.

In this regard, no claim in respect of the non-retrospective nature of laws, or the existence of a previous amnesty or pardon, or the binding force of double jeopardy, or the statute of limitations or prescription of the crime or punishment, shall be admitted.” 32. The Government observed that the constituent elements of transitional justice had already been set out in “Organic Law no. 2013-53 of 24 December 2013, on the introduction of transitional justice and related organisational arrangements”, enacted by the Tunisian Parliament on 23 December 2013 and published in the Official Gazette on 31 December 2013. The respondent Government specified that Part III of Title I covered “Accountability and criminal liability”, in order to “prevent impunity and ensure that offenders do not escape punishment” (section 6). Section 8 provided for the establishment of specialised divisions in the courts of first instance, composed of judges who would receive special training in transitional justice.

They “[would] rule on cases relating to serious violations of human rights”, including torture (section 8 (2)(3)), which – in accordance with section 9 – were not subject to statutory limitation. 33. The Government explained that Part IV of Title I focused more specifically on “Reparation and Rehabilitation” (sections 10 to 13). Pursuant to section 11 § 1: “[t]he compensation of victims of violations is a right guaranteed by law and the State shall offer every form of sufficient, effective redress commensurate with the extent of the violations committed and the individual situation of each victim.” 34. The Government further added that Title II of the law established a “Truth and Dignity Commission” (TDC), which was an independent body whose members were chosen by the Legislative Assembly from among public officials known for their neutrality, impartiality and competence (sections 16, 19 and 38 of the Organic Law).

Under section 17, the TDC’s work was to cover the entire period from 1 July 1955 to 31 December 2013, the date of the law’s promulgation. The duration of the TDC’s work was limited to four years, starting from the date of appointment of its members (section 18). 35. Lastly, the Government informed the Court that, according to information obtained by it from the Swiss Embassy in Tunis, persons who considered themselves victims of the former regime had until 15 June 2016 to apply to the TDC. The Commission was currently dealing with over 60,000 cases. In this capacity, it was holding hearings which, since November 2016, had also been held in public. According to the information received, it was foreseen that selected cases would be transmitted to the courts at a later stage in the investigation process.

36. The applicant has not contested these submissions by the Swiss Government (see paragraphs 31-35 above). He specified at the hearing of 14 June 2017 that he had in fact contacted the TDC and had received a simple acknowledgment of receipt in February 2016, but had had no further communication from the TDC since then.