CASE OF NAIT-LIMAN v. SWITZERLAND - [Romanian Translation] legal summary by the European Institute of Romania

Tradus și revizuit de IER

(

http://ier.gov.

ro/

)

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

Notă de informare privind jurisprudența Curții nr. 216

Martie 2018

Naït-

Liman împotriva Elveției (MC)

- 51357/07

Hotărârea din 15.03.2018

*(MC)

Art.

6

Procedură civilă

Art. 6 § 1

Accesul la o instan

ță

Absența competenței universale a instanțelor civile în materie de tortură:

Art. 6 aplicabil,

neîncălcar

e

În fapt

– Cu ocazia internării de scurtă durată, într

-

un spital din Elveția în 2001, a unui

fost ministru de Interne al Republicii Tunisiene, reclamantul, refugiat politic tunisian stabilit

în Elveția în 1993, a depus împotriva acestuia o plângere penală pentru actele de tortură

la care ar fi fost supus în 1992, la sediul Ministerului de Interne din Tunisia. Având în

vedere că această plângere a fost clasată definitiv, pe motiv că fostul ministru părăsise

teritoriul elvețian, reclamantul a introdus împotriva acestuia și împotriva statului tunisian

o acțiune civilă în despăgubiri. Însă instanțele elvețiene s

-au declarat lipsite de

competență: legislația elvețiană nu consacră competența civilă universală în materie de

tortură; iar competența întemeiată pe forul de necesitate (

forum necessitatis

) este

permisă în Elveția numai în cazul în care „cauza” prezintă o legătură suficientă cu Elveția.

În special, inst

anța federală a considerat că trebuie să țină seama de situația existentă la

momentul faptelor, adică în 1992 — eliminând astfel legăturile stabilite ulterior de

reclamant cu Elveția — considerând că termenul „cauză” ar trebui înțeles în sensul restrâns

de

„complex de fapte” (altfel spus, faptele pretinse, și nu rec

lamantul, trebuie să prezinte

o legătură suficientă cu Elveția).

În drept

–

Art. 6 § 1:

Aplicabilitate

–

Aplicabilitatea art. 6 §

1 în materie civilă este condiționată de existența

unei „contestații” privind „drepturile și obligațiile”, care poate fi considerată ca fiind

recunoscută în dreptul intern, cel puțin în mod credibil.

Or, în afară de Codul elvețian al obligațiilor, care consacră principiul general al răspunderii

civile pentru fapte ilegale, articolul 14 din

Convenția Organizației Națiunilor Unite împotriva

torturii

(integrată în ordinea juridică elvețiană, prin ratificarea acesteia în 1986)

garantează victimelor unor acte de tortură dreptul de a obține o reparație și de a fi

despăgubite în mod echitabil și adecvat.

Este lipsit de relevanță faptul că statul pârât nu contestă existența în sine

a unui astfel de

drept, ci, mai degrabă, aplicarea extrateritorială a acestuia. În fapt, contestația poate să

privească atât însăși existența unui drept, cât și domeniul de aplicare al acestuia, sau

modalitățile de exercitare a acestuia. În opinia Curții, chestiunea competenței teritoriale

ține de fondul cauzei și nu este determinantă pentru aplicabilitatea art. 6.



2



Concluzie:

Art. 6 este aplicabil (șaisprezece voturi la unu)

Cu privire la fond

— Elveția nu a limitat în mod excesiv sau ilegitim dreptul de acces la o

instanță

.

a)

Legitimitatea

obiectivelor urmărite

—

Pot fi iden

tificate mai multe preocupări legitime

ale autorităților, care sunt legate de principiile bunei administrări a justiției și menținerii

eficacității hotărârilor judecătorești: i) dificultățile cu care se confruntă instanțele în ceea

ce privește strângerea și aprecierea probelor; ii) dificultatea executării hotărârilor; iii)

riscul de încurajare a practicii de „

forum shopping

” (căutarea instanței celei mai

favorabile), care ar determina o supraîncărcare a instanțelor elvețiene, în special în

contextul unor re

stricții bugetare; iv) cu titlu suplimentar, potențialele dificultăți

diplomatice

.

b)

Proporționalitatea restricției

„Competența” constituie puterea unei entități de a se pronunța asupra unei probleme de

drept în cadrul unui litigiu. Este necesar să se facă distincție între cele două aspecte ce

trebuie avute în vedere în aces

t caz:

– caracterul „universal” se referă la absența unei legături necesare între instanța sesizată

și „cauza” sau situația în litigiu. În forma sa absolută, competența universală constă în

eliminarea oricărui factor de legătură

ratione personae

sau

ratione loci

cu statul forului.

Convenția împotriva torturii recunoaște o astfel de competență în materie penală (articolul

5 alineatul 2), însă este mai ambiguă în materie civilă (articolul 14);

— competența ca „for de necesitate” (forum necessitatis) se referă la competența

reziduală, ca excepție de la normele obișnuite ale dreptului intern, atunci când

desfășurarea unei proceduri în străinătate se dovedește imposibilă sau excesiv de dificilă,

în drept sau în fap

t.

Or, dreptul internațional nu obliga Elveția să asigure reclamantului accesul la instanțele

sale pentru niciunul din aceste două motive.

În absența unei norme de drept internațional cu caracter obligatoriu, autoritățile elvețiene

dispuneau de o marjă largă de apreciere, care nu a fost depășită nici de legiu

itor, nici de

instanțe. Interpretarea de către instanța federală a dispozițiilor legale relevante nu pare

să conțină niciun element vădit nerezonabil sau arbitrar. În lumina acestei concluzii, Curtea

consideră că nu este necesar să procedeze la examinarea imunităților de jurisdicție, de

care ar fi putut să beneficieze pârâții din acțiunea reclamantului.

Astfel, această concluzie nu contestă consensul larg de la nivelul comunității internaționale

cu privire la existența unui drept al victimelor unor acte de tortură la o reparație

corespunzătoare și efectivă, nici faptul că statele sunt încurajate să pun

ă în aplicare acest

drept, învestind instanțele acestora cu o competență de a se pronunța asupra unor astfel

de cereri de despăgubire, inclusiv atunci când aceste cereri se bazează pe fapte săvârșite

în afara granițelor geografice ale acestora. În acest sens, trebuie salutate eforturile statelor

de a face

accesul la o instanță cât mai efectiv, în vederea obținerii unor despăgubiri pentru

actele de tortur

ă.

Cu t

oate acestea, este rezonabil ca un stat care instituie un for de necesitate să

condiționeze exercitarea acestuia de existența anumitor factori de legătură cu statul

respectiv, care trebuie stabiliți de acesta în conformitate cu dreptul internațional și fără a

depăși marja de apreciere care îi este recunoscută în temeiul Convenției.

Cu toate acestea, Curtea nu exclude posibilitatea unei evoluții viitoare, având în vedere că

este vorba despre un domeniu dinamic. Prin urmare, deși concluzionează că, în speță,

nu



3



a fost încălcat art. 6 § 1, Curtea solicită statelor părți la Convenție să ia

în considerare, în

ordinea lor juridică, orice evoluție care favorizează punerea în aplicare efectivă a dreptului

la obținerea unor despăgubiri pentru acte de tortură, examinând totod

ată cu atenție orice

cerere de această natură, astfel încât să identifice, dacă este cazul, elementele care ar

impune instanțelor acestora să se declare competente să o examineze.

Concluzie

: neîncălcare (cincisprezece voturi la două)

© Consiliul

Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului

ꢀ

Redactat de grefă

,

prezentul rezumat nu obligă Curtea.

Apăsați aici pentru a accesa Note de informare privind jurisprudenț

a (

Notes d'information

sur la jurisprudence

)