CASE OF BEELER v. SWITZERLAND - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania

CASE OF BEELER v. SWITZERLAND - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania (CtEDO, 2022)

This document has been translated and revised with the financial assistance of the Council of Europe.

Th

e

European Institute of Romania

is solely responsible for this translation.

Acest document a fost tradus și revizuit cu asistența financiară a Consiliului Europei.

Institutu

l

European din România

este singurul responsabil pentru această traducere.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

MAREA CAMERĂ

CAUZA BEELER ÎMPOTRIVA ELVEȚIE

I

(cererea nr. 78630/12)

HOTĂRÂRE

Art. 14 (+ art. 8) • Tratament discriminatoriu aplicat văduvului care are grijă permanent de copiii săi,

prin încetarea plății pensiei sale de urmaș pentru soțul supraviețuitor atunci când copilul cel mai mic a

împlinit vârsta majoratului, în timp ce văduvele au continuat să primească această pensie • Viață de

familie • Clarificarea criteriilor de specificare sau de circumscriere a prestațiilor sociale care intră în

sfera de aplicare a art.

8 • Abordarea adoptată în cauza

Konstantin Markin împotriva Rusiei

(MC) care

trebuie urmată • Prestația în discuție care are ca scop promovarea vieții de familie și care afectează în

mod necesar modul de organizare a vieții de familie a reclamantului și, prin urmare, intră în sfera de

aplicare a art.

8 • Normele interne care reglementează pensia de urmaș pentru soțul supraviețuitor bazate

pe considerente și supoziții perimate • Revenire pe piața muncii la fel de dificilă pentru persoane de

ambele sexe de vârsta reclamantului și după mai mulți ani în care nu au lucrat • Lipsa oricărui indiciu

că încetarea plății pensiei ar avea un impact mai mic asupra reclamantului decât asupra unei văduve

aflate într-

o situație comparabilă • Marjă de apreciere limitată • Absența unor „motive deosebit de

solide” sau „deosebit de temeinice și convingătoare” care să justifice diferența de tratament pe criterii

de sex

STRASBOURG

11 octombrie 2022

Hotărârea este definitivă, dar poate suferi modificări de formă.

HOTĂRÂREA BEELER ÎMPOTRIVA ELVEȚ

IEI

În cauza Beeler împotriva Elveției,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din:

Robert Spano

,

Jon Fridrik Kjølbro

,

Síofra O’Leary

,

Marko Bošnja

k

,

Gabriele Kucsko-Stadlmaye

r

,

Yonko Grozev

,

Stéphanie Mourou-Vikström

,

Pere Pastor Vilanova

,

Pauliine Koskelo

,

Jovan Ilievsk

i

,

Péter Paczola

y

,

Arnfinn Bårdse

n

,

Saadet Yüksel

,

Anja Seibert-Fohr

,

Peeter Roosma

,

Ioannis Ktistakis

,

Andreas Zünd,

judecători

,

ș

i Søren Prebensen,

grefier adjunct al Marii Camere

,

după ce a deliberat în camera de consiliu la 16 iunie 2021 și la 12 ianuarie și 15 iunie 2022,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la cea din urmă dată:

PROCEDUR

A

1

. La originea cauzei se află cererea nr.

78630/12 îndreptată împotriva Confederației

Elvețiene, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale („Convenția”), prin care un resortisant elvețian, domnul Max Beeler

(„reclamantul”), a sesizat Curtea la 19 noiembrie 2012. Președintele Secției căreia i s

-a

repartizat cauza a încuviințat cererea reclamantului pentru păst

rarea anonimatului (art. 47 § 4

din Regulamentul Curții). Ulterior, Președintele Marii Camere a admis cererea reclamantului

de renunțare la păstrarea anonimatului său, în urma ședinței desfășurate în fața Marii Camere.

elvețian („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul A. Chablais, din

cadrul Oficiului Federal al Justiției.

a susținut că, în calitate de văduv care, de la decesul soției sale,

își creștea singur copiii, a fost discriminat în raport cu văduvele care își îngrijesc singure copiii,

întrucât își pierduse dreptul la pensia de urmaș cuvenită văduvului atunci când fiica sa cea mică

împlinise vârsta majoratului, în timp ce pensia corespunzătoare continua să fie plătită văduvelor

care aveau copii de aceeași vârstă.

4

. La 22 noiembrie 2016, cererea acestuia a fost comunicată Guvernului.

5

. Cererea a fost repartizată Secției a treia a Curții (art.

52 §

1 din Regulamentul Curții). La

20 octombrie 2020, o cameră a acestei secții, compusă din Paul Lemmens, președinte, Georgios

A. Serghides, Helen Keller, Alena

Poláčková, María Elósegui, Gilberto Felici și

Lorraine Schembri

Orland, judecători, și Milan Blaško, grefier de secție, a pronunțat o hotărâre.

Camera a declarat în unanimitate cererea admisibilă și a constatat o încălcare a art.

14 din

Convenție coroborat cu a

rt.

hotărâre.

1

HOTĂRÂREA BEELER ÎMPOTRIVA ELVEȚ

IEI

6

. La 19 ianuarie 2021, Guvernul a solicitat retrimiterea cauzei în fața Marii Camere, în

conformitate cu art.

43 din Convenție. La 8 martie 2021, Colegiul Marii Camere a admis aceast

ă

cerere

.

7

. Compunerea Marii Camere a fost stabilită ulterior în conformitate cu dispozițiile

art. 26 §

4 și § 5 din Convenție și art. 24 din Regulamentul Curții.

8

. La 16 iunie 2021, a avut loc o ședință publică în clădirea Curții Europene a Drepturilor

Omului, la Strasbourg.

Au compărut în fața Curții:

(a)

pentru Guvern

DOMNUL

DOAMNA

DOAMNA

DOAMNA

DOAMNA

domnul

A. C

HABLAIS

,

C. M

ASCETTA

,

V. R

UFFIEUX

,

D. S

TEIGER

L

EUBA

,

S. H

EEGAARD

-S

CHROET

ER

,

R. B

AUMANN

,

agent guvernamental

,

consilieri

;

(b)

pentru reclaman

t

DOMNUL

J. L

UGINBÜHL

,

F.

DE

W

ECK

,

DOAMNA

avocat.

Curtea a ascultat declarațiile domnului Chablais, ale domnului Luginbühl

, ale doamnei de

Weck și ale doamnei Mascetta.

ÎN FAPT

a născut în 1953 și locuiește în Schwellbrunn.

10

. Este tatăl a doi copii. După ce și

-

a pierdut soția într

-un accident în august 1994, a decis

să renunțe la locul de muncă din cadrul unei societăți de asigurare și să se dedice permanent

creșterii fiicelor sale, care, la momentul respectiv, aveau 21 de luni și, respectiv, patru ani.

când pensia de urmaș pentru soțul supraviețuitor a fost extinsă la văduvi

(a se vedea infra, pc

t. 22)

, reclamantului i s-

a acordat o pensie de urmaș cuvenită văduvului cu

un cuant

um lunar de aproximativ 920 de franci elvețieni (CHF), împreună cu indemnizații

suplimentare. Fiicelor sale li s-

au acordat pensii de urmaș pentru copii orfani în valoare de

459

CHF pe lună, iar ulterior acestea au primit alocații școlare până la vârsta

de

25 de ani.

12

. La 9 septembrie 2010, după ce a constatat că fiica cea mică a reclamantului urma să

împlinească vârsta majoratului, Casa de compensar

e (

Ausgleichskasse

) a cantonului Appenzel

l

Outer Rhodes (Appenzell Rhodes-Extérieur

es) a încetat plata pensiei de urmaș cuvenită

văduvului pe care o primea reclamantul. Acesta a formulat o contestație, întemeindu

-se pe

principiul egalității de gen, consacrat în Constituția Elveției.

de respingere a contestației, Casa de

compensare a constatat că sistemul juridic elvețian nu prevedea un control al constituționalității

legilor federale, dar că autoritățile aveau obligația să le interpreteze în conformitate c

u

Constituția, în cazurile în care acestea dispuneau de o putere de apreciere. Cu toate acestea,

Casa de compensare a considerat că era obligată să respecte dispozițiile articolului 24 alineatul

2 din

Legea federală privind asigurările de bătrânețe și pentru urmași

(a se vedea infra, pc

t. 20)

,

care, în opinia sa, era o dispoziție clară, care nu era deschisă mai multor interpretăr

i

.

2

HOTĂRÂREA BEELER ÎMPOTRIVA ELVEȚ

IEI

formulat apel la Tribunalul cantonal, susținând că nu existau

motive pentru a fi tratat mai puțin favorabil decât o văduvă care avea copii cu vârsta de peste

18 ani și care beneficia în continuare de pensia de urmaș cuvenită văduvei. El a susținut că avea

57 de ani și și

-a crescut singur cei doi copii.

observat că, într

-

adevăr, condițiile pentru dreptul la pensie, care erau aplicabile văduvelor și

văduvilor în temeiul art. 23 și, respectiv, al art. 24 din Legea federală privind asigurările de

bătrânețe și pentru urmași erau diferite, situație care, la prima vedere, era incompatibilă cu

cerințele art. 8 din Constituție. Totuși, aceasta a subliniat că, în cursul celei de

-a zecea revizuiri

a sistemului de asigurări de bătrânețe și pentru urmași (

old-

age and survivors’ insurance

,

„OASI”) din 1997 (a se vedea infra, pc

t.

2

2

),

legiuitorul cunoștea diferența de tratament între

văduvi și văduve, dar a considerat că, întrucât încă existau relativ puțini soți casnici, era de

așteptat ca aceștia să se întoarcă în câmpul muncii, după încheierea sarcinii de creștere a c

opiilor

lor. Tribunalul cantonal a statuat că doar legiuitorul putea schimba această stare de fapt și că,

în orice caz, instanțele nu puteau refuza să aplice „litera” clară a legi

i.

deral, invocând o încălcare a art.

14 din

Convenție coroborat cu art.

8

.

o hotărâre din 4 mai 2012

(9C_617/2011), Tribunalul Federal a respins recursul.

Aceasta a subliniat că, în temeiul articolului 8 alineatul 3 din Constituție, distincțiile pe criter

ii

de sex nu puteau fi justificate decât în cazul în care diferențele biologice sau funcționale dintre

bărbați și femei făceau pur și simplu imposibilă egalitatea de tratament. De asemenea, aceasta

a observat că Elveția nu ratificase Protocolul nr. 1 la Convenție și, prin urmare, nu avea obligații

în temeiul acestui instrument și al jurisprudenței aferente. În ceea ce privește capătul de cerere

formulat în temeiul art. 14 coroborat cu art.

8 din Convenție, Tribunalul Federal a constatat că

nu se putea deduce din jurisprudența Curții Europene că art. 8 din Convenție impunea statelor

să furnizeze anumite prestații de asigurări sociale.

În ceea ce privește dispozițiile legale referitoare la dreptul la pensia de urmaș cuvenită

văduvului, Tribunalul Federal a statuat că acestea se bazau pe ideea că soțul era cel responsabil

de asigurarea mijloacelor de trai pentru soția sa, în special în cazul în care aceștia aveau copii,

și că reglementările neutre din punctul de vedere al genului

nu se bazau pe sex, ci pe aspectul

dacă o anumită persoană (bărbat sau femeie) a pierdut persoana care îi asigura mijloacele de

trai.

Tribunalul Federal a constatat că, în timpul celei de

-a zecea revizuiri a sistemului OASI,

Consiliul Federal a propus rec

unoașterea unui drept limitat la pensia de urmaș cuvenită

văduvului și că legiuitorul a optat pentru reglementările în cauză, care erau încă în vigoare, deși

avea cunoștință de faptul că acestea au stabilit o distincție inacceptabilă pe criterii de sex,

co

ntrară articolului 4 alineatul

2 (articolului 8 alineatul 3, începând cu 1 ianuarie 2000) din

Constituție. Aceasta a adăugat că, prin aplicarea unor condiții diferite pentru dreptul la pensie

în funcție de aspectul dacă persoana în cauză era văduvă sau văduv, legiuitorul a făcut o

distincție bazată pe sex, care nu era necesară din motive biologice sau funcționale. În sfârșit,

Tribunalul Federal a subliniat că, în mesajul său transmis cu ocazia celei de

-a unsprezecea

revizuiri (care a fost respinsă în cele din urmă) a sistemului OASI, Consiliul Federal a precizat

că norma potrivit căreia văduvii aveau dreptul la pensie doar în cazul în care aveau copii cu

vârsta sub 18 ani era contrară principiului egalității de gen și, prin urmare, ar fi trebuit să fie

ajust

ată în conformitate cu o abordare legată de pierderea sprijinului. Tribunalul Federal a

constatat că, întrucât cea de

-

a unsprezecea revizuire a sistemului OASI nu a fost dusă la bun

sfârșit, dispozițiile contestate au rămas în vigoare și că articolul 190 din Constituție impune

a –

la fel ca toate celelalte imperative legale

– aplicarea acestor dispoziții.

3

HOTĂRÂREA BEELER ÎMPOTRIVA ELVEȚ

IEI

CADRUL JURIDIC

I.

DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE RELEVAN

TE

18

. Dispozițiile relevante ale Constituției Federale a Elveției se citesc astf

el:

Articolul 8

– Egalitatea în fața leg

ii

„1. Toți oamenii sunt egali în fața le

gii.

socială, modul de viață, convingerile religioase, ideologice sau politice, ori din cauza unei dizabilități fizice

(sau unei deficiențe) mintale sau psihic

e.

ică, în

special în cadrul familiei și al sistemului de învățământ, precum și la locul de muncă. Bărbații și femeile au

dreptul la o remunerație egală pentru o muncă de valoare egală

.

itate cu jurisprudența Tribunalului Federal, articolul 8 alineatul 3 din

Constituție exclude sexul ca un criteriu valid pentru a face o distincție juridică [ATF (hotărârile

Tribunalului Federal) 134 V

131], iar o diferență de tratament între bărbați și femei este permisă

numai dacă diferențele biologice sau funcționale împiedică orice egalitate de tratament

(ATF 108 Ia

22). În hotărârea pronunțată în cauza reclamantului, Tribunalul Federal a adăugat

că această rezervă, care permite diferențe funcționale, nu însemna, în special, că împărțirea

tradițională a rolurilor, presupunând că aceasta corespunde încă realității actuale, putea să aib

ă

vreo relevanță juridică în viitor.

20

. Dispozițiile relevante ale Legii federale din 20 decembrie 1946 privind asigurările de

bătrânețe și pentru urmași au următorul cuprins:

Articolul 23

– Pensiile de urmaș cuvenite văduvelor și vădu

vilor

„1. Văduvele și văduvii au dreptul la o pensie în cazul în care au unul sau mai mulți copii la mo

mentul

decesului soțului.

lor:

(a) copiii soțului decedat care, la momentul decesului acestuia din urmă, locuiau împreună cu văduva sau

cu văduvul și au fost preluați de soțul supraviețuitor în calitate de copii dați în plasament, în sensul articolului

25 alineatul (3)

;

(b) copiii dați în plasament, în sensul articolului 25 alineatul (3), care, la momentul decesului în cauză,

locuiau împreună cu văduva sau cu văduvul și au fost adoptați de soțul su

praviețuit

or.

decesului soțului și, în cazul în care un copil dat în plasament a fost adoptat în conformitate cu alineatul (2)

litera (b) de mai sus, în prima zi a

lunii următoare adopției.

(a) în caz de recăsători

re;

(b) în caz de deces al văduvei sau al văduvulu

i.

detaliile.”

Articolul 24

– Dispoziții speciale

„1. Văduvele au dreptul la pensie în cazul în care, la momentul decesului soțului lor, nu au copii sau copii

dați în plasament în sensul articolului 23, dar au împlinit vârsta de 45 de ani și căsătoria

lor a durat cel puțin

4

HOTĂRÂREA BEELER ÎMPOTRIVA ELVEȚ

IEI

cinc

i ani. În cazul în care o văduvă a fost căsătorită de mai multe ori, calculul ține seama de durata totală a

căsătoriilor în cauză

.

cuvenită

văduvului încetează atunci când copilul cel mai mic împlinește vârsta de 18 a

ni.”

Articolul 25

– Pensii de urmaș pentru copii o

rfani

„1. Copiii ai căror tată sau mamă au decedat au dreptul la pensia de urmaș pentru copii orfani. În cazul

decesului ambilor părinți, aceștia au dreptul la două pensii de urmaș pentru co

pii orfani.

i orfani.

pe

nsie de urmaș pentru copii orfani ia naștere în prima zi a lunii următoare dec

esului tatălui

sau al mamei. Acesta se stinge la împlinirea de către orfan a vârstei de 18 ani sau în caz de deces al orfanului.

acestora, dar nu mai târziu vârsta de 25 de ani. Consiliul Federal poate să definească noțiunile de „formare

sau studii”.

II.

LUCRĂRILE PREGĂTITOARE CU PRIVIRE LA LEGEA FEDERALĂ PRIVIND

ASIGURĂRILE DE BĂTRÂNEȚE ȘI PENTRU URMAȘI ÎN CEEA CE PRIVEȘTE

PENSIILE DE URMAȘ CUVENITE VĂDUVELOR ȘI VĂDUVILOR, PRECUM ȘI

ÎNCERCĂRILE DE REFORMĂ

21

. Pensiile de urmaș cuvenite văduvelor au fost introduse în Elveția în 1948, în același timp

cu sistemul OASI. La acea vreme, femeile căsătorite erau excluse de pe piața muncii atunci

când își întemeiau o familie, astfel încât mamele erau afectate în mod deosebit. Prin urmare,

întrebarea principală în definirea condițiilor pentru dreptul la pensie a fost dacă se putea aștepta

în mod rezonabil ca văduvele să înceapă sau, în cazuri mai rare, să reia o activitatea lucrativă

după decesul soțului lor [raportul din 16 martie 1945 al Comisiei Federale de Experți privind

introducerea sistemului OASI, p.

64 și urm., și mesajul din 24 mai 1946 al Consiliului Federal

cu privire la proiectul de lege privind asigurările de bătrânețe și pentru urmași, Monitorul

federal (

Feuille fédérale

– “FF”) 1946

II 353].

maș cuvenite văduvilor au fost introduse în 1997, în urma celei de

-a zece

a

revizuiri a sistemului OASI. Guvernul a expus următoarele considerente în cursul prezentării

proiectului de lege în Parlament (mesajul din 5 martie 1990 al Consiliului Federal privind cea

de-a zecea revizuire a sistemului OASI, FF 1990 II 1, pp. 37-38):

„Legislația actuală prevede doar pensii de urmaș cuvenite văduvelor, nu și pensii de urmaș cuvenite

văduvilor. Cu toate acestea, în prezent, tot mai multe soții exercită activități lucrative, fie cu normă înt

reagă,

fie cu timp parțial.

În cazurile în care soțul se dedică sarcinilor casnice și creșterii copiilor, acesta nu beneficiază de nicio

prestație acordată în cadrul sistemului OASI, în cazul decesului soț

iei sale.

Prin urmare, pro

punem introducerea principiului pensiei de urmaș cuvenite văduvului. Cu toate acestea,

dreptul la o astfel de pensie ar trebui să ia naștere numai în cazul în care văduvul are copii aflați în întreținere

cu vârsta sub 18 ani.

Ne dăm seama că această restrângere presupune faptul că văduvele și văduvii nu vor beneficia de tratament

egal; cu toate acestea, considerăm că diferența de tratament avută în vedere încă este justificată pentru

moment.

Acordarea de pensii de urmaș cuvenite văduvilor în aceleași condiții ca cele prevăzute pentru văduve ar

depăși cadrul financiar stabilit pentru prezenta revizuire.

5

HOTĂRÂREA BEELER ÎMPOTRIVA ELVEȚ

IEI

O posibilă alternativă ar fi stabilirea unor condiții mai restrictive pentru acordarea pensiei de urmaș cuvenite

văduvei, în conformitate cu propunerea

pe care am prezentat-

o în aprilie 1988. Această alternativă a fost, pe

bună dreptate, criticată din cauza dificultăților inerente ideii întoarcerii în câmpul muncii a văduvelor ma

i în

vârstă. Într

-

adevăr, nu poate fi negat faptul că imaginea de sprijin fam

ilial pe care o transmite în mod

tradițional căsătoria este încă larg răspândită. Sistemul OASI nu poate trece cu vederea faptul că femeile care

ș

i-

au părăsit locul de muncă cu mulți ani în urmă ar putea să se confrunte cu probleme finan

ciare grave după

de

cesul soțului lor, în cazul în care condițiile pentru dreptul la pensia de urmaș cuvenită văduvei ar deveni

mai stricte.

Căsătoriile în cadrul cărora există un „soț casnic” sunt încă destul de rare. Totuși, în opinia noastră, chiar

ș

i în astfel de cazuri,

este de așteptat ca soțul să își reia activitatea lucrativă după ce și

-a crescut copiii. În

consecință, considerăm că inegalitatea de tratament între văduve și văduvi, pe care am propus

-

o, rămâne

justificabilă și în prezen

t.

epând cu anul 2000, Guvernul a făcut mai multe încercări nereușite de reformare a

sistemului de pensii cuvenite văduvelor și văduvilor, în special în vederea alinierii treptate a

dreptului la pensie al văduvelor cu cel al văduvilor.

re

a sistemului OASI. Considerând că norma potrivit căreia văduvii nu aveau dreptul la pensie

decât dacă aveau copii cu vârsta sub 18 ani contravenea principiului egalității de gen și că, prin

urmare, aceasta ar fi trebuit să fie ajustată, Consiliul Federal a propus limitarea treptată a

dreptului la pensie al văduvelor, cu scopul de a

-

l alinia la dreptul la pensie al văduvilor, după o

etapă de tranziție, relaxând totodată condițiile pentru dreptul la pensia de urmaș cuvenită

văduvului (FF

2000 1771 1862

s.). Aceste propuneri ar fi urmat să contribuie la îmbunătățirea

situației văduvilor. Cu toate acestea, ele au urmărit în principal înăsprirea condițiilor aplicabile

văduvelor, întrucât Consiliul Federal nu intenționase să alinieze situația văduvilor la cea a

văduvelor cu copii, prin extinderea prestațiilor acordate. În orice caz, această reformă a fost

respinsă printr

-un referendum în 2004.

2005, Guvernul a prezentat o nouă versiune a propunerii sale pentru cea de

-a

unsprezecea revizuire a sistemului OASI, deși condițiile pentru dreptul la pensia de urmaș al

soțului supraviețuitor au rămas neschimbate. Noua propunere a fost respinsă de Parla

ment în

2010, printr-un vot final.

26

. Ca răspuns la o propunere înaintată Consiliului Statelor la 26 martie 2007 de către

Comisia pentru securitate socială și sănătate publică (propunerea 07.3276), prin care solicita

Consiliului

Federal să elaboreze un proiect de lege care să alinieze situația văduvilor cu copii

la cea a văduvelor, Consiliul Federal și

-

a exprimat opoziția față de propunere pentru mai multe

motive, inclusiv costul suplimentar al unei astfel de ajustări, estimat la

200 de milioane CHF,

recunoscând totodată faptul că normele în vigoare la acel moment conduceau la inegalități între

văduvele și văduvii cu copii. Având în vedere evoluția previzibilă a fondurilor necesare pentru

sistemul OASI, Consiliul Federal a refuzat

o astfel de creștere a costurilor.

27

. În 2014, Guvernul a prezentat o propunere de reformă cu titlul „Pensiile pentru limită de

vârstă 2020” (

Prévoyance vieillesse 2020

– „reforma din 2020”), în care a propus, printre altele,

adapt

area indemnizațiilor de urmaș la situația aplicabilă văduvelor la momentul respectiv, f

ără

însă ca văduvii și văduvele să fie puși pe picior de egalitate. Guvernul a considerat că sistemu

l

în vigoare la momentul respectiv nu mai era adaptat contextului co

n

temporan, dar că realitățile

sociale nu permiteau o standardizare completă a condițiilor pentru dreptul la pensia de urmaș

cuvenită văduvei și la pensia de urmaș cuvenită văduvului, în temeiul Legii federale privind

asigurările de bătrânețe și pentru urmaș

i. La elaborarea propunerilor sale, Guvernul s-a bazat

pe date obiective preluate dintr-

un studiu referitor la situația financiară a văduvelor și a

văduvilor, care a arătat că Elveția dispunea de un mecanism eficient de acoperire a pierderii de

venit ca ur

mare a decesului și că văduvia ar fi putut să determine o schimbare a

comportamentului pe piața forței de muncă. Studiul a arătat că văduvii se aflau, de obicei, într

-

6

HOTĂRÂREA BEELER ÎMPOTRIVA ELVEȚ

IEI

o situație financiară mai solidă decât văduvele, din motive legate în principal de piața forței

de

muncă și de inegalitățile continue existente între femei și bărbați în acest domeniu. Având în

vedere numărul tot mai mare de femei care exercită o activitate lucrativă și schimbările în

repartizarea rolurilor în familie și la locul de muncă, Guvernul a considerat că riscul de deces

trebuia să fie acoperit într

-

o manieră mai țintită. Prin urmare, reforma din 2020 a avut în vedere

eliminarea pensiilor de urmaș cuvenite văduvelor acordate femeilor fără copii, după o lungă

perioadă de tranziție, dar a modificat foarte puțin condițiile pentru dreptul la pensia de urmaș

cuvenită văduvului, a cărei plată urma să se încheie – așa cum se întâmpla deja la momentul

respectiv

–

când copilul cel mai mic împlinea vârsta de optsprezece ani.

28

. Reforma din 2020 a fost aprobată de Parlament la 17 martie 2017. După ce au deliberat

cu privire la acest aspect, ambele camere au decis să nu modifice sistemul existent de acordare

a pensiilor de urmaș cuvenite văduvelor și a celor cuvenite văduvil

or. În urma unui referendum

organizat la 24 septembrie 2017, a fost respinsă propunerea „Pensiile pentru limită de vârstă

2020”.

III. ACTIVITATEA CONSILIULUI EUROPEI

Recomandarea nr. R (85) 2 din 5 februarie 1985 privind protecția juridică împotriva

discriminăr

ii pe criterii de sex

29

. În această recomandare, Comitetul Miniștrilor, semnalând faptul că era conștient de

inegalitățile existente între bărbați și femei, în pofida activităților ample desfășurate de statele

membre, le-

a solicitat acestora din urmă să adopte sau să consolideze, după caz, orice măsuri

pe care le considerau adecvate în vederea asigurării egalității de gen. În ceea ce privește

măsurile legislative, recomandarea prevede (principiul

I.

2.) că, în domeniul securității sociale

și al pensiilor, bărbații și femeile ar trebui să fie tratați în mod egal în ceea ce privește accesul

la sistemele oficiale de securitate socială și de pensii sau la orice alte sisteme similare instituite

în temeiul dreptului public,

precum și în ceea ce privește prestațiile plătite în cadrul unor astf

el

de sisteme.

IV.

INSTRUMENTELE INTERNAȚIONALE RELEVA

NTE

30

. Partea relevantă din Convenția Organizației Națiunilor Unite asupra eliminării tuturor

for

melor de discriminare față de femei (CEDAW), care a fost ratificată de Elveția în 1997, se

citește astfel

:

Articolul 2

„Statele părți condamnă discriminarea față de femei sub toate formele sale, convin să ducă, prin toate

mijloacele adecvate și fără întârziere, o politică de eliminare a discriminării față de femei și, în acest sc

op, se

angajează:

a) să înscrie în constituția lor națională sau în alte dispoziții legislative corespunzătoare principiul egalită

ții

bărbaților și femeilor, în măsura în care acest lucru nu a fost deja realizat, și să asigure, pe cale legislativă și

prin alte mijloace adecvate, transpunerea în practică a acestui prin

cipiu;

b) să adopte măsuri legislative și alte măsuri corespunzătoare, inclusiv sancțiuni în caz de nevoie, care să

interzică orice discriminare față de femei

;

c) să instituie o protecție pe cale jurisdicțională a drepturilor femeilor, în condiții de egalitate cu bărba

ții, și

să garanteze, prin intermediul instanțelor naționale competente și al altor instituții publice, protecția efec

tivă

a femeilor împotriva oricărui act discriminator

iu;

7

HOTĂRÂREA BEELER ÎMPOTRIVA ELVEȚ

IEI

d) să se abțină de la orice act sau practică discriminatorie față de femei și să se asigure că autoritățile și

instituțiile publice se conformează acestei obligații;

e) să ia toate măsurile corespunzătoare pentru eliminarea discriminării față de femei de către o p

ersoană, o

organizație sau o întreprindere, oricare ar fi ace

asta;

f) să ia toate măsurile corespunzătoare, inclusiv prin dispozițiile legislative, pentru modificarea sau

abrog

a

rea oricărei legi, dispoziții, cutume sau practici care constituie o discriminare față de

femei;

g) să abroge toate dispozițiile penale care constituie o discriminare față de fem

ei.”

ÎN DREPT

31

. Reclamantul a susținut că, spre deosebire de o văduvă aflată într

-

o situație similară, nu a

mai avut dreptul la pensia de urmaș cuvenită văduvului după ce fiica lui cea mică a împlinit

vârsta majoratului și că a fost discriminat în această privință. El a invocat art. 14 din Convenție,

coroborat cu art.

8, ale cărui părți relevante se citesc astfel:

Art. 14

„Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de [...] Convenție trebuie să fie asigurată fără nicio

deosebire bazată, în special, pe sex [

...]”

Art. 8

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale [...] de famili

e [...].

măsura în care acest

amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într

-

o societate democratică, este necesară

pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea

faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților a

ltora.”

I.

EXCEPȚIA PRELIMINARĂ RIDICATĂ DE GUVERN

A.

Argumentele părților

32

. Guvernul a reiterat excepția ridicată în fața Camerei (a se vedea pct. 23

-

28 din hotărârea

Camerei) și a solicitat Curții să declare inadmisibil capătul de cerere formulat în temeiul art.

1

4,

coroborat cu art. 8, ca fiind incompatibil

ratione materiae

cu

dispozițiile Convenției, în temeiul

art. 35 § 3 lit.

a) din Convenție.

33

. Guvernul a precizat că reieșea clar din jurisprudența Curții (în special cea a Marii

Camere) că prestațiile sociale precum cea în discuție în prezenta cauză generează drepturi

pecuniare care, de regulă, intră în sfera de aplicare a art.

1 din Protocolul nr. 1. Acesta a observa

t

că litigiile referitoare în mod specific la tratamentul inegal al văduvelor și al văduvilor în ceea

ce privește plata unei pensii de urmaș au fost examinate de Curte în temeiul art.

14 din

Convenție coroborat cu art.

1 din Protocolul nr. 1 [acesta a citat în special

Willis împotriva

Regatului Unit

, nr.

36042/97, CEDO

2002-IV;

Runkee și White împotriva Regatului Unit

,

nr.

42949/98 și 53134/99, 10

mai 2007;

ș

i

Șerife Yiğit împotriva

Turciei

(MC), nr. 3976/05, 2

noiembrie 2010]. Puținele cauze examinate de Curte în temeiul art. 14 din Convenție coroborat

cu art. 8, inclusiv

Petrovic împotriva Austriei

(27 martie 1998,

Culeger

e de hotărâri și decizii

1998-II),

Dhahbi împotriva

Italiei

(nr. 17120/09,

8 aprilie

2014),

Weller împotriva

Ungariei

(nr. 44399/05,

31 martie 2009)

ș

i

Konstantin Markin împotriva Rusiei

[(MC), nr.

30078/06,

CEDO 2012 (extrase)], au avut ca obiect un tip de

prestație socială „familială” foarte diferit de

cel în discuție în prezenta cauză. În plus, aceste cauze erau caracterizate de existența unei

8

HOTĂRÂREA BEELER ÎMPOTRIVA ELVEȚ

IEI

legături directe și deosebit de strânse între furnizarea prestației sociale și viața de familie, care

rezulta în

special din scopul alocației în cauză, în măsura în care aceasta din urmă era menită

să faciliteze sau să promoveze în mod direct viața de familie.

34

. Guvernul a observat că această abordare a fost aplicată în mod clar, unitar și p

revizibil

până când Curtea s

-

a îndepărtat de la jurisprudența sa anterioară, în cauzele

Di Trizio împotriva

Elveției (nr.

7186/09, 2

februarie 2016) și Belli și Arquier

-

Martinez împotriva Elveției

(nr. 65550/13

,

11 decembrie

2018).

În aceste cauze, care păreau să constituie un corp de

jurisprudență special, adaptat Elveției în calitate de stat care nu a ratificat Protocolul nr.

1

,

Curtea s-

a bazat pur și simplu pe o legătură fragilă, chiar foarte îndepărtată, între prestația în

cauză și exercitarea dreptului la respectarea vieții de familie, considerând că problemele apărute

erau legate de organizarea vieții de familie. În opinia Guvernului, constatările Curții din aceste

cauze împotriva Elveției echivalau cu a considera că orice decizie cu privire la acorda

rea sau

neacordarea unei pensii intra în mod automat în domeniul de aplicare al art. 8, extinzând astfel

sfera de aplicare a acestuia, având în vedere că o prestație socială era întotdeauna de natură să

afecteze, într-

un fel sau altul, viața de familie a u

nei persoane. O astfel de abordare risca, de

asemenea, să ducă la slăbirea cerinței care impunea ca art. 14 din Convenție să aibă un caracter

accesoriu.

35

. Guvernul a declarat că era convins de faptul că Curtea ar fi trebuit să ia în considerare,

din perspectiva art.

8, doar acele cauze care prezentau o legătură strânsă și directă între

furnizarea prestației sociale în cauză și exercitarea dreptului la respectarea vieții de familie,

adăugând că o astfel de legătură ar fi trebuit să fie examinată obiectiv, în lumina caracterului și

a scopului prestației, astfel cum erau stabilite de legislația și de practica statului în cauză.

36

. Cu toate acestea, în prezenta cauză, în care, în mod evident, nu exista o legătură foarte

strânsă de acest tip, Camera nu a explicat motivul pentru care a considerat că era legitim să se

îndepărteze de la abordarea în cadrul căreia astfel de capete de cerere au fost examinate

sistematic în temeiul art. 1 din Protocolul nr.

unicul scop al pensiei de urmaș cuvenite văduvei și a pensiei de urmaș cuvenite văduvului era

acela de a preveni orice

dificultăți financiare care ar putea apărea ca urmare a decesului soțului,

prin satisf

acerea nevoilor de bază ale soțului supraviețuitor. Spre deosebire de indemnizația

pentru concediu parental sau de alocația pentru familiile numeroase și contrar concluziei

Camerei de la punctul 43 din hotărârea sa, pensia în cauză nu viza promovarea familiei și nici

nu avea vreun efect asupra organizării vieții de familie. Acest lucru era demonstrat de faptul că

pensia de urmaș cuvenită văduvei putea, în anumite condiții, să fie plătită și văduvelor fără

copii. În continuare, Guvernul a explicat că respectivele cheltuielile legate de întreținerea

copiilor defunctului erau acoperite de pensiile de urmaș pentru copii orfani acordate acestora.

În plus, având în vedere că prezența copiilor cu vârsta peste 15 ani nu constituia un obstacol în

calea exercitării unei ocupații de către părinții lor, pensia de urmaș cuvenită văduvului nu mai

era necesară după ce copiii împlineau vârsta majoratului și nu afecta viața de familie din afara

programului de lucru sau a orelor de școală. În plus, acest lucru însemna că pensia de urmaș

pentru soțul supraviețuitor prevăzută de dreptul elvețian era în mod clar diferită de prestațiile

sociale cu privire la care Curtea a constatat că intrau în domeniul de aplicare al art.

8, care era

mai restrâns decât cel al art. 1 din Protocolul nr. 1.

37

. Guvernul a considerat că, în speță, nu s

-a demonstrat în ce mod, din punct de vedere

practic, viața sa de familie a fost afectată de încetarea plății pensiei de urmaș cuvenită

văduvului, pe care o primea reclamantul, după împlinirea vârstei majoratului de către fiica sa

cea mică. În plus, acesta a susținut că încetarea plății pensiei a fost previzibilă pentru reclamant

și că acesta nu a dovedit că nu ar fi putut să exercite o activitate remunerată, după ce

ambele

fiice ale sale au împlinit vârsta majoratului. În fapt, era mai probabil ca plata pensiei să fi dictat

modul în care și

-

a organizat viața de familie reclamantul, adică alegerea acestuia de a rămâne

9

HOTĂRÂREA BEELER ÎMPOTRIVA ELVEȚ

IEI

acasă, mai degrabă decât să reia munca; Guvernul a subliniat că pensia de urmaș cuvenită

văduvului nu exista atunci când reclamantul și

-

a pierdut soția, în 1994. În aceste condiții, nici

acordarea reclamantului, în 1997, a pensiei de urmaș cuvenită văduvului și nici, a

fortiori

,

încetarea plății acesteia în 2010 nu aveau legătură cu familia și nu au avut vreun impact real

asupra organizării vieții sale de familie. Dacă încetarea plății pensiei ar fi avut vreun impact

financiar, aceasta ar fi putut afecta doar sfera personală a reclamantului.

38

. Guvernul a susținut, de asemenea, că, atunci când Elveția a aderat la Convenție, era clar

că art. 8 nu acoperea dreptul la prestații sociale și că acest lucru este valabil și în prezent. În

opinia sa, tocmai în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea a extins domeniul de aplicare a

protecției sale pentru a acoperi prestațiile sociale. În plus, existau surse, inclusiv un raport recent

al Consiliului Federal, care indicau că motivele pentru care Elveția nu ratificase Protocolul nr.

1 aveau le

gătură cu dorința acesteia de a respecta dispozițiile dreptului internațional și cu faptul

că dreptul său intern nu acoperea toate cerințele care decurgeau din acest Protocol, în special în

domeniul prestațiilor sociale. Având în vedere că un tratat nu este valabil decât între părțile la

acesta, dreptul de proprietate care decurge din art. 1 din Protocolul nr. 1 nu putea fi invocat

împotriva statului elvețian pe baza unei interpretări extensive a art.

8 deoarece acest lucru ar fi

de natură să contrazică voința suverană a acestui stat și să îi impună obligații pe care ac

esta nu

ș

i le-

a asumat în mod voluntar. În plus, în conformitate cu art. 31 alin. (1) din Convenția de la

Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor, nu poate fi utilizată o interpretare extensivă

pentru a conferi unui termen exact acel efect pe care un stat a dorit să îl evite prin faptul că nu

a ratificat un alt tratat. Rezultă că, dacă faptele din prezenta cauză, ca urmare a dimensiunii lor

pecuniare, intrau în domeniul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr.

1, și nu în cel al art.

8 din

Convenție, capătul de cerere formulat de reclamant ar fi trebuit să fie exclus din domeniul de

aplicare al acestui din urmă articol și să fie declarat inadmisibil, fiind incompatibil

ratione

materiae

c

u Convenția.

39

. Guvernul a susținut că adoptarea de către părțile la un tratat a unu

i

protocol, care acoperea

anumite subiecte specifice, era un semn clar al intenției comune a părților ca subiectele în cauză

să nu fie reglementate de tratatul inițial. În ceea ce privește Protocolul nr. 1, acesta a susținut

că intențiile părților reieșeau clar din preambulul acestuia și din art. 5 din acesta și că, prin

urmare, Protocolul nr.

1 nu putea decât să completeze Convenția. Deși Convenția

este un

instrument viu, menit să garanteze drepturi concrete și efective, Curtea nu poate desprinde din

Convenție drepturi care au fost omise în mod deliberat de la început, așa cum era cazul

drepturilor sociale (care au fost prevăzute în Carta socială europeană). Prin urmare, Curtea nu

putea să ignore protecția conferită de un protocol adițional și să extindă domeniul de aplicare

al art.

8 din Convenție și nici să eludeze sensul său obișnuit, astfel încât acest articol să cuprindă

obligațiile care decurg d

in art. 1 din Protocolul nr.

1, și, dacă ar fi procedat astfel, această din

urmă dispoziție ar fi devenit, într

-

un anume sens, inutilă. În opinia Guvernului, deși nu este

complet de neconceput să se considere, așa cum s

-

a întâmplat în jurisprudența Curții, că, în

cadrul aceluiași protocol, anumite dispoziții se subsumează unui drept prevăzut de un articol

din Convenție, în timp ce altele nu erau, totuși acest lucru necesită o interpretare conformă cu

metodele menționate în Convenția de la Viena.

40

. Mai întâi, reclamantul a explicat că a lucrat ca tehnician în industria textilă până în 1992

și, ulterior, pentru o societate de asigurare. După decesul soției sale, în august 1994, el a încetat

să mai lucreze și și

-

a crescut fiicele singur, până când acestea și

-

au terminat studiile și au

absolvit universitatea. Începând cu 1997, i s-

a acordat dreptul la pensia de urmaș cuvenită

văduvului și la prestații suplimentare, ceea ce i

-

a permis să se dedice în întregime î

ngrijirii,

10

HOTĂRÂREA BEELER ÎMPOTRIVA ELVEȚI

EI

creșterii și educării fiicelor sale. Încetarea plății pensiei sale, la vârsta de 57 de ani, i

-a cauzat

grave probleme familiale și financiare, având în vedere că nu și

-

a putut găsi un loc de muncă

din cauza vârstei sale, a informatizării ocupației sale și a absenței sale îndelungate de pe piața

muncii. În același timp, fiicele sale au rămas totuși dependente de el întrucât nu își încheiaseră

studiile. Prin urmare, a fost nevoit, în mai multe rânduri, să solicite asistență socială pentru a

răspunde nevoilor acestora. În plus, între data încetării plății pensiei de urmaș cuvenită

văduvului și cea a primirii primelor tranșe din pensia sa pentru limită de vârstă, viața sa de

familie a fost semnificativ restrânsă, activitățile familiale obișnuite fiind excluse din lipsă de

bani. Dificultățile financiare l

-

au împiedicat să

-

și invite fiicele la evenimente familiale, să le

ofere cadouri de ziua lor de naștere sau de Crăciun, ori să plece cu ele în vacanță.

ntul a susținut așadar că prezenta cauză afecta însăși esența noțiunii de viață

de

familie, care era protejată de art. 8 din Convenție. Cauza nu privea plata unei pensii în sine –

singura chestiune care ar intra în domeniul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1

–

ci, mai

degrabă, tratamentul diferențiat al unor relații de familie specifice și identice, care a dus la

acordarea unor pensii cu cuantumuri inegale. Prin urmare, situația de fapt din speță intra în mod

clar în sfera de aplicare a art.

8, iar

acest lucru nu era influențat de faptul că o astfel de

discriminare ar putea avea și consecințe pecuniare sau ar putea implica interese materiale. Orice

încercare de a examina prezenta cauză în temeiul art.

14 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1,

prin

excluderea arbitrară a oricărei referiri la situația familială a reclamantului, ar însemna ca

jurisprudența Curții să fie pusă sub semnul întrebării. În plus, pentru ca protecția garantată în

temeiul art.

8 din Convenție să fie aplicabilă în coroborare cu

art.

14, nu era necesar să existe o

legătură strânsă între plata pensiei și exercitarea de către reclamant a dreptului său la respectarea

vieții sale de familie și cu atât mai puțin să existe o încălcare a art.

8

.

42

. Reclamantul a pretins că argumentul Guvernului, potrivit căruia era necesar să existe o

legătură strânsă între dreptul la pensie și exercitarea dreptului la respectarea vieții de familie,

nu era susținut de jurisprudența Curții. El a argumentat că, și dacă ar fi fost necesară o astfel de

legătură, aceasta nu lipsea în speță, întrucât, în conformitate cu legislația relevantă, pensia de

urmaș pentru soțul supraviețuitor avea ca scop protejarea cuplurilor căsătorite, în special a

familiilor cu copii, în cazu

l decesului unuia dintre soți și al unuia dintre părinți. Prin urmare, în

opinia reclamantului, nu se putea susține că această prestație nu urmărea să faciliteze sau să

contribuie la viața de familie. De asemenea, era clar că fiicele sale și el au fost afectați în mod

specific și individual, nu doar atunci când s

-a încheiat plata pensiei. Într-

adevăr, legea l

-a

penalizat pe reclamant pentru că a avut grijă de fiicele sale în perioada copilăriei lor și pentru

că nu și

-

a organizat viața de familie în conformi

tate cu ceea ce el considera a fi presupunerea

falsă care stă la baza sistemului de pensii de urmaș pentru soțul supraviețuitor, potrivit căreia

rolul bărbatului este acela de susținător al familiei

.

considerat evident faptul că garanțiile prevăzute în protocoalele adiționale

au adăugat noi drepturi față de cele prevăzute de Convenție, dar că acestea nu puteau nici să

restrângă, nici să extindă drepturile garantate de Convenție. În plus, era consacrat

în

jurisprudență faptul că o anumită situație putea să intre atât în domeniul de aplicare al art.

8 din

Convenție, cât și al art.

1 din Protocolul nr. 1, în timp ce

acesta din urmă

nu constituia o

lex

specialis

în raport cu art. 8.

Chiar dacă un capăt de

cerere a fost examinat de Curte în temeiul

art. 1 din Protocolul nr.

1, aceasta nu a exclus posibilitatea ca același capăt de cerere să poată fi

examinat în temeiul art.

8 din Convenție, astfel cum s

-a ilustrat, de exemplu, în cauzele

Șerife

Yiğit

(citată

anterior),

Sawden împotriva Regatului Unit

[(dec.), nr. 38550/97, 8

iunie 1999] și

Aldeguer Tomás împotriva Spaniei

[nr. 35214/09, 14 iunie 2016]. Într-

adevăr, ar fi periculos să

se pretindă altfel, deoarece acest lucru ar însemna că un protocol adițional

restrânge drepturil

e

garantate în temeiul Convenției. Reclamantul a subliniat că acest lucru nu implică, totuși, faptul

că art.

1 din Protocolul nr.

1 nu are o existență independentă, deoarece există numeroase cauze

11

HOTĂRÂREA BEELER ÎMPOTRIVA ELVEȚ

IEI

referitoare la drepturile de proprietate

și la domeniile securității sociale și fiscalității, care nu au

nicio legătură cu art.

8

.

În plus, reclamantul a observat că pensiile de urmaș cuvenite văduvelor și cele cuvenite

văduvilor urmăreau, în principiu, să îi scutească pe soții supraviețuitori de obligația de a avea

un loc de muncă remunerat și să le ofere protecție socială, astfel încât aceștia să aibă timp pentr

u

a avea grijă de copiii lor. Așa cum o pensie de urmaș cuvenită văduvei, plătită după împlini

rea

de către copiii săi a vârstei majoratului, îi permitea unei văduve să aibă grijă în continuare de

familia ei, la fel și pensia de urmaș cuvenită văduvului, plătită după împlinirea de către copiii

săi a vârstei majoratului, i

-

ar permite tatălui să continue să aibă grijă de familia sa. Dacă o a

stfel

de modalitate de susținere a familiei nu mai era considerată necesară odată ce copiii împlineau

vârsta majoratului, pensia ar fi trebuit să fie întreruptă pentru părinții de ambele sexe, chiar dacă

acest lucru ar fi însemnat să se ignore faptul că, la acel moment din viața lor, văduvele și vă

duvii

aveau, de multe ori, o vârstă la care era

de facto

imposibil să își reia activitatea profesională.

B.

Hotărârea Camere

i

44

. Camera a observat mai întâi că noțiunea de „viață de familie” nu include numai relaț

iile

de natură socială, morală sau culturală, ci și interesele de natură materială (a se vedea

Merger

și Cros împotriva Franței

, nr. 68864/01, pct. 46, 22 decembrie 2004). Aceasta a subliniat, de

asemenea, că măsurile care permit unuia dintre părinți să rămână acasă pentru a avea grijă de

copii promovează viața de familie și, astfel, afectează modul de organizare a acesteia și că astfel

de măsuri intră în domeniul de aplicare al art.

8 (a se vedea, printre altele,

Petrovic

,

Konstantin

Markin

și, în același sens,

Weller

și

D

hahbi

, toate citate anterior).

45

. În lumina principiilor stabilite în jurisprudența sus

-

menționată și cu referire la hotărârile

pronunțate în două cauze anterioare îndreptate împotriva Elveției,

Di Trizio

ș

i

Belli și Arquier

-

Martinez

(ambele citate anterior), Camera a apreciat că respectivul capăt de cerere formulat de

reclamant intră în domeniul de aplicare al art. 8 din Convenție. Aceasta a considerat că pensiile

de urmaș cuvenite văduvelor și cele cuvenite văduvilor urmăreau, în principiu, să îi scutească

pe soții supraviețuitori de obligația de a avea un loc de muncă remunerat, astfel încât aceștia să

aibă timp pentru a avea grijă de copiii lor și că prestația în cauză era așadar, în mod clar, „legată

de familie”, întrucât a avut un impact real asupra organizării vieții de familie a reclamantului.

46

. În legătură cu consecințele practice pentru reclamant ale pensiei de urmaș

cuvenite

văduvului, Camera a subliniat că, după decesul soției sale într

-un accident, atunci când copiii

cuplului aveau 21 de luni și, respectiv, patru ani, reclamantul, care până în acel moment avusese

un loc de muncă, s

-

a dedicat exclusiv creșterii copiilor săi și nu a mai fost în măsură să își

exercite profesia. În momentul în care a încetat plata pensiei sale, el avea 57 de ani și nu mai

desfășurase o activitate lucrativă de peste șaisprezece ani. La momentul pronunțării hotărârii

Tribunalului Federal,

reclamantul împlinise deja vârsta de 59 de ani, ceea ce făcea greu de

imaginat posibilitatea revenirii sale pe piața muncii. În aceste condiții, Camera a considerat că

pensia de urmaș cuvenită văduvului, care i

-

a fost plătită reclamantului după decesul soț

iei sale

și a cărei plată a încetat la împlinirea vârstei majoratului de către copilul său cel mic, a afectat

modul în care acesta și

-

a organizat și gestionat viața de familie.

C.

Motivarea Curții

1.

Observații preliminare

47

. Conform jurisprudenței constante a Curții, art.

14 din Convenție doar completează

celelalte dispoziții materiale ale Convenției și ale protocoalelor la aceasta. Acesta nu are o

existență de sine stătătoare întrucât are efect numai în ceea ce privește „e

xercitarea drepturilor

12

HOTĂRÂREA BEELER ÎMPOTRIVA ELVEȚ

IEI

și libertăților” garantate de aceste dispoziții [a se vedea, printre multe altele,

Ș

ahin împotriva

Germaniei

(MC), nr. 30943/96, pct. 85, CEDO 2003-

VIII, și

Fábián împotriva Ungariei

(MC),

nr. 78117/13, pct. 112, 5 septembrie 2017].

14 nu presupune în mod necesar încălcarea unuia dintre drepturile

materiale garantate de Convenție. Este necesar, dar și suficient, ca faptele cauzei să intre în

domeniul de aplicare al unuia sau ma

i multor articole ale Convenției. În plus, interzicerea

discriminării, consacrată la art. 14, se extinde dincolo de exercitarea drepturilor și libertăților

pe care Convenția și Protocoalele sale le impun fiecărui stat spre garantare. Aceasta se aplică și

a

celor drepturi suplimentare, care intră în domeniul de aplicare al oricărui articol din Convenție,

pe care statul a decis în mod voluntar să le prevadă.

Acest principiu este bine stabilit în

jurisprudența Curții [a se vedea, printre multe altele,

Konstantin Markin

, citată anterior,

pct. 124;

Petrovic

, citată anterior, pct.

22;

Yocheva și Ganeva împotriva

Bulgariei

, nr. 18592/15

ș

i 43683/15, pct.

71, 11

mai 2021;

ș

i

Stec și alții împotriva regatului Unit

(dec.) (MC),

nr.

65731/01 și 65900/01, pct.

39, CEDO 2005-X].

14 din Convenție, precum și cererea

de retrimitere și observațiile părților, Curtea observă că trebuie să stabilească mai întâi dacă

interesele reclamant

u

lui care au fost afectate negativ de sistemul pensiilor de urmaș pentru soțul

supraviețuitor intră în domeniul de aplicare al art.

8 din Convenție [a se vedea,

mutatis

mutandis

,

Stec și alții

(dec.), citată anterior, pct. 41]. Într

-

adevăr, răspunsul la această întrebare

este decisiv pentru a stabili dacă Curtea are competența de a soluționa fondul cauzei în ceea ce

privește pretinsa încălcare a art. 14 din Convenție coroborat cu art.

8

.

2.

Evoluția și situația actuală a jurisprudenței cu privire la prestațiile

sociale

50

. Curtea observă că textul Convenției, astfel cum a fost adoptată în 1950, reflectă ideea

unei separări între drepturile civile și politice, pe de o parte, și drepturile economice, sociale și

culturale, pe

de altă parte. Catalogul drepturilor garantate de Convenție și de Protocolul nr.

1

,

adoptat în 1952, s-

a bazat în mod clar pe drepturile civile și politice, la care Carta Socială

Europeană din 1961 a adăugat drepturi economice și sociale. În plus, lucrările pregătitoare

(

travaux préparatoires

)

ale Cartei sociale indică faptul că acest instrument a fost menit să fie

„pendantul” Convenției în domeniul social.

51

. Cu toate acestea, după cum a subliniat Curtea însăși, „[d]eși Convenția stabilește care

sunt, în esență, drepturi civile și politice, multe dintre ele au implicații de natură socială sau

economică”; în plus, o interpretare a Convenției se poate extinde în sfera drepturilor sociale și

economice, întrucât „nu există o delimitare clară între această sferă și domeniul reglementat de

Convenție” [a se vedea

Airey împotriva Irlandei

, 9 octombrie 1979, pct. 26, seria A nr.

32, și

Stec și alții

(dec.), citată anterior,

pct. 52].

a întemeiat ulterior pe această abordare în ceea ce privește art.

1 din Protocolul

nr.

1, în special în domeniul securității sociale, considerând că abordarea sa ar trebui să reflecte

realitatea modului în care protecția socială este organizată în

prezent în statele membre ale

Consiliului Europei, astfel cum rezultă în special din dispozițiile Cartei sociale [a se vedea

Ste

c

și alții

(dec.), citată anterior, pct. 50 și 52].

53

. În această privință, trebuie subliniat în primul rând faptul că Elveția nu a ratificat

nici

Carta s

ocială, nici, mai presus de toate, Protocolul nr.

1, iar motivele acestei alegeri politice

specifice au fost explicate de Guvern (a se vedea supra, pc

t. 38).

Prin urmare, Protocolul nr. 1

nu poate fi invocat împotriva Elveției [a se vedea,

mutatis mutandis, Demir și Baykara

împotriva Turciei

(MC), nr. 34503/97, pct.

57, 60 și 149, CEDO

2008].

54

. În contextul prezentei cauze, trebuie subliniat că, în marea majoritate a cauzelor în care

Curtea s-

a pronunțat cu privire la o pretinsă discriminare în domeniul dreptului la prestații

13

HOTĂRÂREA BEELER ÎMPOTRIVA ELVEȚ

IEI

sociale, aceasta și

-a concentrat analiza asupra art. 1 din Protocolul nr

.

1, și nu asupra art.

8 din

Convenție. În primul rând, aceasta a reținut că plata contribuțiilor la un fond de pensii sau la un

sistem de securitate socială ar putea, în anumite circumstanțe, să dea naștere unor drepturi de

proprietate în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 [a se vedea

Bellet,

Huertas și

Vialatte împotriva

Franței

(dec.), nr.

40832/98

și alte 2 cereri, 27

aprilie 1999;

Skorkiewicz împotriva Poloniei

(dec.), nr. 39860/98, 1 iunie 1999;

Gaygusuz împotriva Austriei

, 16 septembrie 1996, pct.

39 și

41,

Culegere

1996-

IV; și

Kjartan Ásmundsson împotriva Islandei

, nr. 60669/00, pct. 39, CEDO

2004-IX].

55

. Ulterior, în decizia pronunțată în cauza

Stec și alții

, Curtea a statuat că, în scopul

aplicabilității art.

1 din Protocolul nr. 1, nu mai exista nicio justificare pentru a face disti

ncție

între prestațiile contributive și cele necontributive [a se vedea

Stec și alții

(dec.), citată anterior,

pct. 52-

53]. Aceasta a subliniat, de asemenea, că principiile care se aplică în general în cazurile

prevăzute la art.

1 din Protocolul nr. 1 sunt

la fel de relevante în ceea ce privește prestațiile

sociale. Prin urmare, nu poate exista nicio îndoială că acest articol nu limitează

libertatea

statului contractant de a decide dacă să instituie sau nu o formă de sistem de securitate socială

sau de a alege tipul sau cuantumul prestațiilor care trebuie acordate în cadrul unui astfel de

sistem. Cu toate acestea, , în cazul în care un sta

t contractant are în vigoare o legislație care

prevede plata automată a unei prestații sociale sau a unei pensii, trebuie să se considere că

legislația respectivă dă naștere unui interes patrimonial care intră, în privința persoanelor care

îndeplinesc ceri

nțele sale, în domeniul de aplicare al art.

1 din Protocolul nr. 1

(ibid., pct. 54),

iar această legislație trebuie să fie compatibilă cu art. 14 din Convenție [a se vedea

Stec și alții

împotriva Regatului Unit

(MC), nr.

65731/01 și 65900/01, pct.

53, CEDO 2006-VI].

examinate de Curte până în prezent [inclusiv

Willi

s

,

citată anterior;

Muñoz

Díaz împotriva Spaniei

, nr. 49151/07, CEDO 2009;

Moskal împotriva Polonie

i

, nr. 10373/05,

15 septembrie

2009;

Si Amer

împotriva

Franței

, nr.

29137/06, 29

octombrie 2009;

Santos

Hansen împotriva Danemarcei

(dec.), nr. 17949/07, 9 martie 2010;

Hasani împotriva

Croației

(dec.), nr. 20844/09, 30 septembrie 2010;

Šulcs și alții împotriva

Letoniei

(dec.), nr. 42923/10,

6 decembrie 2011;

Guberina împotriva

Croației

, nr. 23682/13, 22

martie 2016; și

Bélané Nagy

împotriva Ungariei

(MC), nr. 53080/13, 13 decembrie 2016

] arată că, de regulă, în domeniul

prestațiilor sociale, Curtea efectuează analiza sa în principal în temeiul a

rt. 1 din Protocolul

nr. 1 sau în temeiul art. 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazul în care reclamantul

se plânge că a fost privat de o prestație din motive discriminatorii

. În special, în cauzele

Moskal

ș

i

Bélané Nagy

(ambele citate anter

ior), Curtea a ales să examineze capetele de cerere privind

prestațiile sociale în primul rând în temeiul art.

1 din Protocolul nr.

1 și, ulterior, a considerat

că nu era necesar să continue examinarea sa în temeiul art. 8 din Convenți

e

.

57

. Pe baza tuturor considerentelor de mai sus, Curtea observă că, în prezent, jurisprudența

sa a căpătat suficientă maturitate și stabilitate pentru a oferi o definiție clară a pragului necesa

r

pentru ca art. 1 din Protocolul nr.

1 să fie aplicabil, inclusiv în domeniul prestațiilor sociale. În

această privință, trebuie reiterat faptul că acest articol nu creează un drept de a dobândi bunuri

sau de a primi o pensie de un anumit cuantum. Protecția acestuia se aplică doar bunurilor

exist

ente și, în anumite circumstanțe, „așteptării legitime” de a obține un activ

; pentru ca un

„bun” constând într

-

o „așteptare legitimă” să fie recunoscut, reclamantul trebuie să dispună de

un drept care să poată fi invocat și care trebuie să constituie cu adevărat un interes patrimonial

substanțial, suficient stabilit în temeiul legislației naționale

(a se vedea

Bélané Nagy

, citată

anterior, pct. 74-79).

58

. Astfel, atunci când reclamantul nu îndeplinește, sau încetează să îndeplinească, condițiile

legale prevăzute de legislația internă pentru a putea beneficia de orice formă de prestație sau de

pensie, nu există nicio ingerință în exercitarea drepturilor prevăzute la art.

1 din Protocolul nr. 1

în cazul în care condiți

ile s-

au schimbat înainte ca reclamantul să devină eligibil pentru prestația

14

HOTĂRÂREA BEELER ÎMPOTRIVA ELVEȚ

IEI

în cauză. În cazul în care suspendarea plății sau reducerea unei pensii nu s

-a datorat unei

schimbări în situația reclamantului, ci unor modificări ale legislației sau în ceea ce privește

punerea în aplicare a acesteia, acest lucru poate conduce la o ingerință în exercitarea drepturilor

prevăzute la art.

1 din Protocolul nr. 1.

În consecință, în cazul în care condițiile pentru dreptul

la un anumit tip de prestație sau de pensie, stabilite de legislația internă, s

-

au schimbat și, prin

urmare, persoana în cauză nu le mai îndeplinește pe deplin, o examinare atentă a circumstanțelor

individuale ale cauzei

– în special a naturii modificării acestor condiții – poate fi justificată

pentru

a verifica existența unui interes patrimonial substanțial, suficient stabilit în temeiul

legislației naționale (ibid., pct. 86

-89).

59

. Situația a fost mai puțin clară în ceea ce privește sfera de aplicare a

art.

8 di

n Convenție

în acest domeniu. Deși nu există nicio îndoială că noțiunea de „viață de familie”, în sensul art.

8

acoperă, de asemenea, pe lângă relațiile de natură socială, morală și culturală, anumite interese

de natură materială, care au în mod necesar consecințe pecuniare, această interpretare a fost

adoptată în principal în cauzele referitoare la nerecunoașterea juridică a relațiilor dintre părinți

și copii și consecințele acestei nerecunoașteri asupra transferului de proprietate între persoane

private [a se vedea, printre altele,

Marckx împotriva

Belgiei

, 13

iunie 1979, seria

A nr.

3

1;

Camp și Bourimi împotriva Țărilor de Jos

, nr. 28369/95, CEDO 2000-X;

Pla și Puncernau

împotriva Andorrei

, nr. 69498/01, CEDO 2004-VIII;

Merger și Cros

, citată anterior;

Schaefer

împotriva Germaniei

(dec.), nr. 14379/03, 4

septembrie 2007; și

Brauer împotriva Germaniei

,

nr. 3545/04, 28 mai 2009]

.

Astfel, în cauza

Șerife Yiğit

(citată anterior), nerecunoașterea căsătoriei religioa

se a

reclamantei și consecințele acesteia asupra drepturilor de moștenire au fost examinate de Curte

în temeiul art.

8 din Convenție, în timp ce aspectul financiar al plângerii reclamantei, referitoare

la refuzul statului de a-

i acorda o pensie de urmaș și prestații sociale, a fost examinat în temeiul

art.

14 din Convenție, coroborat cu art.

1 din Protocolul nr. 1.

60.

Au existat mai puține cauze în care capetele de cerere privind prestațiile sociale, adică

plățile din fonduri publice, inclusiv din fondurile de asigurări sociale, au fost examinate de

Curte doar în temeiul art. 8 [a se vedea, de exemplu,

La Parola și alții împotriva

Italiei

(dec.),

nr. 39712/98,

30 noiembrie 2000;

McDonald împotriva Regatului Unit

, nr. 4241/12, 20 mai

2014; și

Belli și Arquier

-Martinez

, citată anterior]. Curtea nu deduce din aceste cauze că doar

art.

8 considerat separat poate fi interpretat în sensul că impune statelor obligații pozitive în

domeniul securității sociale.

61

. Cu toate acestea, anumite orientări

pentru identificarea

factorilor de natură să aducă

faptele unei cauze de acest tip în domeniul de aplicare al art. 8 pot fi extrase din cauzele mai

numeroase în care Curtea

a examinat capetele de cerere privind prestațiile sociale în temeiul

art. 14 din C

onvenție coroborat cu art. 8. Deși art. 8 nu garantează dreptul la o prestație socială

atunci când un stat

decide să își depășească obligațiile care îi revin în temeiul art.

8, prin crearea

unui astfel de drept

– o posibilitate care îi este oferită în teme

iul art.

53 din Convenție –

n

u

poate, în aplicarea acestui drept, să adopte măsuri discriminatorii în sensul art.

14 [a se vedea,

mutatis mutandis

,

Stec și alții

(hotărâre),

pct. 53;

Konstantin Markin

, pct.

130; și

Aldeguer

Tomás

, pct. 76, toate citate anterior].

62

. În consecință, domeniul de aplicare al art.

14 coroborat cu art. 8 poate fi mai extins decât

cel al art. 8 considerat separat. De-

a lungul timpului, pentru a ajunge la concluzia că anumite

capete de cerere având ca obiec

t prestații sociale intrau în domeniul de aplicare al art.

8

,

aducând astfel în discuție art. 14, Curtea a ținut seama de o serie de diverși factori.

63.

În primul rând, trebuie menționate cauzele

referitoare la conce

diul parental și

indemnizațiile aferente, și anume

Petrovic

(citată anterior),

Konstantin Markin

(citată anterior

)

ș

i

Topčić

-Rosenberg împotriva

Croației

(nr. 19391/11, 14 noiembrie 2013). În aceste cauze, în

care a apărut noțiunea de „organizare a vieții de familie”, aplicabilitatea art.

14 coroborat cu

15

HOTĂRÂREA BEELER ÎMPOTRIVA ELVEȚ

IEI

art. 8 a rezultat dintr-

o combinație de circumstanțe care implicau acordarea unui concediu și a

unei indemnizații, care, în situația specifică a reclamanților

, a

afectat în mod necesar

modul în

care a fost

organizată viața lor de familie

.

64

. O altă abordare, pe care Curtea a adoptat

-o în cauze precum

Di Trizio

ș

i

Belli și

Arquier-Martinez

(ambele citate anterior), și care a ghidat Camera în pronunțarea hotărârii în

prezenta cauză, se bazează, în schimb, pe ipoteza potrivit căreia acordarea sau respingerea

cererii de acordare a prestației este

de natură să

afecteze

modul de organizare a vie

ț

ii de familie.

65

. În sfârșit, în alte hotărâri, majoritatea dintre ele anterioare celei pronunțate de Marea

Cameră în cauza

Konstantin Markin

(citată anterior), Curtea a recurs la o prezumție legală

potrivit căreia, prin acordarea prestației în cauză, statul

își manifesta sprijinul și respectul

pentru viața de familie

. Curtea a adoptat o astfel de abordare în cauzele având ca obiect, de

exemplu, o prestație de maternitate (a se vedea

Welle

r

, citată anterior), o alocaț

ie pentru

familiile numeroase (a se vedea

Fawsie împotriva Greciei

, nr. 40080/07, 28 octombrie 2010,

ș

i

Dhahbi

, citată anterior), alocații pentru copii

(a se vedea

Okpisz împotriva

Germaniei

,

nr. 59140/00,

25

octombrie 2005, și

Niedzwiecki împotriva

Germanie

i

, nr.

58453/00,

25

octombrie 2005) și o alocație familială pentru copiii cu un singur părinte în viață

(a se vedea

Yocheva și

Ganeva

, citată anterior).

3.

Abordarea care trebuie urmată de acum înainte

66

. O analiză a jurisprudenței rezumate mai sus indică faptul că Curtea nu a fost întotdeauna

pe deplin consecventă în definirea factorilor care au determinat

-

o să constate că anumite capete

de cerere având ca obiect prestații sociale intrau în domeniul de aplicare al ar

t. 8

din Convenție.

67

. Curtea subliniază, în primul rând, că toate prestațiile financiare au, în general, un anumit

efect asupra modului în care este gestionată viața de familie a persoanei în cauză, deși acest

lucru

nu este suficient, în sine, pentru ca aceste prestații să intre sub incidența art.

8. În caz

contrar, toate prestațiile sociale ar intra în domeniul de aplicare al acestui articol, o abordare

care ar fi excesivă.

68.

Prin urmare, Curtea trebuie să clarifice care sunt criteriile relevante pentru a preciza, sau

chiar a delimita, ce anume intră în domeniul de aplicare al art. 8, în sfera prestațiilor sociale

.

69

. Din jurisprudența rezumată mai sus reiese, de asemenea, că, în domeniul prestațiilor

sociale, sfera de

protecție a art.

1 din Protocolul nr.

1 și cea a art.

8 din Convenție se

intersectează și se suprapun, deși interesele garantate în temeiul acestor articole sunt diferite.

Pentru a stabili ce capete de cerere intră sub incidența art.

8, Curtea trebuie să remedieze

neconcordanțele constatate în temeiul art.

8, în special atunci când a fost coroborat cu art. 14

din Convenție (a se vedea supra, pc

t.

64-

65).

Rezultă că Curtea nu mai poate să accepte, pur și simplu, o prezumție legală potrivit cărei

a,

prin acordarea prestației în cauză, statul își manifestă sprijinul și respectul față de viața de

familie

(a se vedea jurisprudența citată supra, la pc

t.

6

5

),

sau o legătură ipotetică de cauzalitat

e,

prin care verifică dacă acordarea unei anumite prestații este „de natură să afecteze modul de

organizare a vieții de familie”

(a se

vedea jurisprudența citată supra, la pc

t.

64).

70

. În opinia Curții, hotărârea pronunțată de Marea Cameră în cauza

Konstantin Markin

(citată anterior) ar trebui să fie considerată principalul punct de referință:

„

(i) Cu privire la aplicabilitatea art. 14 coroborat cu art. 8

icare al art.

8

ș

i, prin urmare, al art.

14 din Convenție. Curtea a hotărât, în repetate rânduri, că art. 14 din Convenție este

rel

evant dacă «obiectul dezavantajului [...] constituie una dintre modalitățile de exercitare a unui drept

garantat [...]» sau dacă măsurile contestate sunt «legate de exercitarea unui drept garantat [...]». Pentru ca

art.

14 să fie aplicabil, este suficient ca faptele cauzei să intre sub incidența uneia sau mai multor dispoziții

ale Convenției [a se vedea

Thlimmenos împotriva Greci

ei

(MC), nr. 34369/97, pct. 40, CEDO

2000-IV;

E.B

.

16

HOTĂRÂREA BEELER ÎMPOTRIVA ELVEȚ

IEI

împotriva

Franțe

i

, citată anterior, pct.

47-

48; și

Fretté împotriva

Franțe

i

, nr.

36515/97, pct.

31,

CEDO 2002-I, cu trimiterile suplimentare].

pozitivă de a acorda indemnizații pentru concediu parental. În același timp, permițând

unuia dintre părinți să

rămână acasă pentru a avea grijă de copii,

concediul

parental și indemnizațiile aferente promovează viața de

familie și afectează în mod necesar modul de organizare a acesteia [subliniere adăugată]. Prin urmare,

concediul parenta

l și indemnizația pentru concediu parental intră în domeniul de aplicare al art.

8 din

Convenție. Rezultă că art

.

14, coroborat cu a

rt.

8, este aplicabil. În consecință, dacă un stat decide să instituie

un sistem de concediu parental, trebuie să facă acest

lucru într-un mod compatibil cu art.

14 din Convenție

(a se vedea

Petrovic

, citată anterior, pct. 26

-

29).”

71

. În contextul hotărârii

Konstantin Markin

, aplicabilitatea art.

14 din Convenție coroborat

cu art. 8 a rez

ultat din faptul că respectivul concediu parental și indemnizația corespunzătoare

„au afectat în mod necesar modul de organizare a [vieții de familie]” (a se face comparația și

deosebirea cu abordarea urmată în cauzele menționate la punctele

64

și

65de

mai sus), ambele

măsuri fiind menite să permită unuia dintre părinți să rămână acasă pentru a avea grijă de copii

(în speță, sugari). Astfel, s

-

a considerat necesar să existe o legătură strânsă între indemnizația

asociată concediului parental și exercitarea dreptului la respectarea vieții de familie.

72

. În consecință, pentru ca art. 14 din Convenție să fie aplicabil în acest context specific,

obiectul pretins

ului dezavantaj trebuie să constituie una dintre modalitățile de exercitare a

dreptului la respectarea vieții de familie, astfel cum este garantat de art. 8 din Convenție, în

sensul că măsurile în cauză urmăresc să promoveze viața de familie și afectează î

n mod necesar

modul în care aceasta este organizată. Curtea consideră că o serie de factori sunt relevanți pentr

u

a stabili natura prestației în cauză și că aceștia ar trebui examinați în ansamblu. Aceștia includ,

în special: scopul prestației, astfel cum a fost stabilit de Curte în lumina legislației în cauză;

criteriile de acordare, calculare și încetare a plății prestației, astfel cum sunt prevăzute în

dispozițiile legale relevante; efectele asupra modului de organizare a vieții de familie, astfel

cum pr

evede legislația; precum și repercusiunile concrete ale prestației, având în vedere

circumstanțele individuale și viața de familie ale reclamantului pe parcursul perioadei în care

este plătită prestația

.

4.

Aplicarea acestei abordări în prezenta cauză

73

. În conformitate cu abordarea prezentată mai sus, pentru a stabili dacă art.

8 și, în

consecință, art. 14 din Convenție sunt aplicabile în prezenta cauză, Curtea trebuie să examineze

ansamblul factorilor relevanți și să țină seama de întreaga perioadă cuprinsă între 1997 și 2010,

în cursul căreia reclamantul a primit pensia de urmaș cuvenită văduvulu

i

.

74

. Curtea consideră că, în speță, trebuie să aprecieze, în primul rând, obiec

tivul pensiei de

urmaș pentru soțul supraviețuitor. În acest scop, trebuie să se țină seama de modul de formulare

a dispozițiilor legale relevante, și anume art. 23 și 24 din Legea federală privind asigurările de

bătrânețe și pentru urmași (a se vedea supr

a, pc

t. 20

),

precum și de condițiile pentru dreptul la

pensie.

Aceasta observă că una dintre condițiile prevăzute la art. 23 din Legea federală se referă

la faptul că, pentru a putea beneficia de această prestație, părintele supraviețuitor trebuie să aibă

unul sau mai mulți copii la momentul decesului soțului. Același articol face referire, de

asemenea, la cerința potrivit căreia soțul supraviețuitor trebuie să locuiască împreună cu copi

ii

soțului decedat (paragraful al doilea), precum și la starea civilă a beneficiarului pensiei (al

patrulea și al cincilea paragraf). Cu toate acestea, cu excepția văduvelor care îndeplinesc

criteriile prevăzute la

art.

24 alin. (1) din Legea federală, soții supraviețuitori nu au dreptul la

pensie în cazul în care familia nu are copii.

75

. În temeiul acestei legi, reclamantul, care și

-

a pierdut soția în 1994, avea așadar dreptul

la pensia de urmaș cuvenită văduvului, la introducerea acesteia în 1997, doar pentru că era tatăl

17

HOTĂRÂREA BEELER ÎMPOTRIVA ELVEȚ

IEI

unor copii aflați în întreținerea sa. În plus, elementele de care dispune Curtea indică faptul că,

anterior, soția lui era principala responsabilă pentru îngrijirea copiilor, în timp ce reclamantul

fusese angajat, mai întâi ca tehnician în industria textilă și, apoi, în cadrul unei societăți de

asigurare

.

76

. În continuare, trebuie subliniat faptul că încetarea plății pensiei de urmaș cuvenită

văduvului a fost, de asemenea, consecința situației familiale a reclamantului, în mod specific

vârsta copiilor săi, întrucât dreptul său la pensie a luat sfârșit atunci când fiica sa cea mică a

împlinit vârsta de 18 ani.

e conștientă de afirmația Guvernului potrivit căreia unicul scop al pensiei de

urmaș cuvenite văduvei și al pensiei de urmaș cuvenite văduvului era acela de a preveni orice

dificultăți financiare care ar putea apărea ca urmare a decesului soțului, prin sat

isfacerea

nevoilor de bază ale soțului supraviețuitor

(a se vedea supra, pct.

36)

. Cu toate acestea,

indiferent de efectul urmărit de legislație, astfel cum a fost susținut de Guvern, Curtea

concluzionează, pe baza observațiilor de mai sus, că pensia în cauză urmărește, în realitate, să

promoveze viața de familie a soțului supraviețuitor, permițându

-

i acestuia din urmă să aibă grijă

de copiii săi permanent, în cazul în care, anterior, acesta era rolul părintelui decedat, sau, în

orice caz, să le acorde acestora mai mult timp, fără să fie nevoit să se confrunte cu dificultăți

financiare, din cauza cărora ar fi obligat să desfășoare o activitate profesională.

78

. De asemenea, trebuie să se stabilească, având în vedere toate circumstanțele specifice

ale prezentei cauze,

în ce fel faptul că reclamantul a beneficiat de prestație în perioada 1997

-

2010, înainte de a fi privat d

e aceasta atunci când fiica sa cea mică a împlinit vârsta majoratului,

a afectat modul în care a fost organizată viața sa de familie în această perioadă.

79

. În această privință, Curtea observă că, la momentul decesului soției reclamantului, în

1994, fiicele lor aveau un an și nouă luni și, respectiv, patru ani. În această situație, care a făcut

necesară luarea unor decizii dificile, cu un impact decisiv asupra organizării vieții sale de

familie, reclamantul și

-

a părăsit locul de muncă pentru a se dedica permanent familiei sale, în

special prin îngrijirea și creșterea fiicelor sale. Curtea nu are nicio îndoială cu privire la faptul

că primirea pensiei de urmaș cuvenite văduvului a afectat în mod necesar modul de org

aniz

are

a vieții sale de familie în perioada în cauză.

80

. Rezultă că, din momentul în care reclamantului

i

-

a fost acordată pensia de urmaș cuvenit

ă

văduvului, în 1997, și până la încetarea plății acesteia, în noiembrie 2010, el și familia sa au

organizat aspectele esențiale ale vieții lor de zi cu zi, cel puțin parțial, pe baza existenței acestei

pensii.

81

. În sfârșit, Curtea subliniază că situația financiară delicată în care se afl

a reclamantul la

vârsta de 57 de ani, având în vedere pierderea pensiei de urmaș pentru soțul supraviețuitor și

dificultățile întâmpinate de acesta în ceea ce privește revenirea sa pe piața forței de muncă,

întrucât nu mai lucrase de șaisprezece ani, a fost consecința deciziei pe care o luase cu ani în

urmă, în interesul familiei sale, și care a fost susținută, începând din 1997, prin primirea pensiei

de urmaș cuvenite vaduvului

.

Curtea concluzionează că faptele cauzei intră în

domeniul de aplicare al art.

8 din Convenție. Acest lucru este suficient pentru ca art. 14 să fie

aplicabil.

83

. Prin urmare, excepția preliminară ridicată de Guvern trebuie să fie respinsă.

18

HOTĂRÂREA BEELER ÎMPOTRIVA ELVEȚ

IEI

II.

CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART.

14 DIN CONVENȚIE

COROBORAT CU ART. 8

84

. Reclamantul a susținut că, spre deosebire de o văduvă aflată într

-

o situație similară, el

nu a mai avut dreptul la pensia de

urmaș pentru soțul supraviețuitor întrucât fiica sa cea mică

împlinise vârsta majoratului și că, din acest motiv, a suferit o discriminare pe criterii de sex.

A.

Argumentele părților

85

. Reclamantul a susținut, în primul rând, că, după ce a renunțat la locul său de muncă, în

urma decesului soției sale în august 1994, a avut grijă de fiicele sale pe cont propriu până la

finalizarea studiilor lor și că, în această perioadă, a beneficiat de o pensie de urmaș cuvenită

văduvului și de prestații suplimentare. Încetarea plății pensiei în noiembrie 2010, la vârsta de

57 de ani, i-

a cauzat grave probleme familiale și financiare, deoarece nu a mai reușit să

-

și

găsească un loc de muncă. Prin urmare, a trebuit să solicite în mai multe rânduri asistență socială

pentru a răspunde nevoilor fiicelor sale. Astfel, efectul pe care l

-

a avut asupra lui încetarea plății

pensiei nu era diferit de cel pe care l-

ar fi avut aceasta în cazul unei văduve. În plus, de când a

încetat plata

pensiei de urmaș cuvenite văduvului și până a primit primele tranșe din pensia sa

pentru limită de vârstă, în aprilie 2018, viața sa de familie a suferit restricții considerabile,

activitățile familiale obișnuite fiind excluse din lipsă de bani.

86

. În continuare, reclamantul a observat că pensia de urmaș cuvenită văduvei și c

ea cuvenită

văduvului urmăreau, în principiu, să îi scutească pe soții supraviețuitori de obligația de a avea

un loc de muncă remunerat și să le ofere protecție socială, astfel încât aceștia să aibă timp pentr

u

a avea grijă de copiii lor. Așa cum pensia de urmaș cuvenită văduvei, plătită după împlinirea de

către copiii săi a vârstei majoratului, îi permitea unei văduve să aibă grijă în continuare d

e

familia ei, la fel și pensia de urmaș cuvenită văduvului, plătită după împlinirea de către copiii

săi a vârstei majoratului, i

-

ar permite unui tată să continue să aibă grijă de familia sa. Dacă o

astfel de modalitate de susținere a familiei nu mai era considerată necesară odată ce copiii

împlineau vârsta majoratului, pensia ar fi trebuit să fie întreruptă pentru părinții de ambele sexe,

chiar dacă acest lucru ar fi îngreunat viața de familie și ar fi însemnat să se ignore faptul că, la

acel moment din via

ța lor, văduvele și văduvii aveau, de multe ori, o vârstă la care era

de facto

imposibil să își reia activitatea profesională.

87

. În continuare, reclamantul a susținut că nu exista niciun motiv obiectiv pentru ca văd

uvi

i

să fie puși într

-

o situație mai puțin favorabilă decât văduvele în ceea ce privește primirea

pensiilor, cu atât mai mult cu cât reglementările de acest tip erau, potrivit acestuia, unice în

Europa. El a susținut că existența discriminării împotriva femeilor, și anume inegalitatea

neconstituțională de tratament pe piața muncii, în special în ceea ce privește salariile, nu ar

trebui să fie utilizată ca justificare pentru perpetuarea discriminării împotriva bărbaților.

Problema în acest caz nu a fost disc

riminarea pozitivă menită să ajute femeile, întrucât,

dimpotrivă, regimul existent a consolidat modele și abordări învechite și discriminatorii în ceea

ce privește repartizarea sarcinilor. Dat fiind că tradițiile sau atitudinile și comportamentele

sociale erau insuficiente, nu s-

a putut concluziona, în prezenta cauză, că existau argumente

foarte solide care ar putea justifica, în sine, inegalitatea de gen. Prin urmare, cerințele art.

1

4

din Convenție, coroborat cu art.

8, ar fi îndeplinite doar dacă s

-ar ap

lica aceleași condiții

văduvilor și văduvelor în ceea ce privește încetarea dreptului lor la pensie.

88

. În această privință, reclamantul a susținut că argumentul Guvernului întemeiat pe

„modelul” învechit al căsătoriei, care presupune existența unui „susținător al familiei”, potrivit

căruia văduvele din Elveția aveau în continuare nevoie de o protecție specială în comparație cu

19

HOTĂRÂREA BEELER ÎMPOTRIVA ELVEȚ

IEI

văduvii, din cauza dependenței lor financiare mai mari, nu era valabil. Extrem de rar se gă

seau

familii în care bărbatul era responsabil exclusiv pentru întreținerea financiară a familiei, iar

femeia era cea responsabilă pentru casă și sarcinile domestice. În plus, constatând că a existat

o discriminare vădită împotriva reclamantului, Tribunalul

Federal respinsese deja atât

diferențele funcționale și biologice dintre sexe, cât și așteptările tradiționale în ceea ce priveș

te

rolurile atribuite fiecăruia dintre sexe. Prin urmare, justificarea diferenței de tratament dintre

văduve și văduvi s

-a baza

t exclusiv pe considerente democratice (voința poporului), care au

fost considerate mai importante decât drepturile fundamentale, precum și pe considerente

financiare. Într

-

adevăr, atunci când a fost revizuită legislația relevantă, Parlamentul a observat

c

ă asigurarea egalității de tratament între soți, după ce copiii lor împlineau vârsta majoratului,

implica un cost excesiv. Cu toate acestea, reclamantul a susținut că, având în vedere importanța

centrală a egalității de gen, invocarea unor astfel de motive era disproporționată și inacceptabilă.

89

. Deși a reiterat faptul că statele beneficiau de o marjă de apreciere largă în ceea ce priveș

te

adoptarea unor măsuri generale de strategie economică sau socială (și făcând trimitere în special

la

Andrle împotriva Republicii Cehe

, nr. 6268/08, pct. 55-59, 17 februarie 2011), Guvernul nu

a contestat necesitatea de a reajusta condițiile pentru dreptul la pensia de urmaș pentru soțul

supraviețuitor, pentru a ține seama de schimbările care au avut loc în societate în ultimele

decenii. Totuși, acesta a susținut că, în pofida progreselor înregistrate în ceea ce privește poziția

femeilor pe piața forței de muncă (subliniind faptul că un proiect de actualizare a unui studiu

di

n 2012 privind situația financiară a văduvelor și a văduvilor fusese lansat în martie 2021 și

era în curs de desfășurare), necesitatea de a le asigura văduvelor un nivel puțin mai ridicat de

protecție nu dispăruse în totalitate. În aceste condiții, diferența de tratament rezultată putea fi

justificată în continuare în mod obiectiv și rezonabil, în așteptarea unei reforme mai

cuprinzătoare a sistemului, în conformitate cu procesele politice și democratice.

e privește scopul legitim al diferenței de tratament, Guvernul a observat că

pensia de urmaș cuvenită văduvei, introdusă în 1948, s

-a întemeiat pe presupunerea potrivit

căreia soțul asigura întreținerea soției sale, în special în cazul în care aceștia aveau copii.

Deși,

ulterior, Guvernul elvețian a făcut o serie de încercări de reformare a sistemului de acordare a

pensiei de urmaș cuvenite văduvelor și a celei cuvenite văduvilor, în vederea unei armonizări

treptate, planurile sale nu s-au concretizat.

91

. În ceea ce privește proporționalitatea, Guvernul a observat că situația soților

supraviețuitori se număra printre schimbările din societate de care trebuia să se țină seama și că

astfel de modificări nu puteau fi reflectate imediat, deoarece acestea avuseseră loc treptat pe

parcursul unei perioade foarte lungi de timp. În plus, marja de apreciere acordată statelor

presupunea, de asemenea, că acestea aveau libertatea de a alege mijloacele pe care le considerau

cele mai

adecvate pentru a reduce sau elimina toate inegalitățile, pe măsură ce acestea apăreau.

Astfel, atunci când a fost introdusă pensia de urmaș cuvenită văduvului, în 1997, egalitatea în

ceea ce privește repartizarea rolurilor între bărbați și femei nu fusese încă realizată pe deplin.

Din acest motiv, legiuitorul a considerat că un văduv trebuia să aibă dreptul la pensie numai în

cazul în care avea copii cu vârsta sub 18 ani aflați în întreținere. De atunci, legiuitorul a făcut

mai multe încercări să „uniformizeze” condițiile pentru dreptul la pensia de urmaș cuvenită

văduvei, dar a abandonat aceste planuri pentru motivul că o egalitate strictă nu era încă adecvată

în lumina realităților sociale. În această privință, Guvernul a susținut că egalitatea între feme

i

și bărbați nu fusese realizată încă pe deplin în practică în ceea ce privește exercitarea unei

activități remunerate și repartizarea rolurilor în cadrul cuplului. În speță, diferența de tratament

nu se întemeia, așadar, pe stereotipuri de gen, ci pe realitatea socială. Într

-

adevăr, potrivit

20

HOTĂRÂREA BEELER ÎMPOTRIVA ELVEȚ

IEI

statisticilor disponibile începând din 2020, aproximativ 87% dintre bărbații cu copii sub 15 ani

lucrau cu normă întreagă, în comparație cu doar 21% dintre femeile cu copii din aceeași grupă

de vârstă. Din procentul de 79% dintre femeile din această categorie care lucrau cu fracțiune de

normă, aproximativ 42% lucrau mai puțin de 50% din timp. Prin urmare, situația taților pe piața

forței de muncă era încă, în mod obiectiv, diferită de cea a mamelor, iar pentru tați părea să

fie

mai ușor să își reia activitatea remunerată. Când un bărbat își pierdea soția, pierdea totodată

persoana care, în practică, era principala responsabilă pentru îngrijirea copiilor, în timp ce o

femeie care își pierdea soțul pierdea totodată principalul susținător al familiei din punct de

vedere financiar. Prin urmare, încă se putea considera în mod rezonabil că nevoile văduvilor în

ceea ce privește sprijinul financiar scădeau și apoi dispăreau pe măsură ce copiii lor creșteau și

deveneau mai indepen

denți, în timp ce nevoia de a le asigura văduvelor un sistem mai favorabil

nu dispărea complet atunci când copilul cel mai mic ajungea la vârsta majoratului. Prin urmare,

era vorba despre o contrabalansare a situației mai puțin favorabile a femeilor pe piața forței

de

muncă și a problemei persistente a repartizării inegale a sarcinilor casnice. Cu toate acestea,

potrivit Guvernului, ar fi dificil ca egalitatea formală strictă a condițiilor pentru dreptul la pensia

de urmaș cuvenită văduvilor și și a celei cuvenite văduvelor să fie reconciliată cu art.

14 din

Convenție.

92

. În ceea ce privește situația reclamantului din prezenta cauză, Guvernul a observat că

acesta lucrase până la decesul soției sale, și anume până la vâ

rsta de 40 de ani. Prin alegerea

ulterioară de a se dedica în întregime îngrijirii copiilor săi mici, el trebuie să fi știut că plata

pensiei de urmaș cuvenită văduvului va înceta atunci când fiica sa cea mică va împlini vârsta

majoratului. Nu a fost nerez

onabil să se aștepte ca el să ia măsuri pentru a

-

și relua activitatea

remunerată, chiar și cu fracțiune de normă, odată ce copiii săi au devenit mai independenți. Cu

toate acestea, reclamantul nu a menționat nicio măsură concretă pe care a întreprins

-o în acest

scop și nici eventualele dificultăți practice pe care le

-ar fi întâmpinat. Guvernul a subliniat, de

asemenea, că, în aprilie 2018, reclamantul împlinise vârsta de 65 de ani, care era vârsta standard

de pensionare pentru bărbați în Elveția, astfel înc

ât, la acel moment, acesta era eligibil pentru

acordarea unei pensii pentru limită de vârstă.

B.

Motivarea Curții

generale

93

. Curtea reiterează faptul că art. 14 din Convenție oferă protecție împotriva discriminării

în exercitarea drepturilor și libertăților garantate de celelalte dispoziții materiale ale Convenției

și ale Protocoalelor la aceasta. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, pentru a exista o

problemă în temeiul art. 14, trebuie să existe o diferență de tratament între persoane aflate în

situații similare sau comparabile. O astfel de diferență de tratament este discriminatorie dacă

nu are nicio justificare obiec

tivă și rezonabilă, cu alte cuvinte, dacă nu urmărește un scop

legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și

scopul urmărit [a se vedea, printre multe altele,

Biao împotriva Danemarcei

(MC),

nr. 38590/10,

pct. 90,

24

mai 2016, și

Khamtokhu și

Aksenchik împotriva

Rusiei

(MC),

nr.

60367/08 și 961/11, pct.

64, 24

ianuarie 2017]. Cu alte cuvinte, noțiunea de discriminare

include, în general, cazurile în care o persoană sau un grup de persoane este tratat(ă), fără o

justificare adecvată, mai puțin favorabil decât alta (altul), chiar dacă tratamentul mai favorabil

nu este impus de Convenție [a se vedea

Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului

Unit

, 28

mai 1985, pct.

82, seria

A nr.

94, și

Vallianatos

și alții împotriva

Greciei

(MC),

nr.

29381/09 și 32684/09

, pct. 76, CEDO 2013 (extrase)].

21

HOTĂRÂREA BEELER ÎMPOTRIVA ELVEȚ

IEI

94

. În ceea ce privește sarcina probei în legătură cu art. 14 din Convenție, Curtea a hotărât

că, odată ce reclamantul a demonstrat existența unei diferențe de tratament, Guvernul are

obligația să demonstreze că aceasta a fost justificată (a se vedea

Biao

, pct. 92, și

Khamtokhu și

Aksenchik,

pct. 65, ambele citate anterior).

romovarea egalității de gen este un obiectiv important în statele membre ale

Consiliului Europei [a se vedea

Konstantin Markin

, citată anterior, pct. 127, și

Ünal Tekeli

împotriva Turciei

, nr. 29865/96, pct. 59, CEDO 2004-X (extrase)].

Curtea a hotărât, în

mod

repetate rânduri, că diferențele bazate exclusiv pe sex necesită „motive foarte întemeiate”,

„motive deosebit de serioase” sau, așa cum s

-

a exprimat în alte situații, este necesar să fie

furnizate ca justificare „motive deosebit de solide și convingătoare” [a se vedea

Stec

ș

i

alții

(hotărâre), pct.

52;

Vallianatos

și alții

, pct.

77; și

Konstantin Markin

, pct.

127, toate citate

anterior].

În special, referirile la tradiții, presupuneri generale sau atitudini sociale

predominante dintr-

o anumită țară nu sunt suficiente pentru justificarea unei diferențe de

tratament pe criterii de sex [a se vedea

Konstantin Markin

, citată anterior, pct.

126-27;

X și alții

împotriva Austriei

(MC), nr. 19010/07, pct. 99, CEDO

2013; și

Khamtokhu

și

Aksenchik

, citată

anterior, pct. 77-78].

De exemplu, statele nu pot impune tradiții bazate pe ideea potrivit căreia

bărbatul are un rol predominant în familie, iar femeia un rol secundar (a se vedea

Ünal Tekeli

,

citată anterior, pct. 63).

96.

Rezultă că, deși statelor contractante trebuie să li se acorde o marjă de apreciere atunci

când iau o decizie cu privire la momentul introducerii unor modificări legislative și când

apreciază dacă și în ce măsură diferențele în situații altfel similare justifică o diferență de

tratament, în cazul în care o diferență de tratament se bazează pe sex, marja de apreciere a

statului este restrânsă (a se vedea

X și alții împotriva Austriei

, pct. 99, și

Vallianatos și alții

,

pct. 77, ambele citate anterior).

97

. În plus, deși Convenția nu impune nicio restricție privind libertatea statelor contractante

de a hotărî dacă să instituie sau nu o formă de sistem de securitate socială sau de a alege tipul

sau cuantumul prestațiilor care trebuie acordate în cadrul unui astfel de sistem, dacă un stat

decide să instituie un sistem de prestații sau de pensii, trebuie să facă acest lucru într

-un mod

compatibil cu art.

14 din Convenție [a se vedea

Stec și alții

(hotărâre), pct. 53, și

Konstantin

Markin

, pct. 130, ambele citate anterior].

2.

Aplicarea acestor principii în prezenta cauză

(a)

Cu privire la existența unui motiv de discriminare interzis de art.

14

98

. Reclamantul a susținut că a suferit o discriminare în comparație cu văduvele ca urm

are

a încetării plății pensiei sale de urmaș cuvenite văduvului, atunci când fiica sa cea mică

împlinise vârsta majoratului. În această privință, a argumentat că o văduvă aflată în aceeași

situație nu și

-ar fi pierdut dreptul la pensie. Având în vedere considerentele de mai sus,

reclamantul poate pretinde, într

-

adevăr, că a fost victima unei discriminări pe motive de „sex”

în sensul art.

14 din Convenție.

(b)

Cu privire la existența unei diferențe de tratament între persoane aflate în situații similare sau

comparabile

99

. Curtea observă că, atunci când a devenit văduv, în august 1994, reclamantul a încetat să

mai lucreze pentru a avea grijă de copiii săi. După ce a primit o pensie de urmaș cuvenită

văduvului, de la introducerea acesteia în 1997, și

-

a pierdut dreptul la această prestație atunci

când fiica sa cea mică a împlinit vârsta de 18 ani. La acel moment, el avea 57 de ani; prin

urmare, nu era încă eligibil pentru acordarea unei pensii pentru limită de vârstă și, potriv

it

acestuia, nu mai era în măsură să își găsească un loc de muncă.

22

HOTĂRÂREA BEELER ÎMPOTRIVA ELVEȚ

IEI

100

. Curtea observă că încetarea dreptului reclamantului la pensia de urmaș cuvenită

văduvului s

-

a întemeiat pe art. 24 alin. 2 din Legea federală privind asigurările de bătrânețe și

pentru urmași, care, doar în cazul văduvilor, încetează acest drept după ce copilul cel mai mic

împlinește vârsta majoratului. În schimb, văduvele își păstrează dreptul la pensia de urmaș

pentru soțul supraviețuitor chiar și după ce copilul lor cel mai mic a împlinit vârsta majoratului.

101

. Prin urmare, reclamantul nu a mai primit pensia de urmaș cuvenită văduvului pentru

simplul motiv că era bărbat. În alte privințe, el se afla într

-o

situație similară unei femei și nu s

-

a susținut că nu îndeplinea vreo altă condiție legală pentru a putea beneficia de prestația în

cauză.

102

. Deși se afla într

-

o situație similară în ceea ce privește nevoile sale de subzistență,

reclamantul nu a fost tratat în același mod ca o femeie/văduvă. Așadar, acesta a făcut obiectul

unui tratament inegal ca urmare a încetării plății pensiei sale de urmaș cuvenite văduvului.

103

. Rămâne de stabilit dacă această diferență de tratament între văduve și văduvi a avut o

justificare obiectivă și rezonabilă în sensul art. 14 din Convenție

.

(c)

Cu privire la aspectul dacă diferența de tratament a avut o justificare obiectivă și rezo

nabilă

104

. Curtea este conștientă de faptul că prezenta cauză privește domeniul protecției sociale,

care constituie un sistem complex, în cadrul căruia este necesar să se mențină un echilibru, și

că, în consecință, statului i se acordă, în general, o marjă largă de apreciere în ceea ce privește

măsurile generale de strategie economică sau socială [a se vedea

Stec și alții

(hotărâre), citat

ă

anterior, pct. 52

]. În acest context, Curtea a admis deja că orice ajustări ale sistemelor de pensii

trebuie să se efectueze în mod gradual, precaut și cu măsură, deoarece orice altă abordare ar

putea pune în pericol pacea socială, previzibilitatea sistemului de pensii și securitatea juridică

(a se vedea

Andrle

, citată anterior, pct.

51).

105

. Totuși, Curtea reiterează că ar trebui să fie invocate motive foarte întemeiate pentru ca

aceasta să considere că o diferență de tratament bazată pe sex este compatibilă cu Convenția și

că marja de apreciere acordată statelor pentru a justifica o astfel de diferență este restrânsă (a

se vedea supra, pct.

95-

96).

106

. În speță, Curtea observă că, atunci când a justificat diferența de tratament între femei și

bărbați în ceea ce privește dreptul la pensia de urmaș pentru soțul supraviețuitor, Guvernul a

susținut că egalitatea de gen nu fusese realizată încă pe deplin în practică în ceea ce privește

exercitarea unei activități remunerate și repartizarea r

olurilor în cadrul cuplului. Acesta a

susținut că încă era justificat să se invoce presupunerea potrivit căreia soțul își întreținea

financiar soția, în special în cazul în care aceasta avea copii, și, prin urmare, să li se asigure

văduvelor un nivel mai ridicat de protecție decât văduvilor. Așadar, diferența de tratament în

cauză nu se întemeia pe stereotipuri de gen, ci pe realitatea socială (a se vedea supra, pc

t.

91).

107

. În ceea ce îl privește, deși Guvernul a prezentat statistici referitoare la procentul de

bărbați și femei cu copii sub 15 ani care lucrau cu normă întreagă și cu fracțiune de normă, nu

s-a fur

nizat nicio informație cu privire la procentul de văduve sau văduvi care s

-au întors cu

succes pe piața forței de muncă după mulți ani de absență, odată ce copiii lor împliniseră 15 ani

sau vârsta majoratului. Lipsa unor informații relevante este evidentă având în vedere încercările

repetate care s-

au făcut începând cu anul 2000 pentru reformarea sistemului de pensii cuvenite

văduvelor și văduvilor, precum și constatările Tribunalului Federal din cadrul unei hotărâri

pronunțate în 2012 în cauza reclamantulu

i (a se vedea, de asemenea, infra, pc

t. 111-

113).

108

. În această privință, Curtea observă că, în cauza

Petrovic

(citată anterior, pct. 40) și,

ulterior, în cauza

Konstantin Markin

(citată anterior, pct.

140), a constatat că societățile

europene contemporane evoluaseră către o repartizare mai echitabilă a responsabilității între

bărbați și femei în ceea ce privește creșterea copiilor lor și că exista o recunoaștere tot mai mare

23

HOTĂRÂREA BEELER ÎMPOTRIVA ELVEȚ

IEI

a rolului bărbaților în îngrijirea copiilor de vârstă mică. De aici, aceasta a dedus că o restricție

generală și automată aplicată unui grup de persoane pe baza sexului lor, indiferent de situația

lor personală, nu se încadra într

-

o „marjă de apreciere acceptabilă, oricât de largă ar fi fost

această marjă” și, prin urmare, era „incompatibilă cu art. 14” (ibid., pct. 148).

109.

De asemenea, trebuie subliniat faptul că promovarea egalității de gen rămâne un

obiectiv important în statele membre ale Consiliului Europei (a se vedea supra, pc

t. 95).

Acest

lucru se reflectă în instrumente precum Recomandarea R

(85) 2 din 5 februarie 1985 privind

protecția juridică împotriva discriminării pe criterii de sex, adoptată de Comitetul de Miniștri

la 5 februarie 1985, care solicită garantarea egalității de tratament între bărbați și femei în ceea

ce privește accesul la sistemele oficiale de securitate socială și de pensii și în ceea ce privește

prestațiile plătite în cadrul unor astfel de sisteme (a se vedea supra, pc

t.

29)

.

110

. În consecință, Curtea reafirmă că referirile la tradiții, presupuneri generale sau atitudini

sociale predominante dintr-

o anumită țară nu sunt suficiente pentru justificarea unei diferențe

de tratament pe criterii de sex, fie în favoarea femeilor, fie în

favoarea bărbaților. Rezultă că

Guvernul nu poate să invoce prezumția potrivit căreia soțul își susține financiar soția (noțiun

ea

„bărbatul susținător al familiei”) pentru a justifica o diferență de tratament care îi

dezavantajează pe văduvi în raport cu văduvele.

111

. În plus, deși acceptă că domeniul protecției sociale se numără printre cele în care statele

trebuie să dispună de o marjă de apreciere pentru a decide asupra momentului introducerii

modificărilor legislative, Curtea observă că Guvernul elvețian a recunoscut în 1997 că un număr

tot mai mare de femei ocupau un loc de muncă remunerat și că era necesară o protecție pentru

bărbații care se dedicau îndeplinirii sarcinilor casnice și creșterii copiilor. Cu toat

e acestea, se

pare că armonizarea completă a condițiilor de eligibilitate pentru acordarea pensiei de urmaș

cuvenite văduvelor și a pensiei de urmaș cuvenite văduvilor fost împiedicată, la acel moment,

de constrângeri financiare și de critici care au evidențiat dificultățile cu care se confruntau

văduvele „mai în vârstă” în ceea ce privește întoarcerea în câmpul muncii (a se vedea supra,

pc

t. 22

).

Au existat și alte încercări ale Guvernului de a reforma sistemul pensiilor de urmaș

pentru soțul supraviețuitor începând cu anul 2000, determinate de opinia potrivit căreia sistemul

existent nu mai era adaptat contextului contemporan și contravenea principiului egalității de

gen, însă acestea au eșuat (a se vedea supra, pc

t.

23-

28).

112

. În această privință, Curtea acordă o importanță fundamentală considerentelor expuse în

prezenta cauză de Tribunalul Federal (a se

vedea supra, pc

t. 17

).

În hotărârea acesteia din 4 mai

2012, instanța în cauză a observat că, la momentul introducerii pensiei de urmaș cuvenite

văduvului, legiuitorul avea cunoștință de faptul că normele relevante stabileau o distincție

inacceptabilă pe criterii de sex, care era contrară Constituției. Prin aplicarea unor condiții

diferite în ceea ce privește dreptul la pensie în funcție de aspectul dacă persoana în cauză era

văduvă sau văduv, legiuitorul a făcut o distincție bazată pe sex, care nu era necesară din motive

biologice sau funcționale. De asemenea, Tribunalul Federal a atras atenția asupra mesajului

adresat Parlamentului de către Consiliul Federal, cu ocazia celei de

-a unsprezecea revizuiri a

sistemului OASI

din 2000, în care a subliniat că norma potrivit căreia văduvii aveau dreptul la

pensie doar în cazul în care aveau copii cu vârsta sub 18 ani era contrară principiului egalității

de gen și, prin urmare, ar fi trebuit să fie ajustată.

113

. În opinia Curții, tentativele de reformă sus

-

menționate și aprecierea legislație

i

contestate de către cea mai înaltă instanță a țării, Tribunalul Federal, arată că vechile „inechități

de fapt” dintre bărbați și femei au devenit mai puțin pronunțate în societatea elvețiană.

. În

consecință, considerentele și presupunerile pe care s

-au întemeiat normele de reglementare a

pensiilor de urmaș pentru soțul supraviețuitor în deceniile anterioare nu mai pot să justifice

diferențele pe criterii de sex. Hotărârea Tribunalului Federal menționează chiar faptul că

normele în cauză încalcă principiul egalității de gen consacrat la art. 8 alin. 3 din Constituția

24

HOTĂRÂREA BEELER ÎMPOTRIVA ELVEȚ

IEI

Elveției. Curtea dorește să adauge că, în opinia sa, legislația relevantă contribuie mai degrabă

la perpetuarea prejudecăților și stereotipurilor legate de natura sau rolul femeilor în societate ș

i

este dezavantajoasă atât pentru cariera femeilor, cât și pentru viața de familie a bărbaților (a se

vedea

Konstantin Markin

, citată anterior, pct.

141).

În acest sens, trebuie reiterat faptul că art.

2 din CEDAW (a se vedea supra, pct.

3

0

)

impune statelor părți, printre altele, să a

sigure, pe