CASE OF MORARU AND MARIN v. ROMANIA

Cererea are ca obiect imposibilitatea ca funcționarele publice care au atins vârsta de pensionare stabilită pentru femei să continue să lucreze până la atingerea vârstei de pensionare stabilite pentru bărbați. Guvernul a fost informat despre plângerea reclamantelor în temeiul art. 14 din Convenți e coroborat cu art. 8 și în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție. ÎN FAPT

Prima reclamantă s - a născut în 1956 și locuiește în Focșani. Reclamanta a fost reprezentată de domnul M.V. Holban, un avocat care profesează în București.

Cea de a doua reclamantă s - a născut în 1958 și locuiește în București. Aceasta a fost reprezentată de dna M. Bănaș, avocat în București.

Guvernul a fost reprezentat de agentul guvernamental doamna O.F. Ezer, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

Faptele cauzei se pot rezuma după cum urmează. 1

Prima reclamantă a fost un funcționar public care a lucrat în funcția d e consilier la o filială județeană a Agenției Naționale de Administrare Fiscală – „ANAF” [Administrația Județeană a Finanțelor Publice Galați ].

La 7 decembrie 2016, întrucât se apropia de vârsta de pensionare stabilită pentru femei la acel moment (în cazul său, 60 de ani și 6 luni, a se vedea infra, pct. 24), a depus o cerere la angajatorul său exprimându - și dorința de a continua să lucreze până la atingerea vârstei de pensionare stabilite pentru bărbați (65).

Prin decizia din 3 februarie 2017, ANAF a încetat raportul de serviciu al reclamantei începând cu 1 martie 2017, pentru motivele că aceasta atinsese vârsta legală de pensionare și că realizase stagiul de cotizare obligatoriu la sistemul de pensii. Reclamantei i s- a adus la cunoștință decizia.

La 14 februarie 2017, reclamanta a solicitat ANAF să revoce decizia din 3 februarie 2017, dar la 10 martie 2017 angajatorul i-a respins cererea.

La 31 martie 2017, reclamanta a formulat o acțiune în fața Tribunalului Vrancea, pentru anularea deciziei din 3 februarie 2017. A invocat prevederile Legii privind egalitatea de șanse (a se vedea infra, pct. 3 1 ) și ale Directivei 2006/54/CE (a se vedea infra, pc t. 70), care, în opinia sa, ar fi trebuit să prevaleze în raport cu dreptul intern. Aceasta a invocat, de asemenea, Convenția de la Istanbul (a se vedea infra, pct. 6 5 ), care invită statele să ia măsuri legislative sau de altă natură de prevenire a discriminării pe criterii sex. În opinia sa, stabilirea pentru bărbați a unei vârste de pensionare diferite de cea stabilite pentru femei constituia o discriminare interzisă. Aceasta a comparat situația sa cu cea examinată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) în cauzele Kleist (a se vedea infra, pct. 7 5 ) și Marshall (a se vedea infra, p c t. 71 ), și a considerat că ceea ce constatase CJUE în respectivele spețe era aplicabil în situația sa.

La 27 septembrie 2017, Tribunalul Vrance a s- a pronunțat în favoarea reclamantei. Instanța a reținut că, în temeiul art. 53 din Legea pensiilor și al prevederilor Directivei 2006/54/CE, un funcționar public are dreptul și nu o bligația să se pensioneze.

Hotărând în recursul introdus de ANAF, prin decizia definitivă din 21 mai 2018 Curtea de Apel Galați a respins acțiunea inițială ca neîntemeiată. Aceasta a considerat că în baza cerințelor din Legea funcționarilor publici, precum și a celor din Legea pensiilor (a se vedea infra, pct. 24 și 28), contractul unui funcționar public înceta de drept când acesta atingea vârsta de pensionare. Mai mult, întemeindu- se pe Decizia nr. 1007/2008 a Curții Constituționale („CCR”) (a se vedea infra, pc t. 45 ), aceasta a considerat că Directiva 2006/54/CE (a se vedea infra, pc t. 70 ) nu se aplica faptelor în cauză, care în schimb erau reglementate de Directiva 79/7/CEE (a se vedea infra, pct. 6 9 ). Instanța a observat că art. 7 din Directiva 79/7/CEE permite statelor 2

Curtea de Apel a considerat în continuare că hotărârea CJUE în cauza Kleist nu se aplica în situația primei reclamante. A remarcat că dreptul intern din Austria examinat de CJUE a fost considerat discriminatoriu întrucât scopul preco nizat de a stabili limite de vârstă pentru pensionare – adică promovarea accesului lucrătorilor tineri pe piața muncii – nu a justificat vârsta de pensionare diferită pentru bărbați de cea pentru femei. Instanța a observat pur și simplu că nu acesta era sc opul legii din România aplicabile în cauză.

Reclamanta, funcționar public, a fost șef de serviciu în Ministerul pentru Mediul de Afaceri, Comerț și Antreprenoriat („ministerul“).

La 6 noiembrie 2018, cu 2 luni înainte de atingerea vârstei de pensionare stabilite pentru femei la acel moment (în cazul său 61 de ani, a se vedea infra, p c t. 24 ), a depus o cerere către minister în care își exprima dorința de a continua să lucreze încă un an, în temeiul prevederilor art. 98 alin. (3) din Legea funcționarilor publici după modificarea Legii nr. 188 /1999 (a se vedea infra, pct. 29).

Prin decizia din 15 ianuarie 2019, ministerul a dispus încetarea raportului de serviciu al reclamantei începând cu 12 ianuarie 2019, pentru motivele că aceasta îndeplinea condițiile stabilite de lege: atinsese vârsta standard de pensionare și realizase stagiul de cotizare minim la sistemul de pensii.

La 29 ianuarie 2019, reclamanta a cerut ministerului revocarea deciziei, dar nu a primit niciun răspuns.

La 28 martie 2019, a introdus o acțiune în fața Tribunalului București, solicitând anularea dispoziției ministrului din 15 ianuarie 2019. Aceasta a susținut că încetarea de drept a contractului său la o vârstă diferită de cea a unui coleg bărbat constituia o discriminare. A considerat că Decizia nr. 387/2018 a CCR se aplica în cazul său, dat fiind că prevederile aplicabile din Legea funcționarilor publici erau identice cu cele din Codul muncii care au fost declarate neconstituționale prin această decizie (a se vedea infra, pct. 53- 58).

La 20 iunie 2019, Tribunalul București a admis acțiunea și a anulat decizia ministerului de încetare a raportului de serviciu al reclamantei. Instanța a considerat că motivarea Deciziei CCR nr. 387/2018 se aplica mutatis mutandis în situația reclamantei. Astfel a considerat că art. 98 alin. (3) din Legea funcționarilor publici se aplica doar în cazul unui angajat, bărbat sau femeie, care a atins deja vârsta de pensionare stabilită pentru bărbați și care dorea să continue să lucreze dincolo de această limită. 3

În continuare, instanța a considerat că reclamanta nu a cerut un tratament egal, adică prelungirea raportului său de serviciu până la atingerea vârst ei de pensionare stabilite pentru bărbați. Cererea sa, de a continua să lucreze timp de un an peste vârsta de pensionare, nu intra în domeniul de aplicare al deciziei CCR. De asemenea, decizia CCR nu era aplicabilă în procedurile curente, dat fiind că situația reclamantei era reglementată de Legea funcționarilor publici și nu de Codul muncii.

Vârsta de pensionare a fost inițial prevăzută la a rt. 8 alin. (1) din Lege a nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat și asistența socială la vârsta de 62 de ani pentru bărbați și 57 de ani pentru femei: Art. 8 „(1) Personalul muncitor care are o vechime în muncă de minimum 30 ani bărbații ș i 25 ani femeile are dreptul la pensie pentru munca depusă și limită de vârstă, la împlinirea vârstei de 62 ani bărbații și 57 ani femei le.”

La 31 martie 2001, Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale a înlocuit Legea nr. 3/1977 și a rămas în vigoare până la 31 decembrie 2010. În măsura relevanței, prevedea: Art. 41 „(1) Pensia pentru limita de vârsta se acordă asiguraților care îndeplinesc, cumulativ, la data pe n sionării, condițiile privind vârsta standard de pensionare și stagiul minim d e cotizare realizat în sistemul public. (2) Vârsta standard de pensionare este de 60 de ani pentru femei și 65 de ani pentru bărbați. Atingerea vârstei standard de pensionare se va realiza în termen de 13 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, prin creșterea vârstelor de pensionare, pornindu- se de la 57 de ani pentru femei și de la 62 de ani pentru bărbați, conform eșalonării prevăzute în anexa nr. 3. [...] (5) Asi gurații care îndeplinesc condițiile prevăzute [de prezenta lege] la alin. (1) -(4) [pentru obținerea pensiei pentru limită de vârstă, cu excepția pensionării anticipate și a pensionării anticipate parțiale] pot continua activitatea numai cu acordul angajato rului, [în conformitate cu legea ].” 4

Legea nr. 53/2003 („Codul muncii”) pr evede încetarea unui contract individual de muncă în următorii termeni: Art. 56 „(1) Contractul individual de muncă existent încetează de drept: [...] d) la data îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim de cotizare pen tru pensionare [...]”

Această prevedere din Codul muncii a fost modificată de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 96/2018, cu aplicare de la 14 noiembrie 2018. În noua sa versiune, se citește după cum urmează: „(1) Contractul individual de muncă existent încetează de drept: [...] c) la data îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim de cotizare pentru pensionare sau, cu caracter excepțional, pentru salariata care optează în sc ris pentru continuarea executării contractului individual de muncă, în termen de 60 de zile calendaristice anterior împlinirii condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim de cotizare pentru pensionare, la vârsta de 65 de ani; [...]”

La 10 mai 2019, atunci când Ordonanța de urgență nr. 96/2018 a fost aprobată prin Legea nr. 93/2019, termenul pentru a depune o astfel de cerere a fost redus la 30 de zile . 5

Prevederile relevante ale art. 97 lit. a) și art. 98 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici („Leg ea funcționarilor publici”), așa cum erau redactate până la 3 iulie 2018, sunt următoar ele: Art. 97 „Încetarea raporturilor de serviciu ale funcționarilor publici [...] are loc în următoarele condiții: a) de drept; b) prin acordul părților, consemnat în scr is; c) prin eliberare din funcția publ ică; d) prin destituire din funcția public ă; e) prin demisie.” Art. 98 „(1) Raportul de serviciu existent încetează de drept: [...] d) la data îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim de cotizare pentru pensionare [...]” Art. 117 „Dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile legislației muncii, precum și cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislației specifice funcției publice.”

La 3 iulie 2018, art. 98 a fost modificat prin Legea nr. 156/2018 (pentru modificarea și completarea Legii nr. 188/1999), pentru a permite menținerea în funcția publică deținută peste vârsta standard de pensionare. Versiunea modificată se citește după cum urmează: „(1) Raportul de serviciu existent încetează de drept: [...] d) la data îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim de cotizare pentru pensionare dacă persoana care are competență de numire în funcția publică nu d is pune aplicarea prevederilor alin. (3); [...] (3) Pe baza unei cereri formulate cu 2 luni înainte de data îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim de cotizare pentru pensionare și cu aprobarea conducătorului autorității sau instituției publice, funcționarul public poate fi menținut în funcția publică deținută maximum 3 ani peste vârsta standard de pensionare, cu posibilitatea prelungirii anuale a raportului de serv iciu.” 6

Dispozițiile relevante din Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați („Legea privind egalitatea de șanse”) se citesc după cum urmează: Art. 9 alin. (1) lit. b) „Este interzisă discriminarea prin utilizarea de către angajator a unor practici care dezavantajează persoanele de un anumit sex, în legătură cu relațiile de muncă, referitoare la: [...] (b) încheierea, suspendarea, modificarea și/sau încetarea raportului juridic de mun că ori de serviciu [.. .]”

Ordonanța de urgență a G uvernului nr. 67/2007 privind aplicarea principiului egalității de tratament între bărbați și femei în cadru l schemelor profesionale de securitate socială („OUG nr. 67/2007”) a transpus în dreptul intern dispozițiile Directivei 86/378/CEE a Consiliului din 24 iulie 1986 privind aplicarea principiului egalității de tratament între bărbați și femei în regimurile p rofesionale de securitate socială și ale Directivei 96/97/CE din 20 decembrie 1996. Cele două directive au fost abrogate la 14 august 2009 prin Directiva 2006/54/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 iulie 2006 privind punerea în aplicare a pr incipiului egalității de șanse și a l egalității de tratament între bărbați și femei în materie de încadrare în mun că și de muncă (a se vedea infra, pc t. 7 0 ). Dispozițiile relevante din ordonanța de urgență sunt redactate după cum urmează: Art. 2 „În sensul prezentei ordonanțe de urgență, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații: a) scheme profesionale de securitate socială – schemele al căror scop este de a furniza salariaților sau persoanelor care desfășoară activități independen te dintr -o întreprinder e ori grup de întreprinderi, un domeniu de activitate economică, sector profesional sau grup de sectoare prestații menite să suplimenteze ori să înlocuiască prestațiile prevăzute de sistemul general public de securitate socială, indiferent dacă apartenența la aceste scheme este obligatorie sau facultativă”. 7

În mai multe rânduri, CCR a fost sesiza tă pentru a examina diferența dintre vârsta de pensionare a bărbaților și cea a femeilor. Opinia sa a evo luat de-a lungul unei serii de decizii, cele mai importante fiind rezumate în cele ce urmează.

Deciziile CC R sunt general obligatorii la data publicării în Monitorul Oficial. A. Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995 (decizia nr. 107)

Decizia CCR nr. 107 (publicată la 26 aprilie 1996) privea constituționalitatea art. 8 ali n. (1) din Legea nr. 3/1977 (a se vedea supra, pct. 22).

S- a susținut în fața CCR că diferența dintre vârst a de pensionare prevăzută de lege pentru bărbați și femei încălca drepturile femeilor și constituia o discriminare pe criterii de sex, deoarece nu le permitea femeilor să aleagă dacă să se pensioneze ori să continue să lucreze până la atingerea aceleiași vârste de pensionare cu cea stabilită pentru bărbați .

CCR a respins excepția în termenii următori: 8

La 12 martie 1996, CCR a respins un apel împotriva deciziei sale nr. 107 (a se vedea supra, p c t. 35). CC R a reiterat: „În materie de pensionare, numai aparent tratamentul juridic diferit al femeilor față de bărbați s -ar întemeia pe «deosebirea de sex». În realitate, nu deosebirea de sex atrage un tratament juridic diferit, ci situația socială care decurge din aceasta deosebire, situație ce justifica o protecție constituțională specială față de femei. Discriminarea nu există decât atunci când diferența de tratament juridic este pur și simplu și în mod exclusiv determinată de deosebirea de sex.” C. Decizia nr. 888 din 30 noiembrie 2006 (decizia nr. 888)

În Decizia nr. 888 (publicată la 24 ianuarie 2007), CCR a examinat constituționalitatea mai multor articole din Legea nr. 19/2000 (a se vedea supra, pct. 2 3 ), în măsura în care s - a susținut că existența unor perioade diferite de contribuții la sistemul de pensii pentru bărbați și femei era discriminatorie și îi dezavantaja pe bărbați.

CCR a respins excepția și a considerat că, deși decizia sa anterioară nr. 27 privea prevederile Legii nr. 3/1997, se aplica și Legii nr. 19/2000. Aceasta a menționat de asemenea că: „Curtea nu poate să nu observe tendința statelor europene de egalizare a condițiilor de obținere a dreptului la pensie între bărbați ș i femei, precum și recomandările exprimate de instituțiile Uniunii Europene în acest sens, dar aceasta rămâne un deziderat legislativ pe care instanța de contencios constituțional, în limitele competențelor sale, nu îl poate soluționa, rămânând un atribut exclusiv al legiuit orului.” 9

În Decizia nr. 191 (publicată la 2 aprilie 2008), CC R a reafirmat constituționalitatea prevederilor din Legea nr. 19/2000 care privesc diferența dintre bărbați și femei în legătură cu vârsta legală de pensionare și stagiul de cotizare la sistemul de pensii. A concluzionat și faptul că Directiva 2006/54/CE (a se vedea infra, p c t. 70 ) nu era aplicabilă, în ceea ce privește „sistemele profesionale de securitate socială” [art. 2 alin. (1) lit. f)] ș i nu acoper ea sistemele de pensii publice precum cele prevăzute de Legea nr. 19/2000 (a se vedea supra, pc t. 23 ). CCR a reiterat că Directiva 79/7/CEE, despre car e a constatat că este aplicabilă în cauză (a se vedea infra, pc t. 69), permite statelor membre să excludă de la aplicare prevederile în legătură cu vârsta de pensionare. Pentru aceste motive, a constatat că Legea nr. 19/2000 nu contravine legislației UE privind egalitatea de șanse.

În continuare, CCR a reținut că instituțiile europene recomandă în mod repeta t statelor membre ale Uniunii Europene să procedeze la egalizarea vârstelor de pensionare pentru femei și bărbați. Totuși, a reiterat că nu avusese competența să decidă dacă era oportun să se legifereze î ntr - un mod anume ș i că era în sarcina legiuitorului să ia în considerare recomandările UE.

Întemeindu-se pe Walker împotriva Regatului Unit (nr. 37212/02, 22 august 2006), CCR a observat că, în materie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost flexibilă și a acceptat că politica statului de egalizare a vârstelor de pensionare nu era contrară art. 14 din Convenție.

CCR a concluzionat că, la acel moment, contextul social din România nu se modificase radical în legătură cu aspectele care determinaseră instanța, în deciziile sale anterioare, să susțină constituționalitatea legislației care instituia diferența dintre vârsta de pensionare pentru bărbați și pentru femei. E. Decizia nr. 1007 din 7 octombrie 2008 (decizia nr. 1007)

În decizia nr. 1007 (publicată la 20 noiembrie 2008), CCR a respins o altă excepție de neconstituționalitate cu privire la diferența de tratament în materie de pensionare. În măsura în care excepția privea Leg ea nr. 19/2000, CCR a confirmat decizia sa anterioară cu nr. 191. Cu privire la dispozițiile OUG nr. 67/2007 (a se vedea supra, pc t. 32), care au fost criticate ca nefiind aplicabile în sistemul de pensii public, CCR a reiterat că egalitatea de tratament nu necesita omogenitate, iar corpul legislativ era liber să implementeze norme diferite pentru situații diferite. CCR a explicat că Directiva 2006/54/CE, transpusă în dreptul intern prin OUG nr. 67/2007, se aplica doar pentru schemele profesionale de securitate socială, întrucât schema generală, creată de Legea nr. 19/2000, intră în domeniu de aplicare al Directivei 79/7/CEE (a se vedea infra, pc t. 69 ). Această directivă, a reiterat CCR, permite statelor să excludă din domeniul său de aplicare dispozițiile care reglementează vârsta de pensionare. 10

În Decizia nr. 1237 (publicată la 24 noiembrie 2010), CCR a respins excepția de neconstituționalitate în ceea ce privește Legea pensiilor în întregime și mai multe dintre articolele acesteia, în special (a se vedea sup ra, pc t. 24 ). Plângerea constituțională, care a fost formulată de mai mulți membri ai Parlamentu lui, critica, printre altele, egalizarea graduală a vârstei de pensionare pentru bărbați și pentru femei, percepută ca o aplicare incorectă a principiului constituțional al nediscriminării, ca neluând în seamă „particularitățile fiziologice ale [femeilor]” .

CCR a observat că tradițiile culturale și realitățile sociale evoluau spre asigurarea reală, de facto a egalității între femei și bărbați. În această privință, a remarcat că legislativul a făcut deja pași importanți cu scopul de a consolida egalitatea, permițând astfel ca tații să aibă drept la concediu pentru creșterea copilului, sau armonizând vârsta de pensionare a bărbaților și a femeilor pentru anumite profesii, în temeiul OUG nr. 67/2002 – și anume, cadre militare, poliție, personal diplomatic și consular. Cu toate acestea, CCR a considerat că, la momentul respectiv, egalitatea deplină nu putea fi încă acceptată de societate, dar putea fi atinsă pe parcursul celor 15 ani stabiliți prin Legea pensiilor.

Întemeindu - se pe jurisprudența CJUE, CCR a afirmat că impunerea unor vârste de pensionare diferite nu are aptitudinea de a compensa dezavantajele și greutățile pe care le întâmpină femeile în cariera lor profesională din cauza statutului lor social. În plus, a subliniat că preocuparea pentru creșterea copiilor nu trebuie raportată doar la femei și că, din această perspectivă, situația celor două sexe este comparabilă.

Prin urmare, CCR a concluzionat că era necesară o schimbare a opticii sale în ceea ce privește problema egalizării vârstei de pensionare între bărbați și femei, în caz contrar însemnând să se opună unui curent european de amploare în acest domeniu, la ale cărui standarde România este chemată să se ridice. În lumina considerațiilor de mai sus, CCR a considerat că soluția adoptată de legiuitor prin Legea pensiilor armonizează vârsta de pensionare în conformitate cu obligației statului de a asigura un tratament egal și nediscriminatoriu între bărbați și femei în legătură cu pensionarea. G. Decizia nr. 287 din 24 februarie 2011 (decizia nr. 287)

În Decizia nr. 287 (publicată la 25 mai 2011), CCR a respins o excepție de neconstituționalitate care viza o prevedere din Legea pensiilor ( a se vedea supra, pc t. 24) cu privire la reducerea în mod corelativ a vârstei de pensionare și a stagiului de cotizare pentru persoanele care au lucrat în condiții speciale .

CCR a observat că faptul că, în anumite cazuri, vârstele de pensionare erau diferite deși stagiul de cotizare era același atât pentru bărbați cât și pentru 11

CCR a o bservat că, de regulă, legea în chestiune permitea femeilor s ă se pensioneze mai devreme decât bărbații dacă realizau stagiul complet de cotizare, identic pentru toți lucrătorii. A subliniat că diferența în privința vârstei de pensionare nu presupune, în m od corelativ, și reducerea stagiului de cotizare, acestea fiind două măsuri distincte, independente una față de cealaltă . H. Decizia nr. 387 din 5 iunie 2018 (decizia nr. 387/ 1007)

La 5 iunie 2018, CCR a pronunțat Decizia nr. 387/2018 referitoare la constituționalitatea art. 53 alin. (1) din Legea pensiilor și a art. 56 alin. (1) lit. c) din Codul muncii (a se vedea, respectiv, supra, pc t. 24 și 25). Decizia a fost publicată în Monitorul Oficial din 24 iulie 2018.

CCR a decis că încetarea de drept a contractului de muncă al unei femei la atingerea vârstei de pensionare constituia o discriminare pe criterii de sex și dezavantaja femeile.

CCR a reiterat că problema condițiilor de acordare a pensiei pentru limită de vârstă, pe de o parte, și cea a condițiilor de încetare a raportului de muncă, pe de altă parte, sunt distincte și trebuie examinate diferit. S -a întemeiat pe jurisprudența sa anterioară și pe jurisprudența CJUE, mai al es hotărârile Kleist și Marshall (a se vedea infra, pc t. 75- 77 și 71- 73).

CCR a reiterat deciziile sale anterioare în care a constatat că existența unor condiții diferite pentru bărbați și femei pentru acordarea pensiei pentru limită de vârstă (Legea pensi ilor) nu constituia o discriminare pe criterii de sex (deciziile nr. 107, 888 și 1237 respectiv, supra, pc t. 35- 37, 39- 40 și 46- 4 9 ) în măsura în care femeile au avut posibilitatea de a - și continua activitatea prin semnarea unui nou contract de muncă și prin cumulul pensiei cu salariul (a se vedea supra, pc t. 37, in fine ). Prin urmare, a respins plângerea în măsura în care se referea la art. 53 alin. (1) din Legea pensiilor.

Instanța a examinat, de asemenea, pentru prima dată, prevederile Codului muncii, și a concluzionat că încetarea de drept a contractului de muncă la vârste diferite pentru bărbați și pentru femei constituia o discriminare pe criterii de sex nejustificată. A subliniat că contractul de muncă încetează de drept la îndeplinirea condițiilor relevante, și nici salariatul, nici angajatorul nu poate opta pentru a continua raporturile de muncă. Singura posibilitate era ca părțile să semneze un nou contract de munc ă. Diferența astfel creată între bărbați și femei a fost, în opinia CCR, nejustificată: „34. Or, din această perspectivă, diferența de tratament juridic între bărbați și femei sub aspectul vârstei la care încetează de drept contractul individual de muncă își pierde, în mod evident, caracterul de măsură menită să vină în sprijinul femeilor, în 12

CJUE a concluzionat că singura interpretare a art. 56 din Codul muncii care ar respec ta Constituția, Directiva 2006/54/CE, Directiva 76/207/CEE și jurisprudența CJUE era cea care ar permite ca femeia angajată să opteze pentru continuarea executării contractului său individual de muncă până la vârsta de pensionare stabilită pentru bărbați. I. Decizia nr. 112 din 23 februarie 2021 (decizia nr. 112)

În Decizia nr. 112 (publicată la 7 aprilie 2021), CCR declară neconstituțional art. 98 alin. (1) lit. d) din Legea funcționarilor publici (a se vedea supra, pc t. 29).

S- a contestat în fața CCR că, faptul că raporturile de serviciu ale funcționarilor publici femei încetau de drept la o vârstă mai mică decât c ea a colegilor bărbați, constituia o discriminare pe criterii de sex.

CCR a observat modificările suferite de dispoziția în chestiune și a examinat art. 98 alin. (1) lit. d) din Legea funcționarilor publici atât înainte cât și după modificarea sa din 2018 (a se vedea supra, pct. 28 și 2 9 ), ca și dispozițiile echivalente din Codul administrativ (a se vedea supra, pct. 30).

Pe fond, CCR constată următoarele: „Curtea constată că soluția legislativă cuprinsă în art. 98 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999, în reda ctarea anterioară modificării prin [...] Legea nr. 156/2018, precum și în art. 517 alin.(1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019, referitoare la sintagma «condiții de vârstă standard» în ceea ce privește încetarea de drept a raportului de serviciu al funcționarului public femeie, respectă exigențele constituționale [...], precum și pe cele ale art. 14 alin. (1) lit. c) și art. 9 din Directiva 2006/54/CE, [...] în măsura în care nu exclud posibilitatea funcționarului public f emeie de a s olicita continuarea exercitării raportului de serviciu, în condiții identice cu funcționarul public bărbat, respectiv până la împlinirea vârstei de 65 d e ani.” 13

În Decizia nr. 387/2021 (publicată la 5 august 2021) CCR a reafirmat constituționalitatea art. 53 și a anexei nr. 5 din Legea pensiilor (a se vedea supra, pc t. 24). III.

Tribunalul Vrancea a examinat cereri având același obiect cu cele depuse de reclamante, a anulat deciziile de încetare de drept a raporturilor d e serviciu prin pensionare emise de ANAF și a dispus reîncadrarea angajatel or până la atingerea vârstei de pensionare pentru bărbați (deciziile din 4 noiembrie 2019, 3 iunie și 20 octombrie 2020, rămase definitive, întrucât Curtea de Apel Galați a respins recursurile formulate împotriva l or). IV.

Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice („Convenția de la Istanbul~) a fost ratificată de România la 23 m ai 2016 . Articolul 4 – Drepturi fundamentale, egalitate și nediscriminare „1. Părțile vor lua măsurile legislative și alte măsuri necesare pentru a promova și proteja dreptul tuturor, în special al femeilor, de a trăi fără violență atât în sfera publică, cât și în cea privată . 2 Părțile condamnă toate formele de discriminare împotriva femeilor și iau, fără întârziere, măsurile legislative și alte măsuri necesare pentru a o preveni, în special prin: – încorporarea în constituțiile lor naționale sau în altă legislație corespunzătoare a principiului egalității între femei și bărbați și asigurând realizarea practică a acestui principiu; – interzicerea discriminării împotriva femeilor, inclusiv prin utilizarea sancțiunilor, acolo unde este cazul; – abrogarea legilor și a practicilor care discriminează împotriva femeilo r.” V.

Dispozițiile relevante ale Tratatului de instituire a Comunității Europene (versiunea consolidată de la Nisa) („Tratatul CE”) (a se vedea infra, pc t. 70 și 7 4 ) sunt r edactate după cum urmează: Art. 141 „(1) Fiecare stat membru asigură aplicarea principiului egalității de rem unerare între lucrătorii de sex masculin și cei de sex feminin, pentru aceeași muncă sau pentru o muncă de aceeași valoare. 14

Dispozițiile relevante din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene sunt redactate după cum urmează: Art. 2 1 – Nediscriminarea „(1) Se interzice discriminarea de orice fel, bazată pe motive precum sexul, rasa, culoarea, originea etnică sau socială, caracteristicile genetice, limba, religia sau convingerile, opiniile politice sau de orice altă natură, apartenența la o minoritate națională, averea, nașterea, un handicap, vârsta sau orientarea sexu ală. (2) În domeniul de aplicare a tratatelor și fără a aduce atingere dispozițiilor speciale ale acestora, se interzice orice discriminare pe motiv de cetățen ie.” Art. 23 – Egalitatea între femei și bărbaț i „Egalitatea între femei și bărbați trebuie asigurată în toate domeniile, inclusi v în ceea ce privește încadrarea în muncă, munca și remunera rea. Principiul egalității nu exclude menținerea sau adoptarea de măsuri care să prevadă avantaje specifice în favoarea sexului sub- reprezentat. ” A. Directive

Părțile relevante din Directiva Consiliului 76/207/CEE din 9 februarie 1976 privind punerea în aplicare a principiului egalități i de tratament între bărbați și femei în ceea ce privește accesul la încadrarea în muncă, la form area și la promovarea profesională, precum și condițiile de muncă, în vigoare până la 14 august 2009, sunt redactate după cum urmează: 15

Părțile relevante din Directiva 2006/54/CE a Parlamentului European ș i a Consiliului din 5 iulie 2006 privind punerea în aplicare a principiului egalității de șanse și al egalității de tratament între bărbați și femei în materie de încadrare în muncă și de muncă (reformă) (care a abrogat Directiva 76/207/CEE – a se vedea supra, pc t. 68 ) sunt r edactate după cum urmează: Articolul 2 - Definiții „(1) Î n sensul prezentei directive se înțelege pr in: (a) «discriminare directă»: situația în care o persoană este tratată într -un mod mai puțin favorabil din cauza sexului în comparație cu o altă persoană care este, a fost sau ar fi într- o situație comparabilă; [...] (f) «sisteme profesionale de securitate socială»: sistemele care nu sunt reglementate de Directiva 79/7/CEE a Consiliului din 19 decembrie 1978 privind aplicarea trepta tă a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în domeniul securității sociale, care au ca obiect furnizarea către lucrători, salariați sau lucrătorii care desfășoară activități independente, grupați în cadrul unei întreprinderi sau al unui grup de întreprinderi, al unei ramuri economice sau sector profesional sau interprofesional, prestații destinate să completeze prestațiile sistemelor de securitate socială prevăzute de lege sau să se substituie acestora, indiferent dacă afilierea la aceste sisteme este obligatorie sau facultativă.” Articolul 3 - Măsuri pozitive „Statele membre pot să mențină sau să adopte măsuri în sensul articolului 141 alineatul (4) din tratat, pentru a asigura în mod concret o deplină egalitate între bărbați și femei în viața profesiona lă.” Articolul 9 – Exemple de discriminare „(1) Se clasific ă printre dispozițiile contrare principiului egalității de tratament cele care au la bază criteriul sexului, fie direct, fie indirect, pentru: [...] (f) a impune vârste diferite de pensionare ; 17

Hotărârea CJUE din 26 februarie 1986 în cauza Marshall împotriva Southampton and South-West Hampshire Area Health Authority (cauza nr. C-152/84, EU:C:1986:84) a privit clauza de nediscriminare din Directi va nr. 76/207 CEE (a se vedea supra, pc t. 68).

Recurenta a fost concediată de la locul de muncă la scurt timp după ce a împlinit 62 de ani (adică după doi ani de la data la care avea dreptul la pensie), deși își exprimase dorința de a continua să lucreze până la vârsta de 65 de ani. C onstatările relevante ale CJUE sunt redactate după cum urmează: „(7) Secțiunile 27 alin. (1) și 28 alin. (1) din Legea privind securitatea socială din 1975, legislația Regatului Unit care reglementează pensiile, prevăd că pensiile de stat sunt garantate pentru bărbați de la vârsta de 65 de ani și pentru femei de la v ârsta de 60 de ani. Cu toate acestea, legislația nu impune nicio obligație de a se pensiona la vârsta la care pensia de stat devine exigibilă. În cazul în care lucrătorul continuă să lucreze d upă această vârstă, plata pensiei de stat sau a pensiei din sistemul de pensii de serviciu se amână. [...] (33) Art. 5 alin. (1) din Directiva nr. 76/207 prevede că aplicarea principiului egalității de tratament în privința condițiilor de muncă, inclusiv a condițiilor care reglementează concedierea, presupune că bărbaților și femeilor li se garantează aceleași condiții, fără discriminare pe criterii de se x. [...] (38) Prin urmare, răspunsul care trebuie dat la a treia întrebare este că o persoană lezată ca urmare a unei concedieri discriminatorii se poate prevala de dispozițiile articolului 6 din [respectiva] directivă împotriva unei autorități a statului care acționează în calitate de angajator pentru a înlătura o dispoziție națională care impune limite c uantumului despăgubirii care poate fi obținută pentru reparare”.

CJUE a făcut o distincție între concedierea din cauza accesului la prestațiile sociale și condițiile pentru a asigura pensia pentru limită de vârstă. Astfel, aceasta a concluzionat că: „Art. 5 alin. (1) din Directiva nr. 76/207 trebuie interpretat în sensul că o politică generală de concediere care presupune concedierea unei salariate doar pentru motivul că a atins sau a depășit vârsta de la care aceasta are dreptul la pensie pentru limită de vârstă, care, potrivit legislației naționale, este diferită pentru bărbați și pentru femei, constituie o discriminare pe criterii de sex, interzisă de Directiva 76/2 07/CEE. Art. 5 alin. (1) din Directiva 76/207 a Consiliului din 9 februarie 1976, care interzice orice discriminare directă pe criterii de sex în privința condițiilor de muncă, inclusiv a condițiilor care reglementează concedierea, poate fi invocat împotriva unei autorități a statului care acționează în calitate de angajator, pentru a evita aplicarea oricărei prevederi naționale care nu este conformă art. 5 alin. (1).” 18

În hotărârea din 26 martie 2009 în cauza Comisia Comunităților Europene împotriva Republicii Elene (cauza nr. C-559/07, EU:C:2009:198) , CJUE a examinat problema dacă diferența dintre bărbați și femei în materie de vârstă de pensionare și stagiu de cotizare obligatoriu la un sistem de pensi i era discriminatoriu în temeiul dreptului intern al Republicii Elene. Autoritățile elene au susținut că diferența în chestiune avea ca obiectiv să compenseze femeile pentru impactul sarcinilor suplimentare de creștere a copiilor, al activităților domestice și de îngrijire a persoanelor în vârstă asupra vieții lor profesionale. CJUE a respins argumentul și a constatat că prevederea este discriminatorie, în termenii următori : „(68) Dispozițiile contestate ale codului nu sunt de natură să despăgubească pentr u dezavantajele la care sunt expuse carierele funcționarelor publice, ale femeilor soldați și ale personalului feminin căruia i se aplică codul, ajutând aceste femei în viața lor profesională. Dimpotrivă, nu fac altceva decât să acorde beneficiarilor de se x feminin, și în special mamelor, condiții mai favorabile decât cele aplicabile beneficiarilor de sex masculin, în termenii vârstei de pensionare și ai perioadei minime de serviciu necesare la momentul pensionării, fără a remedia problemele pe care le pot întâlni pe parcursul carierei lor profesionale (a se vedea, în acest sens, hotărârea Griesman , citată anterior, pct. 65). [...] Pentru aceste motive, Curtea (A treia cameră) hotărăș te: [...] Prin menținerea în vigoare a dispozițiilor care prevăd diferențe între lucrătorii de sex masculin și cei de sex feminin în ceea ce privește vârsta de pensionare și perioada minimă de serviciu necesară în temeiul Codului elen al pensiilor civile și militare introdus prin Decretul prezidențial nr. 166/2000 din 3 iulie 2000, în versiunea aplicabilă prezentei cauze, Republica Elenă nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 141 CE.” 3. Pensionsversicherungsanstalt împotriva Christine Kleist (Kleist)

La 18 noiembrie 2010, CJUE s- a pronunțat în cauza Kleist (cauza nr. C-356/09, EU:C:2010:703)

În această cauză, reclamanta, care era medic - șef angajat al Casei de asigurări de pensii din Austria, și -a informat angajatorul c ă intenționează să lucreze până la vârsta de pensionare pentru bărbați. Angajatorul ei a informat - o însă că acest lucru nu este posibil și a concediat -o. CJUE i s-a cerut de instanța internă care examina cauza să se pronunțe dacă art. 3 alin. (1) lit. c) din Directiva 76/207/CEE (a se vedea supra, pct. 68) trebuie interpretat în sensul că o reglementare națională care, pentru a promova accesul persoanel o r mai tinere la piața forței de muncă, permite unui angajator de drept public să concedieze salariații care au dobândit dreptul la pensie pentru limită de vârstă, în condițiile în care femeile dobândesc acest drept la o vârstă cu cinci ani mai mică decât vârsta la care bărbații dobândesc același drept, 19

CJUE a concluzionat : „Articolul 3 alineatul (1) litera (c) din Directiv a 76/207 [...] trebuie interpretat în sensul că o reglementare națională care, pentru a promova accesul persoanelor mai tinere la piața forței de muncă, permite unui angajator să concedieze salariații care au dobândit dreptul la pensie pentru limită de vârstă, în condițiile în care femeile dobândesc acest drept la o vârstă cu cinci ani mai mică decât vârsta la care bărbații dobândesc același drept, constituie o discriminare directă pe criterii de sex, inter zisă de această directivă.” 4. Niederösterreichische Landes-Landwirtschaftskamme r împotriva Anneliese Kuso (Kuso)

În plus față de cauzele menționat mai sus (a se vedea supra, pct. 71- 77), la care s- a făcut trimitere în procedurile interne (a se vedea supra, pct. 10 și 1 3 ), cauza mai recentă Kuso (cauza nr. C-614/11, EU:C:2013:544) este, de asemenea, de interes în contextul prezentei cauze.

În această cauză, CJUE a decis că încetarea de drept a contractului de muncă la atingerea vârstei de pensionare stabilite, diferită pentru bărbați și femei, reprezenta o discriminare directă pe criterii de sex, iar discriminarea astfel stabili tă nu avea o justificare obiectivă. De asemenea, a considerat că Directiva 76/207/CEE (a se vedea supra, pct. 68 ), care a fost invocată în această cauză, se aplica pentru contractele de muncă semnate anterior aderării statului la UE. CJUE a concluzionat : „(53) [...] articolul 3 alineatul (1) litera (c) din Directiva 76/207 trebuie interpr etat în sensul că o reglementare națională precum cea în dis cuție în litigiul principal, constâ nd într‑un regim de muncă ce face parte integrantă dintr‑un contract de muncă încheiat înainte de aderarea statului membru în cauză la Uniune, care prevede că raportul de muncă încetează prin împlinirea vârstei de pensionare, stabilită în mod diferit în funcție de sexul lucrătorului, constituie o discriminare directă interzisă de directiva menționată în cazul în care lucrătorul respectiv împlinește această vârstă la o dată ulterioară aderării menționate.” 20

Reclamantele se plâng că, prin faptul că nu li s - a permis să continue să lucreze după ce au atins vârsta de pensionare pentru femei, au fost discriminate pe criterii de sex. Au invocat art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție. În plus, cea de a doua reclamantă a invocat și art. 14 din Convenți e coroborat cu art. 8.

Având în vedere fondul plângerilor reclamantelor, Curtea, care are competența de a realiza o încadrare în drept a faptelor cauzei [a se vedea Radomilja și alții împotriva Croației (MC), nr. 37685/10 și 22768/12, pct. 114 și 126, 20 martie 2018], va examina cauza numai din punctul de vedere al art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție (a se vedea Napotnik împotriva României , nr. 33139/13, pct. 52, 20 octombrie 2020). Această dispoziție prevede următoarele : „(1) Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situați e. (2) Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menționate în paragraful 1.” A. Cu privire la admisibilitat e 1. Competența ratione materiae a Curții

Cu titlu introductiv, Curtea reamintește că, întrucât problema aplicabilității este o chestiune de competență ratione materiae , trebuie respectată regula generală privind examinarea cererilor și analiza relevantă trebuie efectuată în etapa de admisibilitate, cu excepția cazului în care există un motiv special pentru a conexa acest aspect cu fondul [a se vedea Denisov împotriva Ucrainei (MC), nr. 76639/11, pct. 93, 25 septembrie 2018]. În prezenta cauză nu există niciun astfel de motiv special, iar chestiunea aplicabilității art. 1 din Protocolul nr. 12 trebuie examinată prin urmare în etapa de admisibilitate.

Curtea reiterează că, întrucât art. 14 din Convenție interzice discriminarea în exercitarea „drepturilor și libertăților recunoscute de 21

Este important de reținut că art. 1 din Protocolul nr. 12 extinde domeniul de aplicare al protecției nu numai la „orice drept prevăzut de lege”, așa cum poate sugera textul de la paragraful 1, ci dincolo de aceste drepturi. Aceasta se indică în paragraful 2, care prevede, în plus, că nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică (ibid., pct. 55). Potrivit R aportulu i explicativ privind Protocolul nr. 12, domeniul de aplicare al protecției oferite de art. 1 din acest protocol include patru categorii de situații, în special în cazul în care o persoană este discriminată: „i. în exercitarea oricărui drept acordat în mod specific unei persoane în temeiul legislației naționale; ii. în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr- o obligație clară ce revine unei autorități publice în temeiul dreptului național, și anume în cazul în care o autoritate publică are obligația de a se comporta într -un anumit mod în conformitate cu dreptul național; iii. de către o autoritate publică în exercitarea puterii sale discreționare (de exemplu, acordarea anumitor subvenții); iv. prin orice altă acțiune sau omisiune a unei autorități publice (de exemplu, comportamentul agenților responsabili cu aplicarea legii atunci când asigură menținerea ordinii în timpul unei revolte) .” Raportul explicativ clarifică, de asemenea, următoarele : „nu s - a considerat necesar să se precizeze care dintre aceste patru elemente sunt reglementate de paragraful 1 și care din ele de al doilea paragraf. Cele două paragrafe sunt complementare, efectul combinat al acestora fiind acela că toate cele patru elemente sunt reglementate de art. 1. De asemenea, t rebuie să se țină seama de faptul că distincțiile dintre categoriile respective i - iv nu sunt clare și că sistemele juridice naționale pot avea abordări diferite în ceea ce privește categoria din care face parte un caz.”

Prin urmare, pentru a determina dacă art. 1 din Protocolul nr. 12 este aplicabil, Curtea trebuie să stabilească dacă plângerile reclamantelor intră sub incidența uneia dintre cele patru categorii menționate în Raportul explicativ (ibid., pct. 56).

Sub acest aspect, Curtea reține că Legea privind egalitatea de șanse garantează egalitatea de tratament bărbaților și femeilor în ceea ce privește condițiile de muncă și pensionarea (a se vedea supra, pc t. 31). De asemenea, Curtea observă că deciziile inițiale de a nu le permite reclamantelor să lucreze în continuare au fost luate de autoritățile publice (a se vedea supra, pc t. 8 și 1 6 ) în baza obligațiilor statului derivate atât din dreptul intern, cât și din anga jamentele internaționale. Prin urmare, și în scopul aplicabilității art. 1 din Protocolul nr. 12, Curtea concluzionează că prezenta cauză se încadrează în categoriile (i) și (ii) de discriminare potențială din Raportul explicativ (a se vedea supra, pc t. 85). 22

Curtea constată că cererile nu sunt nici vădit nefondate, nici inadmisibile pentru alte motive enumerate la art. 35 din Convenție. Prin urmare, trebuie să fie declarate admisibile. B. Cu privire la fon d 1. Observa țiile părților (a) Reclamantele (i) Cererea nr. 53282/18 ( Morar u )

Reclamanta a susținut că măsura în cauză, obligația de a se pensiona mai devreme decât bărbații, care fusese inițial destinată să compenseze inegalitățile de fapt dintre bărbați și femei, era de mult timp nu doar eradicată din realitățile economice și sociale din statul pârât, dar era și o formă de diminuare a rolului femeilor în câmpul muncii, îndeosebi al femeilor din serviciul public. Perioada stabilită de Guvern, și a nume 15 ani pentru a atinge egalitatea, constituia o discriminare pe criterii de sex flagrantă și nu avea un temei rezonabil.

Încă din 2007, diferențele privind vârsta de pensionare dintre bărbați ș i femei erau eliminate pentru anumite categorii de servicii publice – postur i militare, poliție, personal diplomatic și consular (a se vedea supra, pc t. 47).

Reclamanta a făcut trimitere la Decizia CCR nr. 387/2018 (a se vedea supra, pct. 53- 5 8 ), care, în opinia sa, a considerat că aplicarea unor vârste diferite de pensionare era discriminatorie și neconstituțională. De asemenea, ea a menționat că, pe baza acelei decizii, care fusese pronunțată la numai cincisprezece zile după decizia definitivă în cauza sa, colegelor sale le -au fost anulate în instanță deciziile de încetare a raporturilor de serviciu și, prin urmare, li s- a permis să continue să lucreze până la vârsta de pensionare stabilită pentru bărbați . (ii) Cererea nr. 31428/20 ( Mari n )

Reclamanta a susținut că Curtea de Apel a interpretat incorect legea aplicabilă, în primul rând coroborarea art. 98 și art. 117 din Legea funcționarilor publici și art. 56 din Codul muncii. Mai mult, în opinia sa, aceste dispoziții trebuie citite în lumina Deciziei nr. 387/2018 a CCR și a dreptului și a practicii UE relevante a CJUE.

Ea a subliniat că un bărbat în situația sa ar fi putut munci în continuare fără niciun impediment și a reiterat că femeilor ar trebui să le fie permisă 23

Guvernul a susținut că statul a beneficiat de o marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea ritmului de unificare a vârstei de pensionare pentr u bărbați și femei și pentru diferite categorii de lucrători, inclusiv funcționarii publici. În plus, acesta a reiterat că Directiva 79/7/CEE (a se vedea supra, pct. 6 9 ), care a fost transpusă în dreptul intern prin Legea nr. 263/2010, a permis statelor să excludă din domeniul său de aplicare legile privind stabilirea vârstei de pensionare.

În consecință, statul era îndreptățit să stabilească vârsta de pensionare după cum considera potrivit. În privința funcționarilor publici, Legea funcționarilor publici constituia o lex specialis , în măsura în care statutul unui funcționar public diferă de cel al unui lucrător cu contract individual de muncă încheiat în temeiul Codului muncii .

Guvernul a reiterat că egalitatea nu necesita omogenitate, iar legiuitorul putea stabili norme separate în anumite situații, așa cum făcuse cu privire la condițiile de pensionare, distingând situația funcționarilor publici de cea a angajaților cu contracte reglementate de Codul muncii.

În sfârșit, Guvernul a argumentat că deciziile definitive pronunțate în cadrul proceselor naționale inițiate de reclamantele din prezenta cauză respectau legile aplicabile la momentul respectiv. 2. Motivarea Curții (a) Principii general e

Fără a lua în considerare diferența dintre domeniul de aplicare al art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție, sensul noțiunii „discriminare” de la art. 1 din Protocolul nr. 12 a fost conceput să fie identic cu cel de la art. 14 (a se vedea pct. 18 și 19 din Raportul explicativ privind Protocolul nr. 12). Prin urmare, în aplicarea aceluiași termen în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 12, Curtea nu identifică niciun motiv pentru a se abate de la interpretarea consacrată a noțiunii „discriminare” [a se vede a Sejdić și Finci împotriva Bosniei și Herțegovinei (MC), nr. 27996/06 și 34836/06, pct. 5 5, CEDO 2009].

Se poate deduce că, în principiu, aceleași standarde dezvoltate de Curte în juris prudența sa în ceea ce privește protecția asigurată de art. 14 sunt aplicabile în cauzele formulate în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 12.

În acest sens, Curtea reiterează că în exercitarea drepturilor și libe rtăților garantate de Convenție, art. 14 oferă protecție împotriva tratamentului diferit, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, al persoanelor în situații analoage sau similare în mod relevant. Cu alte cuvinte, cerința de a demonstra o poziție analoagă nu necesită ca grupurile de comparat să fie 24

Curtea a mai stabilit în jurisprudența sa că numai diferențele de tratament bazate pe o caracteristică identificabilă, sau „situație”, sunt de natură să constituie discriminare în sensul art. 14 [a se vedea Fábián împotriva Ungariei (MC), nr. 78117/13, pct. 113, 5 septembrie 2017].

Mai mult, art. 14 nu interzice părților contractante să trateze unele grupuri diferit pentru a îndrepta „inegalitățile de fapt” dintre acestea. Într- adevăr, dreptul de a nu fi discriminat în exercitarea drepturilor garantate de Co nvenție este încălcat și atunci când statele, fără o justificare obiectivă sau rezonabilă, nu tratează în mod diferit persoane ale căror situații diferă considerabil [a se vedea Thlimmenos împotriva Greciei (MC), nr. 34369/97, pct. 44, CEDO 2000-IV; Stec și alții împotriva Regatului Unit (MC), nr. 65731/01 și 65900/01, pct. 51, CEDO 2006- VI; și Guberina împotriva Croației , nr. 23682/13, pct. 70, 22 martie 2016].

Statele contractante se bucură de o anumită marjă d e apreciere în a evalua dacă și în ce măsură diferențele în situații altfel similare justifică un tratament diferit. Sfera marjei de apreciere variază în funcție de circumstanțe, obiectul cauzei și cadrul general. Mai întâi și mai ales, natura statutului p e care se bazează diferența de tratament are o pondere importantă în determinarea întinderii acestei marje. Marja este foarte îngustă dacă distincția se bazează pe caracteristici personale inerente sau imuabile precum sexul [a se vedea Savickis și alții îm potriva Letoniei (MC), nr. 49270/11, pct. 183, 9 iunie 2022] .

Curtea a hotărât, deși în contextul art. 1 din Protocolul nr. 1, că statului i se acordă de obicei o marjă largă în temeiul Convenției cu privire la măsurile generale de strategie economică sau socială. Datorită cunoașterii directe a societății lor și a nevoilor acesteia, autoritățile naționale sunt, în principiu, mai în măsură decât instanța internațională să aprecieze ce anume este în interesul publi c din motive sociale sau economice, iar Curtea respectă, în general, alegerea politicilor legiuitorului, cu excepția cazului în care aceasta este „în mod vădit lipsită de un temei rezonabil” (a se vedea Stec și alții , citată anterior, pct. 52, și Savickis și alții , citată anterior, pct. 184). Cu toate acestea, chiar și o largă marjă în sfera politicii economice sau sociale nu poate justifica adoptarea de legi sau practici care ar încălca interdicția de discriminare (a se vedea Savickis și alții , citată anterior, pct. 185, și Yocheva ș i Ganeva împotriva Bulgariei , nr. 18592/15 și 43863/15, pct. 101, 11 mai 2021, cu trimiterile suplimentare) .

În același timp, totuși, promovarea egalității de gen este în prezent un obiectiv important în statele membre ale Consiliului Europei. Curtea a statuat în repetate rânduri că diferențele bazate exclusiv pe sex, trebuie 25

Reclamantele s- au plâns că au fost tratate în mod diferit față de bărbații care lucrează în aceleași funcții ca ele, în măsura în care fuseseră forțate să se pensioneze la vârsta de pensionare stabilită pentru femei, care era mai redusă decât cea stabilită pentru bărbați, și că li s -a respins cererea de a continua să lucreze după ce au atins această vârstă .

Curtea a constatat deja că diferența în privința vârstei de pensionare dintre bărbați și femei constituie o diferență de tratament pe criterii de sex (a se vedea Stec și alți i , citată anterior, pct. 60). Situația este valabilă și în cazul măsurii care face obiectul plângerii în speță, și anume încetarea de drept a raportului de serviciu al reclam antei la vârsta de pensionare stabilită pentru femei.

În speță, Curtea reține că prima reclamantă a cerut să continue să lucreze până la împlinirea vârstei de pensionare stabilite pentru bărbați (a se vedea supra, pct. 7 ), în timp ce a doua reclamantă a solicitat prelungirea raportului de serviciu după vârsta de pensionare (a se vedea supra, pc t. 15) . Deși cererile par a fi de natură diferită, Curtea observă că acestea nu sunt altceva decât căi diferite pe care reclamantele le - au folosit în încercările lor de a depăși diferența de vârstă de pensionare între bărbați și femei.

În acest sens, Curtea observă că, în februarie 2017, atunci când prima reclamantă a atins vârsta de pensionare, art. 98 din Legea funcționarilo r publici instituia norma generală prin care toate raporturile de serviciu încetau în ziua în care funcționarul public în cauză atingea vârsta de pensionare ( a se vedea supra, pct. 2 8 ). În noiembrie 2018, atunci când a doua reclamantă a 26

De asemenea, Curtea constată că, în momentul în care a doua reclamantă a solicitat prelungirea raportului său de serviciu (adică la 6 noiembrie 2018, a se vedea supra, pc t. 15 ), situația era diferită pentru femeile ale căror contracte individuale de muncă erau reglementate de Codul muncii și pentru cele ale căror raporturi de serviciu erau reglementate de Legea funcționarilor publici. De fapt, deși la momentul respectiv prevederile relevante din Codul muncii și din Legea funcționarilor publici erau similare, o problemă ridicată de a doua reclamantă în acțiunea sa internă (a se vedea supra, pc t. 18), la 24 iulie 2018, cu aproape patru luni înainte ca cea de-a doua reclamantă să introducă cererea sa, Decizia nr. 387/2018 a CCR a devenit aplicabilă (a se vedea supra, pc t. 5 3 ), iar la 14 noiembrie 2018, după câteva zile de la cererea celei de-a doua reclamante, Codul muncii a fost modificat pentru a permite femeilor să continue să lucreze până la atingerea vârstei de pensionare stabilite pentru bărbați (a se vedea supra, pc t. 26). Prin urmare, se putea susține că situația celei de -a doua re clamante privește și o diferență de tratament între femeile funcționari publici și femeile angajate în temeiul Codului muncii (a se vedea supra, pc t. 96 ). Cu toate acestea, Curtea consideră că, în cele din urmă, principiul central din plângerea celei de -a doua reclamante rămâne diferența de tratament pentru femei la locul de muncă (a se vedea supra, pct. 9 4 ). În consecință, va examina cererea din punctul de vedere al acuzației de discriminare pe criterii de sex, luând în considerare aspectele relevante ale diferitelor reglementări interne privi nd munca aflate în vigoare la momentul respectiv.

Pentru aceste motive, reclamantele pot pretinde că au fost tratate diferit de un coleg bărbat în situația lor în ceea ce privește condițiile pentru încetarea raportului de serviciu. (ii) Cu privire la faptul dacă diferența de tratament a fost jus tificată

Este necesar să se mai examineze dacă diferența de tratament subiacentă a avut o justificare obiectivă și rezonabilă și, astfel, dacă era acceptabilă în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 12.

Curtea este sesizată să aprecieze dacă faptul că nu li s -a oferit reclamantelor posibilitatea de a alege să continue să lucreze după vârsta de pensionare stabilită pentru femei până la cea stabilită pentru bărbați era compatibil cu Convenția. Situațiile aduse în atenția Curții au fost generate de faptul că dreptul intern a stabilit vârste de pensionare diferite pentru bărbați ș i pentru femei (a se vedea supra, pc t. 107 ), o chestiune care, în cele din urmă, ține de sistemul de securitate socială instituit de statul pârât. 27

Totuși, Curtea trebuie să reitereze că motive imperative ar trebui prezentate înainte ca aceasta să poată considera că o diferență de tratament pe criterii de sex este compatibilă cu Convenția și că marja de apreciere lăsată la latitudinea statelor pentru a justifica di ferența este îngustă (a se vedea Beeler , citată anterior, pct. 105, și jurisprudența citată supra, pc t. 106).

Curtea observă că prezenta cauză privește încetarea de drept a raporturilor de serviciu ale reclamantelor odată ce acestea au atins vârsta de p ensionare care era mai redusă decât vârsta de pensionare pentru bărbați, și nu dreptul lor de a se pensiona la o vârstă mai mică decât bărbații. Aces t ultim aspect face parte din ajustarea graduală a sistemului de pensii (a se vedea supra, pct. 2 4 ), care poate fi considerată o măsură pentru a corecta „inechitățile de fapt” (a se vedea supra, pc t. 103 ) și a fost în mod repetat și constant confirmată de CCR (a se vedea pct. 35- 56 și 6 3 ). Aceleași considerente nu se aplică obligației ca reclamantele să se pensioneze la împlinirea vârstei de pensionare stabilite pentru femei.

În fapt, prin instituirea și menținerea unei norme gen erale privind încetarea de drept a raporturilor de muncă ale femeilor la o vârstă mai mică decât cea stabilită pentru bărbați (a se vedea supra, pct. 24 și 28) cu posibilitatea a doar câteva excepții introduse prin Legea nr. 156/2018 (a se vedea supra, pc t. 29- 30 ), legiuitorul perpetuează un stereotip privind rolurile de gen și tratează femeile ca pe un grup omogen lipsit de capacitatea de a acționa, unul ale cărui situații personale sau dorințe privind viața profesională și dezvoltarea carierei, precum și alinierea lor cu cele ale bărbaților sunt complet neluate în considerare.

În speță, angajatorii reclamantelor erau autorități publice ale căror acte angajau răspunderea statului în temeiul Convenției. Curtea nu poate decât să observe că nici autoritățile publice respective, nici instanțele naționale care au examinat cauzele reclamantelor nu au oferit explicații despre modul în care deciziilor lor de a nu le permite să continue să lucreze erau compatibile cu Convenția sau cu legislați a UE aplicabilă. În această privință, Curtea observă că, în acțiunea sa națională, prima reclamantă a 28

Mai mult, Curtea consideră că este relevant că Guvernul nu a susți nut că măsura urmărită de reclamante ar implica costuri semnificative pentru societate sau o modificare sistemică a sistemului de pensii de la momentul respectiv (a se vedea, mutatis mutandis , Andrle , citată anterior, pct. 59).

Prin urmare, argumentele invocate de Guvern pentru a justifica interdicția ca reclamantele să lucreze în continuare după vârsta de pensionare pentru femei sunt așadar necoerente sau neconvingătoare, și în consecință nu pot fi considerate ca reprezentând o justificare rezonabilă sau obiectivă pentru măsura în cauză.

De fapt, Curtea nu poate decât să observe că între timp situația a fost remediată în statul pârât. În 2018, CCR a constatat că încetarea de drept a contractului de muncă al unei femei la atingerea vârstei de pensionare stabilită de Codul muncii constituia o discriminare pe criterii de sex și a considerat că motivele care justificau instituirea diferenței de tratament pentru bărbați și femei în ceea ce privește condițiile dreptului de pensie nu au îndeplinit cerințele privind justificarea obiectivă și rațională pentru încetarea de drept a raporturilor de muncă (a se vede a anume pct. 35 din Decizia CCR nr. 387/2018 citată supra, pc t. 53- 58). Codul muncii a fost modificat curând după aceea (a se vedea supra , pc t. 2 6 ). F oarte important este că în 2021 CCR a reținut același lucru în privința Legii funcționarilor publici (a se vedea supra, pc t. 59- 62 ). Reclamantele, totuși, nu au putut beneficia de modificarea Legii funcționarilor publici, întrucât la momentul respectiv deciziile pronunțate în procesele naționale în cauzele lor erau definitive (a se vedea supra, pc t. 92).

În lumina celor de mai sus, Curtea concluzionează că faptul de a nu oferi reclamantelor opțiunea de a continua să lucreze după ce au atins vârsta de pensionare stabilită în cazul lor și până la atingerea vârstei de pensionare stabilite pentru bărbați constituia o discriminare pe criterii de sex care nu era justificată obiectiv sau necesară în circumstanț ele date.

Prin urmare, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție. III. CU

Art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.” 29

Prima reclamantă a solicitat 290 132 lei românești [RON – aproximativ 59 000 euro (EUR)] cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material, cuantum reprezentând beneficiile salariale pe care le-ar fi primit dacă i s - ar fi permis să continue să lucreze până la atingerea vârstei de pensionare stabilite pentru bărbați. De asemenea, aceasta a solicitat 3 000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

A dou a reclamantă nu a solicitat nicio sumă cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material sau moral.

Guvernul a susținut că cererea de despăgubire pentru prejudiciul material formulată de prima reclamantă a fost excesivă și nu a ținut seama de sumele care i- au fost deja plătite pentru pensia pentru limită de vârstă. Guvernul a susținut că o constatare a încălcării ar putea constitui o reparație echitabilă suficientă pentru pretinsul prejudiciu moral suferit de reclamante.

Curtea consideră că prima reclamantă trebuie să fi suferit un prejudiciu material și moral care nu poate fi compensat prin simpla constatare a unei încălcări. Având în vedere natura încălcării constatate și pronunțâ ndu- se în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenție, Curtea acordă primei reclamante suma de 7 500 EUR pentru acoperirea tuturor capetelor de cerere privind prejudiciile, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit.

În sfârșit, Curtea reține că a doua reclamantă nu a solicitat nicio despăgubire pentru prejudiciul material sau moral și, prin urmare, nu acordă nimic în acest sens. B. Cheltuieli de judecată

Prima recl amantă a solicitat de asemenea 400 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în fața instanțelor naționale și a Curții, sumă reprezentând onorariile avocatului său .

A doua reclamantă a pretins 3 200 RON (apr oximativ 700 EUR) reprezentând onorariile avocatului său pentru procedurile interne și 4 000 RON (aproximativ 900 EUR) cu privire la onorariile avocatului său pentru procedurile în fața Curții.

Ambele reclamante au anexat contractele semnate cu avocații respectivi și facturile .

Guvernul a contestat sumele solicitate de reclamante și a solicitat Curții să ramburseze numai pe cele în mod clar relevante pentru procedurile interne și în fața Curții în prezenta cauză.

În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În speță, ținând seama de documentele de care dispune și de criteriile menționate mai sus, Curtea 30