ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1317/2022

Ședința publică din data de 7 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 07.02.2022, sub numărul x/2022, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Comitetul Național pentru Situații de Urgență, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea art. 3 și art. 4 alin. (3) din Hotărârea Comitetului Național pentru Situații de Urgență nr. 6/31.01.2022 privind procedura de aprobare a regulilor de aplicare a măsurii carantinei asupra persoanelor și au solicitat obligarea pârâtului ca, la aplicarea dispozițiilor hotărârii contestate și la adoptarea hotărârilor privind contacții direcți ai persoanelor confirmate cu infecția cu virusul SARS-CoV-2, dovada situației persoanelor confirmate cu infecția cu virusul SARS-CoV-2 și a persoanelor testate negativ cu infecția cu virusul SARS-CoV-2 să se efectueze prin documentele rezultate prin accesarea de pârât a aplicației CORONAFORMS, precum și prin luarea în considerare a testelor de anticorpi.

Pârâtul Comitetul Național pentru Situații de Urgență a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării cererii, excepția necompetentei funcționale față de dispozițiile art. 15 alin. (10) din Legea nr. 136/2020, excepția necompetenței teritoriale, raportat la dispozițiile art. 10 alin. (3) Legea 554/2004 și excepția lipsei de interes, pe motiv că nu se dovedește vătămarea unor drepturi ale reclamanților prin dispozițiile contestate, iar pe fond a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din 16.02.2022, pârâtul a arătat că nu mai susține excepția netimbrării, excepția necompetenței funcționale și excepția necompetenței teritoriale. La același termen, Curtea de apel a respins ca neîntemeiată excepția lipsei de interes, pentru motivele expuse în încheierea de ședință de la acea dată.

Prin sentința civilă nr. 260 din 17 februarie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanții B. și A., în contradictoriu cu pârâtul Comitetul Național pentru Situații de Urgență, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 260 din 17 februarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanții B. și A., criticând sentința civilă pentru nelegalitate, din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, pct. 4, pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, pe cale de consecință, admiterea cererii de chemare în judecată și anularea art. 3 și art. 4 alin. (3) din Hotărârea Comitetului Național pentru Situații de Urgență nr. 6/2002.

În dezvoltarea criticilor formulate, recurenții-reclamanți, în esență, au arătat că instanța de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea hotărârii, în sensul că răspunsul la întâmpinare transmis de recurenții-reclamanți prin poșta electronică nu a fost analizat de instanța de fond, întrucât nu se regăsește la dosarul cauzei.

În opinia recurenților-reclamanți, instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești, întrucât, analizând marja de apreciere a autorității, instanța de fond a limitat efectele considerentelor obligatorii ale deciziei Curții Constituționale nr. 458/2020.

Au arătat, de asemenea, că hotărârea recurată nu respectă standardul minim de motivare, în sensul că nu s-a stabilit statusul medical al recurentei-reclamante B. și nu au fost enumerate probele administrate și relevanța acestora în cauză. Totodată, au fost lăsate în afara deliberării apărările părților și a fost reținută incidența Ordinului Ministrului Sănătății nr. 1513/2020 care nu mai este în vigoare.

Din perspectiva aplicării greșite a legii, recurenții-reclamanți au învederat că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene care consacră "dreptul de bună administrare". Astfel, actul administrativ contestat nu este motivat în fapt și în drept, nici prin referatul de aprobare și nici în preambul sub aspectul reducerii perioadei de acceptare a certificatului verde de vindecare de la 180 zile de la data testării pozitive la durata de 90 de zile ulterioare vindecării, nerespectarea obligației de motivare atrăgând sancțiunea anulării.

Au arătat că instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 3 lit. f) și lit. l) din Legea nr. 136/2020 care definesc noțiunile de informații științifice oficiale, respectiv persoană suspectă, în sensul că instanța a apreciat în mod greșit că pârâtul a avut în vedere informațiile puse la dispoziție de societatea medicală referite prin link-uri care nu se regăsesc în niciunul din instrumentele de prezentare și motivare a actului contestat

Instanța de judecată nu poate complini lipsa de motivare a actului contestat prin propriul raționament asupra gradului de acceptare a dovezilor științifice, care în cazul de față nu este prezentat nici de Grupul de suport tehnico-științific privind gestionarea bolilor înalt contagioase pe teritoriul României, nici de emitentul actului și nici de Ministerul Sănătății.

În mod similar, durata de 90 de zile nu este menționată deloc în Ordinul nr. 35 din 7 ianuarie 2022 privind modificarea anexei nr. 3 la Ordinul ministrului sănătății nr. 1.513/2020 pentru aprobarea planurilor privind modalitatea de aplicare de către direcțiile de sănătate publică județene și a municipiului București, de către Institutul Național de Sănătate Publică, de către unitățile sanitare, precum și de către serviciile de ambulanță județene și Serviciul de Ambulanță București-Ilfov și de medicii de familie a măsurilor în domeniul sănătății publice în situații de risc epidemiologie de infectare cu virusul SARS-CoV-2, fiind menționată doar în metodologie, însă nu are semnificația faptului că durata protecției se limitează la 90 de zile.

Recurenții-reclamanți au învederat caracterul lacunar al normelor care reglementează certificatul digital de vindecare, vaccinare și testare, această reglementare fiind o intruziune a statului în viața intimă, familială și privată a persoanei. Chiar dacă reprezintă un mijloc prin intermediul căruia statul își îndeplinește obligația constituțională de a ocroti sănătatea individului, intervenția etatică apare ca fiind una ordonatoare, imperativă pentru persoană, în sensul stocării datelor medicale ale persoanei pe o anumită platformă electronică, fără ca aceasta să se poată împotrivi în vreun fel.

Totodată, au învederat că actul administrativ contestat neagă dreptul recurenților-reclamanți de a dovedi că dețin anticorpi neutralizanți pentru Coronavirus și, pe cale de consecință, aptitudinea concretă de a nu transmite virusul altor persoane pentru mai mult de 90 de zile de la data pozitivării și dreptul la viață intimă și familială prin separarea de membrii familiei, precum și dreptul la libera circulație în condițiile în care niciun act normativ publicat în Monitorul Oficial nu definește noțiunea de "contact direct" pe baza căreia să invoce lipsa de incidență a art. 3 din hotărârea contestată.

Din acest punct de vedere, împrejurarea dacă sunt sau nu contacți direcți ai unui caz confirmat de boală se stabilește în mod absolut arbitrariu și fără nicio posibilitate de a dovedi contrariul prin contraprobă.

Totodată, încalcă dreptul la ocrotirea sănătății prin interdicția de a dovedi starea concretă de sănătate și diagnosticul complet și corect cu privire la viroza Corona prin teste medicale pertinente și concludente conform stadiului actual al cercetării științifice și înlocuirea metodelor adecvate de diagnosticare cu ficțiuni legale și aplicații software.

În opinia recurenților-reclamanți, durata de 90 de zile, "acceptabilă" potrivit intimatului, ca și durata de 180 de zile denumită "perioadă de acceptare a certificatului de vindecare" sunt acțiuni legale fără suport științific care pot fi instituite pentru norme favorabile precum ridicarea restricțiilor de călătorie, dar nu pentru restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale. Astfel, cu cât se are în vedere o perioadă mai scurtă dintre două teste pozitive PCR RT, cu atât este mai sigur că ceea ce se detectează sunt fragmentele virale provenite de la prima infecție.

Așa fiind, urmează să se constate că intimatul nu a referit niciun studiu științific condus sau finanțat în România sau alte state membre, simpla traducere a unor fragmente de comunicări neoficiale și recomandări de pe site-ul ECDC neținând loc de analiză a stadiului actual al dovezilor științifice.

În concluzie, solicită admiterea excepției de fond a insuficientei motivări a dispozițiilor legale contestate și eliminarea din textul legal a instituirii carantinei pentru contacții direcți.

În situația în care se va menține alin. (1) al art. 3, solicită eliminarea din alin. (2) a sintagmei în perioada de 90 de zile ulterioare izolării ca urmare a confirmării pozitive pentru virusul SARS-CoV-2, pe considerentul că excepția se aplică tuturor persoanelor confirmate anterior pozitiv pentru virusul SARS-CoV-2.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 02.03.2022, intimatul-pârât Comitetul Național pentru Situații de Urgență a solicitat respingerea recursului ca nefondat, răspunzând punctual critiiclor formulate.

În esență, a arătat că motivele de recurs încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., sunt nefondate, întrucât instanța de fond a respectat regulile de procedură cu referire la comunicarea actelor, iar hotărârea recurată este motivată prin raportare la criticile de fapt și de drept aduse actului administrativ contestat.

În privința criticilor încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. a arătat că interpretarea dată de instanța de judecată unui text de lege incident în cauză într-un alt sens decât cel pretins de recurenții-reclamanți nu poate fi calificată ca o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești.

În ceea ce privește aplicarea greșită a legii, intimatul-pârât a arătat că hotărârea atacată a fost emisă cu respectarea dispozițiilor legale, în limitele marjei de apreciere de care dispune intimatul în realizarea competențelor prevăzute de Legea nr. 136/2020.

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare și dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Preliminar, se impune precizarea că cererea de chemare în judecată formulată de recurentul-reclamant A. a fost respinsă ca neîntemeiată, reținându-se lipsa dovezii unui interes legitim privat, cel public putând fi invocat doar în subsidiar și condiționat de relația de determinare a sa de un interes legitim privat.

Întrucât recurentul-reclamant A. nu a formulat critici cu privire la această dezlegare dată de instanța de fond, Înalta Curte constată că motivele de recurs formulate de recurentul-reclamant exced controlului instanței de recurs.

Prin urmare, vor fi examinate doar motivele de recurs formulate de recurenta-reclamantă B., întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., cu precizarea că, nefiind formulate critici circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., acest motiv de recurs nu va fi examinat.

Recurenta-reclamantă B. a investit instanța de contencios administrativ cu o acțiune în anularea art. 3 și art. 4 alin. (3) din Hotărârea Comitetului Național pentru Situații de Urgență nr. 6/2022, care reglementează măsura carantinării pentru o perioadă de 5 zile pentru contacții direcți ai unei persoane confirmate pentru infecția cu virusul SARS CoV2, cu excepția persoanelor aflate în perioada de 90 de zile ulterioare izolării ca urmare a confirmării pozitive pentru virusul SARS CoV2, precum și documentele care fac dovada testării necesară în vederea aplicării excepțiilor stabilite prin hotărârea contestată.

În esență, recurenta-reclamantă susține că hotărârea atacată a fost emisă cu exces de putere, întrucât instrumentele de motivare nu sunt cele prevăzute de lege, metodologia științifică invocată nu este publicată în Monitorul Oficial, în cuprinsul hotărârii nu se regăsește nicio trimitere la varianta OMICRON care ar determina o altă abordare de strategie medicală, dispozițiile actului contestat sunt lipsite de precizie și claritate.

Soluționând cauza, curtea de apel a găsit neîntemeiate toate criticile de nelegalitate, reținând, în esență, că în emiterea hotărârii nr. 6/2022 privind procedura de aprobare a regulilor de aplicare a măsurii carantinei asupra persoanelor, autoritatea nu a acționat cu exces de putere, având în vedere că, potrivit Legii nr. 136/2020 avea competența de a stabili criteriile în funcție de care se aplică măsura carantinării persoanelor astfel încât să se asigure un echilibru între apărarea sănătății publice și dinamica de ansamblu a societății, iar prin măsurile instituite nu s-a produs o încălcare a drepturilor reclamantei, având în vedere că aceasta nu aveau un drept recunoscut de lege la aplicarea măsurii carantinării (inclusiv a excepțiilor de la măsura carantinării) în anumite condiții.

Soluția primei instanțe, care a considerat legal actul administrativ contestat, reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

Răspunzând punctual motivelor de recurs, Înalta Curte reține următoarele:

Prima critică invocată de recurenta-reclamantă, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, recurenta-reclamantă invocând nerespectarea procedurii speciale aplicabile răspunsului la întâmpinarea transmis prin poșta electronică și care nu se regăsește în dosarul electronic.

În opinia recurentei-reclamante, această neregularitate i-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.

Critica este nefondată, întrucât neregularitatea invocată de recurenta-reclamantă nu vizează încălcarea unei norme de ordine publică, de vreme ce răspunsul la întâmpinare nu este obligatoriu, iar conform art. 201 alin. (2) C. proc. civ., acesta nu se comunică, pârâtul fiind ținut să ia cunoștință de acesta de la dosarul cauzei.

În speță, reprezentantul legal al autorității intimate a luat cunoștință de răspunsul la întâmpinare aflat la dosarul cauzei, astfel încât neregularitatea invocată de recurenta-reclamantă s-a acoperit.

Critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. este, de asemenea nefondată, întrucât instanța de fond nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Înalta Curte reține că, prin sintagma "depășirea atribuțiilor puterii judecătorești", intrinsecă acestui motiv de recurs, se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituție și legile organice, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile altor organe.

Or, argumentele recurentei-reclamante în susținerea acestui motiv de casare vizează interpretarea dată de instanța de fond marjei de apreciere de care dispune autoritatea emitentă a actului contestat, interpretare care, în opinia recurentei, contravine deciziei Curții Constituționale nr. 458/2020.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că interpretarea unui text de lege în alt sens decât cel pretins de recurenta-reclamantă nu se circumscrie motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., întrucât operațiunile de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale sunt atributul exclusiv al instanței de judecată și sunt inerente procesului decizional.

În ceea ce privește critica vizând nerespectarea standardului minim de calitate a motivării subsumată dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată, întrucât instanța de fond a indicat situația de fapt reținută, în limitele investirii, precum și motivele pe care s-a întemeiat soluția, raționamentul urmat fiind expus clar și logic.

În contextul analizei argumentelor recurentei-reclamante, deși nu se menționează în cuprinsul considerentelor statutul medical al recurentei-reclamante, respectiv de persoană aflată în a 99-a zi ulterioară izolării ca urmare a confirmării pozitive cu virusul SARS CoV2 la data de1.02.2022, data intrării în vigoare a actului contestat, această constatare este implicită, întrucât instanța de fond a reținut calitatea recurentei-reclamante de persoană vătămată într-un interes legitim privat și a procedat la analiza pe fond a motivelor de nelegalitate a actului administrativ contestat.

De altfel, instanța de fond a menționat în cuprinsul considerentelor că premisa validării oricărei critici formulate în contenciosul subiectiv o constituie existența unei vătămări suferite de persoana care acționează în fața instanței de contencios administrativ fie într-un drept recunoscut de lege, fie într-un interes legitim privat, cel public putând fi invocat doar în subsidiar și condiționat de relația de determinare a sa de un interes legitim privat.

Or, în cauză, instanța de fond a reținut existența vătămării suferită de recurenta-reclamantă ca urmare a aplicării dispozițiilor contestate, vătămătoare, ce rezultă din calitatea sa de persoană aflată în a 99-a zi ulterioară izolării.

Împrejurarea că hotărârea recurată nu cuprinde un răspuns exhaustiv la fiecare susținere din cererea de chemare în judecată nu este de natură să fundamenteze concluzia că hotărârea nu este motivată cu respectarea cerințelor instituite de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., câtă vreme instanța a răspuns argumentelor părților în funcție de finalitatea urmărită.

Înalta Curte reține că, respectarea exigențelor impuse de prevederile legale în privința considerentelor hotărârii judecătorești nu este determinată de volumul acestora, ci de valoarea juridică a argumentelor și de corectitudinea raționamentului juridic care a stat la baza pronunțării soluției. Procedând la gruparea argumentelor folosite de recurenta-reclamantă în dezvoltarea unuia și aceluiași motiv al cererii sale printr-un raționament juridic de sinteză, Înalta Curte constată că nu se poate reproșa instanței de fond omisiunea de a motiva hotărârea, întrucât nemotivarea nu există în situația în care instanța a analizat grupat argumentele reținute.

Așa fiind, în condițiile în care instanța de fond a stabilit împrejurările de fapt esențiale în cauză, a analizat probatoriul administrat, a indicat normele de drept pe care și-a întemeiat soluția, Înalta Curte apreciază că soluția nu este susceptibilă a fi reformată prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Din perspectiva criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care vizează aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte constată, de asemenea, că sunt nefondate.

În cadrul analizei acestor critici, Înalta Curte apreciază că se impune a fi făcută o precizare cu privire la susținerile din cererea de recurs, anume aceea că poate proceda la examinarea doar a susținerilor care vizează legalitatea sentinței, nu și a celor care vizează netemeinicia acesteia.

În acest sens, instanța are în vedere faptul că recursul este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia se poate solicita instanței de control judiciar, în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, reformarea hotărârii pronunțate de instanța de fond sau de instanța de apel în anumite cazuri prevăzute de lege.

Conform prevederilor legale în vigoare, recursul nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu dispozițiile legii materiale și procesuale aplicabile. Astfel, motivele de recurs vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, nu și netemeinicia acesteia.

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Exercitarea căii de atac are ca efect punerea în mișcare a controlului judiciar îndeplinit de instanța superioară asupra hotărârii instanței inferioare și este guvernată de principiul legalității căii de atac, în baza căruia recursul poate fi exercitat numai pentru motive care au făcut analiza instanței inferioare.

În acest context, cu referire la criticile vizând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 41 din Carta Fundamentală a Uniunii Europene, respectiv a dispozițiilor art. 3 lit. f) și l) din Legea nr. 136/2020, întrucât instanța de fond nu a fost investită cu analiza acestor critici de nelegalitate, Înalta Curte reține că acestea nu pot fi analizate omisso medio direct în recurs.

Examinând criticile care vizează depășirea marjei de apreciere a autorității emitente, Înalta Curte reține că în mod corect instanța de fond a apreciat că în emiterea hotărârii contestate autoritatea intimată nu a acționat cu exces de putere.

Aceasta întrucât, în analiza excesului de putere în raporturile de drept administrativ primează interesul public, ce vizează ordinea de drept și democrația constituțională, garantarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, precum și realizarea competențelor autorității publice.

Or, în speță, potrivit Legii nr. 136/2020, autoritatea intimată avea competența de a stabili criteriile în funcție de care se aplică măsura carantinării persoanelor, în situații de risc epidemiologic și biologic, scopul urmărit fiind prevenirea introducerii și limitarea răspândirii bolilor infectocontagioase și, astfel, apărarea sănătății publice.

În exercitarea competențelor prevăzute de lege, luând în considerare informațiile științifice puse la dispoziție de Institutul Național pentru Sănătate Publică, care au relevat că atât la nivel național, cât și internațional era în faza de răspândire accelerată o nouă variantă a virusului SARS CoV2, cu o perioadă de incubație mai scurtă (1-5 zile) și o capacitate sporită de a reinfecta persoanele cu istoric de infecție anterioară și persoanele vaccinate, autoritatea intimată a adoptat o decizie referitoare la contacții cazurilor confirmate, decizie care să echilibreze atât riscul pentru sănătatea publică (scăderea transmiterii în comunitate prin carantinarea contacților), cât și desfășurarea fără sincope majore a activității în sectorul sanitar și cel economic.

Astfel, prin hotărârea contestată nr. 6/2022 a fost luată în considerare scurtarea perioadei de carantină în urma contactului cu un caz confirmat la 5 zile și de asemenea, a fost considerat acceptabil, din punct de vedere al sănătății publice, un eventual risc de infectare și de transmitere către alte persoane a virusului de către persoanele trecute prin boala în ultimele 90 de zile.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reține, în acord cu instanța de fond, că intimatul a acționat în limita marjei de apreciere ce i-a fost recunoscută de legiuitor, alegerea duratei de 90 de zile fiind motivată prin raportare la datele obiective existente cu privire la riscul de transmitere și de reinfectare în cazul variantei Omicron a virusului SARS Cov-2.

Referitor la criticile recurentei-reclamante privind încălcarea normelor de protecție a datelor cu caracter personal prin instituirea obligației de prezentare a documentelor digitale care să ateste vaccinarea sau rezultatul negativ al unui test RT-PCR pentru infecția cu virusul SARS-CoV-2, în acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține că hotărârea contestată nu este actul administrativ care reglementează documentele ce pot fi folosite pentru a face dovada vaccinării sau a testării pentru infecția cu virusul SARS-Cov 2, regulile aplicabile din această perspectivă regăsindu-se la nivel național în O.U.G. nr. 68/2021 privind adoptarea unor măsuri pentru punerea în aplicare a cadrului european pentru eliberarea, verificare și acceptarea certificatului digital al Uniunii Europene privind COVID pentru a facilita libera circulație pe durata pandemiei de COVID -19. Așadar, nu Hotărârea Comitetului Național pentru Situații de Urgență nr. 6/2022, reprezintă actul administrativ care stabilește modalitățile în care se poate realiza dovada vaccinării sau a testării pentru infecția cu virusul SARS-Cov 2, motiv pentru care nu poate genera recurentei-reclamante vreo vătămare sub acest aspect.

Nici criticile referitoare la obligarea intimatului de a prevedea ca dovada situației persoanelor confirmate cu infecția cu virusul SARS-Cov2 și a persoanelor testate negativ cu infecția cu virusul SARS-Cov2 să se efectueze prin documentele rezultate din accesarea aplicației Coronaforms, prin rezultatele testelor de anticorpi nu pot fi primite, întrucât, așa cum rezultă din considerentele sus arătate, actul normativ care reglementează regimul juridic al certificatelor digitale este reprezentat de O.U.G. nr. 68/2021 care transpune la nivel național prevederile Regulamentelor UE nr. 2021/953 și nr. 2021/954.

Astfel, potrivit Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 68/2021, certificatele digitale atestă în egală măsură vaccinarea, testarea sau vindecarea titularilor, eliberarea unui certificat care să ateste imunizarea pe baza unor analize medicale care indică prezența anticorpilor nefiind reglementat nici în legislația națională și nici în Regulamentele UE.

De altfel, pretinsa lipsă de reglementare invocată de recurenta-reclamantă nu poate fi înlăturată printr-o acțiune în anularea actului administrativ, cum în mod corect a reținut instanța de fond.

Concluzionând cu privire la aspectele analizate, Înalta Curte reține legalitatea dispozițiilor art. 3 și 4 alin. (3) din Hotărârea Comitetului Național pentru Situații de Urgență nr. 6/2022, măsurile dispuse fiind proporționale cu scopul urmărit - protejarea sănătății publice (scăderea transmiterii în comunitate prin carantinarea contacților) cât și menținerea unei dinamici de ansamblu a societății -fiind păstrat un just echilibru între interesul legitim privat pretins vătămat și interesul public.

Față de considerentele arătate, constatând că sentința recurată este legală, în temeiul prevederilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta B., în nume propriu și în numele și pentru A., împotriva sentinței civile nr. 260 din 17 februarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi 7 martie 2022.