ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1758/2022

Ședința publică din data de 24 martie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 15.12.2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministerul Afacerilor Interne și Comitetul Național pentru Situații de Urgență, anularea H.G. nr. 1242/08.12.2021 și a Hotărârii CNSU nr. 112/07.12.2021.

La termenul de judecată din 5 ianuarie 2022, reclamanta a precizat că renunță la judecata cererii având ca obiect anularea HCNSU nr. 112/07.12.2021 formulată în contradictoriu cu CNSU.

Prin sentința civilă nr. 3 din 5 ianuarie 2022, Curtea a luat act de renunțarea reclamantei la judecata cererii având ca obiect anularea Hotărârii CNSU nr. 112/07.12.2021, formulată în contradictoriu cu pârâtul Comitetul Național pentru Situații de Urgență.

A respins excepțiile inadmisibilității acțiunii în anularea H.G. nr. 1242/08.12.2021 și a lipsei de interes a reclamantei în promovarea acesteia.

A respins acțiunea având ca obiect anularea H.G. nr. 1242/08.12.2021, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

Recurenta-reclamantă invocă aplicarea greșită a disp. art. 4 alin. (1) din Legea nr. 55/2020, având în vedere că starea de alertă se instituie și se prelungește prin hotărâre de guvern, la propunerea ministerului de interne, astfel că este obligatoriu existența unui înscris asumat prin semnătură de ministrul afacerilor interne prin care acesta și nu altă persoană sau entitate, să propună prelungirea stării de alertă.

Faptul că ministrul afacerilor interne este de acord cu prelungirea stării de alertă nu echivalează cu faptul că acesta a și propus prelungirea stării de alertă.

În speță, nu s-a făcut dovada existenței unui astfel de înscris, voința ministrului afacerilor interne trebuie să fie expresă, iar nu dedusă din diverse împrejurări, cum ar fi participarea la ședințele CNSU sau calitatea de membru al CNSU.

Hotărârea CNSU este semnată numai de primul ministru și din cuprinsul acesteia nu rezultă că a și formulat propunerea de prelungire a stării de alertă, de asemenea, nu are relevanță că ministrul afacerilor interne a semnat nota de fundamentare, deoarece actul a fost emis în temeiul disp. art. 3 alin. (3) din Legea nr. 55/2020.

Cu privire la dispozițiile legale referitoare la avizul Consiliului Legislativ, instanța de fond a apreciat greșit că reclamanta a susținut că avizul are caracter obligatoriu, iar nu facultativ.

Recurenta-reclamantă susține că a precizat că avizul este obligatoriu, în raport de disp. art. 9 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, iar nu faptul că este obligatoriu de respectat, astfel că au fost încălcate disp. art. 10 alin. (4) din Legea nr. 24/2000.

Instanța de fond a încălcat prevederile art. 10 alin. (4) din Legea nr. 24/2000, în spiritul său, deoarece motivarea nu trebuie să fie formală, ci concretă, respectiv să explice cum este respectat principiul egalității în drepturi prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituția României.

Nota însoțitoare materializată în adresa nr. x/08.12.2021 nu îndeplinește exigențele art. 10 alin. (4) din Legea nr. 24/2000, nu este emisă de un reprezentant al Guvernului României, ci de către șeful DSU, care nu are atribuții în legătură cu emiterea hotărârii de Guvern de prelungire a stării de alertă.

În nota însoțitoare nu se arată în concret cum se circumscriu măsurile luate, principiului egalității de tratament juridic pentru situații identice sau comparabile.

De asemenea, în legătură cu măsurile care presupun limitarea exercitării unor drepturi și libertăți fundamentale, nu se explică, în concret, cum este respectat principiul egalității în drepturi, astfel cum este reglementat de disp. art. 16 alin. (12) din Constituția României.

Recurenta-reclamantă consideră că prima instanță a aplicat greșit disp. art. 53 din Constituția României, având în vedere că nu există nicio dispoziție legală care să condiționeze existența vreunui drept sau vreunei libertăți fundamentale de existența certificatului de vaccinare/testare/trecere prin boală .

Dacă legea nu stabilește categoriile de persoane cărora li se aplică excepția constând în constrângerea exercițiului drepturilor și libertăților fundamentale, nici Guvernul României sau instanța de judecată nu trebuie să distingă prin stabilirea unor excepții de la excepție, în sensul că sunt exceptați de la excepția restrângerii exercițiului drepturilor și libertăților fundamentale, anumite categorii de persoane.

Prin hotărâre de guvern nu se pot stabili reglementări derogatorii de la legea care stabilește excepția constând în restrângerea exercițiului drepturilor și libertăților fundamentale, o astfel de soluție fiind contrară principiului ierarhiei actelor normative.

Recurenta-reclamantă susține că a demonstrat că hotărârea de guvern atacată este discriminatorie, deoarece atât persoanele vaccinate, cât și cele nevaccinate, inclusiv unele persoane trecute prin boală pot transmite virusul, iar rezultatul negativ al testului face dovada exclusiv pentru momentul la care proba a fost recoltată.

Nu există nicio dovadă că o persoană vaccinată sau trecută prin boală contactează și transmite o cantitate mai mică sau mai puțin agresivă de viruși.

Există persoane care din motive medicale nu se pot vaccina și dacă au venituri mici sunt în imposibilitate de a se testa, nu este cunoscută cu exactitate perioada în care vaccinul oferă protecție și există persoane care au fost asimptomatice sau au trecut ușor prin boală, dar nu sunt înregistrate, însă există obligația testării/vaccinării pentru a-și exercita toate drepturile și libertățile fundamentale.

Cu privire la teste, instanța de fond a omis să analizeze argumentele reclamantei, indicând două ordine ale ministrului sănătății, care nu au legătură cu susținerile sale.

Recurenta-reclamantă nu a invocat faptul că nu are posibilitatea materială de a se testa sau nu este reglementată activitatea de testare, ci a invocat faptul că oricare dintre tipurile de teste poate să dea rezultate eronate, că testele RT PCR nu se mai folosesc în SUA după data de 01.01.2022, că testele chiar dacă sunt corecte fac dovada exclusiv pentru momentul la care s-a prelevat proba și că testarea implică o componentă financiară ce nu poate fi neglijată.

Cu privire la vaccinare, nu s-a ținut seama de caracterul de noutate absolută al vaccinurilor, de necunoașterea efectelor pe termen mediu și lung, de efectele adverse care deja s-au manifestat.

Instanța de fond a reținut că este valid argumentul reclamantei în sensul că nu se cunosc efectele pe termen mediu și lung ale vaccinurilor, însă s-a arătat că este prioritară stoparea transmiterii virusului și a numărului de spitalizări și decese, dar aceste chestiuni țin de necesitatea și proporționalitatea măsurilor dispuse de guvern, astfel că argumentul instanței este greșit, dat cu încălcarea spiritului legii.

Cât privește afirmația instanței de fond, în sensul că eficacitatea vaccinurilor este atestată de numărul mare de îmbolnăviri și decese în rândul persoanelor nevaccinate, aceasta este greșită deoarece numărul de persoane nevaccinate este mai mare decât al celor vaccinate, mai ales că există un procent mare de vaccinări false, de unde rezultă că nu este dovedită eficiența vaccinurilor.

Statul român, prin intermediul Guvernului României avea obligația să promoveze vaccinarea, prin diferite acțiuni, dar era necesar să se aducă la cunoștința populației și efectele adverse ale vaccinurilor.

Măsurile de restrângere a drepturilor și libertăților cetățenilor nu au avut efectul scontat, nu s-au făcut cercetări pentru identificarea unor antivirale sau vaccinării românești.

Măsurile nu sunt proporționale, nu sunt prevăzute de Legea nr. 55/2020, nu este dovedită științific condiționarea participării la diferite activități, de existența certificatului de vaccinare/testare/trecere prin boală.

Nu s-a justificat de ce nu s-a optat pentru o limitare graduală a participării la activitățile menționate la art. 4 alin. (1) din Anexa 2 a hotărârii de guvern, pentru toate persoanele, astfel cum s-a făcut la art. 6 pct. 11 din Anexa 3 a hotărârii, când este permis accesul în spațiile de comercializare a produselor nealimentare cu suprafața mai mică sau egală cu 200 m.p., tuturor persoanelor[...].

Prin actul atacat se creează o adevărată prezumție de boală în privința persoanelor nevaccinate/netestate/netrecute prin boală și o prezumție de sănătate pentru cele care prezintă cele trei tipuri de certificate, iar instanța de fond a înlăturat greșit argumentele reclamantei, afirmând că aceasta nu a adus dovezi cu privire la eficiența altor metode.

Recurenta-reclamantă susține că și în prezența acestor măsuri a existat o curbă ascendentă, urmată de o curbă descendentă, iar în prezent se manifestă o curbă ascendentă, deși aceste restrângeri sunt în vigoare.

Afirmația instanței de fond conform căreia, reclamanta nu a dovedit existența vreunui impediment în desfășurarea anumitor activități, nu are legătură cu motivele de fapt și de drept ale cererii de chemare în judecată și înfrânge principiul disponibilității, care guvernează procesul civil.

Recurenta-reclamantă susține că nu a invocat faptul că nu există echivalență între cele trei măsuri și că nu ar fi avut acces la vaccinare sau testare, ci a arătat că persoanele care nu prezintă certificat sunt discriminate în raport de cele care prezintă certificatul, deoarece plasarea în două categorii s-a făcut în lipsa unui criteriu obiectiv - orice persoană poate să fie purtătoare și transmițătoare de virus sau poate să nu fie purtătoare și transmițătoare de virus.

Recurenta-reclamantă arată că a formulat numai critici de legalitate și nu de oportunitate, iar instanța de judecată are obligația să facă analiza necesității și proporționalității măsurilor dispuse prin actul atacat, conform disp. art. 53 alin. (2) din Constituția României.

Nu se poate susține faptul că prin restrângerea exercițiului drepturilor și libertăților fundamentale persoanelor care nu prezintă unul din cele trei tipuri de certificat se protejează populația vulnerabilă, alcătuită, în principal, din persoane cu comorbidități trecute de vârsta de 60 de ani, deoarece aceste persoane nu frecventează locurile pentru care este necesară prezentarea certificatului, astfel că, punând în balanță dreptul la viață al persoanelor vulnerabile și dreptul tuturor persoanelor de a-și exercita liber toate drepturile și libertățile fundamentale, Guvernul României avea la dispoziție alte măsuri de protecție a acestor persoane.

Instanța de fond nu a combătut argumentele ce vizează dispozițiile Regulamentului nr. 953/2021 al Parlamentului European și Consiliului UE, care au în vedere numai restrângerea dreptului la liberă circulație pe teritoriul Uniunii, cu respectarea principiilor proporționalității și nediscriminării.

Cele reținute în cuprinsul Regulamentului nr. 953/2021 referitoare la faptul că persoanele care sunt vaccinate sau au avut rezultatul negativ al unui test sau s-au vindecat, prezintă un risc mai redus de infectare, reprezintă date științifice existente la acel moment, în prezent este dovedit că și persoanele vaccinate sunt purtătoare și transmițătoare de virus.

Recurenta-reclamantă susține că, în mod greșit instanța de fond a reținut că nu a dovedit o vătămare concretă a drepturilor sau intereselor sale, deși în acțiune a arătat că tuturor persoanelor, inclusiv persoana sa, care nu prezintă certificat, le este restrâns exercițiul unor drepturi li libertăți fundamentale, respectiv: accesul în centre comerciale, restaurante, terase, unități de cazare, unități administrativ-teritoriale pentru schimbarea cărții de identitate/buletinului .

Cu privire la rata de incidență care este reglementată de art. 12 și 13 din Anexa nr. 3 a hotărârii atacate, recurenta-reclamantă susține aplicarea greșită a disp, art. 3 alin. (4) din Legea nr. 55/2020, deoarece cât timp numărul paturilor de spital nu este prevăzut drept criteriu în hotărâre, nu este luat în considerare, astfel că mențiunile din nota de fundamentare nu prezintă relevanță.

Se arată că și în privința măsurii purtării măștii în spații închise și deschise s-a încălcat art. 53 din Constituția României, deoarece nu există studii științifice care să dovedească că purtarea măștii oprește transmiterea virusului și că beneficiile purtării măștii sunt superioare, în mod evident, neajunsurilor.

Recurenta-reclamantă arată că a formulat critici și cu privire la disp. art. 5 din hotărârea atacată, însă instanța a omis să se pronunțe cu privire la acestea, astfel că își menține cele susținute, dispozițiile nefiind clare, previzibile și accesibile.

Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării recursului și excepția lipsei de interes în susținerea recursului.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Odată cu întâmpinarea, în condițiile art. 491 C. proc. civ., Ministerul Afacerilor Interne a formulat și recurs incident, criticând soluția dată de instanța de fond asupra excepției inadmisibilității acțiunii pentru lipsa plângerii prealabile și asupra excepției lipsei de interes, solicitând casarea hotărârii recurate și, rejudecând excepțiile invocate, admiterea acestora, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă sau ca lipsită de interes.

Recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a invocat motivele de nelegalitate, prevăzute de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a arătat că, în ceea ce privește soluția asupra excepției inadmisibilității acțiunii pentru lipsa plângerii prealabile a fost dată cu aplicarea greșită a disp. art. 7 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată.

În mod greșit, instanța de fond a arătat că procedura prealabilă reglementată de disp. art. 7 nu este compatibilă cu procedura de anulare a unei hotărâri de guvern emise în temeiul Legii nr. 55/2020, deoarece termenele prevăzute pentru realizarea procedurii prealabile depășesc termenul de aplicabilitate al acestor hotărâri, invocând în acest sens Decizia CCR nr. 392/2021.

Curtea Constituțională a arătat că este de competența legiuitorului să instituie regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, prin urmare, disp. art. 7 din Legea nr. 554/2004, cât timp nu sunt modificate sau abrogate se aplică și în cazul în care se atacă o hotărâre de guvern emisă în temeiul Legii nr. 55/2020.

În ceea ce privește interesul în promovarea unei acțiuni în anularea unei hotărâri de Guvern, recurentul-pârât susține că reclamanta nu a invocat motive de nelegalitate concrete, ci s-a limitat la afirmații de ordin general, fără susținere, nu arată care este interesul propriu, particular, vătămat.

Ceea ce a susținut reclamanta este subsumat exclusiv interesului legitim public, nu s-a dovedit că aceasta se regăsește în situațiile vizate de hotărârea atacat, nu oferă explicații privitoare la conținutul afectării și impactului pe care măsurile îl produc asupra vieții sociale sau profesionale, singurele referiri vizează drepturile și libertățile fundamentale ale omului, în general.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor formulate de recurenta-reclamantă A. și de recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne

Recurentul-pârât susține că, potrivit disp. art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., orice cerere în justiție poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia justifică un interes și, întrucât actul administrativ normativ contestat nu mai este în vigoare, deoarece și-a produs efectele timp de 30 de zile de la data emiterii, recurenta-reclamantă nu ar obține niciun beneficiu ca urmare a unei eventuale soluții de admitere a recursului.

Înalta Curte va respinge excepția lipsei de interes în promovarea și susținerea căii de atac a recursului de către recurenta-reclamantă, deoarece abrogarea sau ieșirea din vigoare a unui act administrativ nu are ca efect lipsirea părții de un folos efectiv în ipoteza admiterii acțiunii și anulării actului.

Actul administrativ atacat și-a produs efectele pe perioada cât a fost în vigoare, iar recurenta-reclamantă invocă motive de anulare a actului iar în ipoteza în care acțiunea este admisă, partea are dreptul să solicite despăgubiri, astfel că, din acest punct de vedere există interes pentru susținerea recursului și în prezent.

Față de acestea, Înalta Curte va respinge excepția lipsei de interes în privința recursului formulat de recurenta-reclamantă, constatând și că jurisprudența ÎCCJ - SCAF invocată în cuprinsul cererii nu este aplicabilă în prezenta cauză.

2.1. Cu privire la recursul formulat de recurenta-reclamantă A.

Potrivit disp. art. 4 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei Covid-19, "starea de alertă se instituie de Guvern prin hotărâre, la propunerea ministrului afacerilor interne și nu poate depăși 30 de zile. Starea de alertă poate fi prelungită pentru motive temeinice, pentru cel mult 30 de zile, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului afacerilor interne".

Recurenta-reclamantă susține că lipsa unui înscris expres asumat prin semnătură de către ministrul afacerilor interne emis în scopul prelungirii stării de alertă conduce la nelegalitatea H.G. nr. 1242/2021 de prelungire a stării de alertă pe teritoriul României.

Critica este nefondată, instanța de fond a argumentat respingerea acestui motiv de nelegalitate a actului administrativ normativ atacat, în raport de prevederile art. 29 și art. 32 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, aspecte pe care recurenta-reclamantă nu le-a combătut, considerând doar că nota de fundamentare a proiectului hotărârii de guvern nu este suficientă, deși este semnată de ministrul afacerilor interne, în calitate de inițiator și de reprezentanții autorităților care au avizat proiectul.

Cu privire la dispozițiile legale referitoare la avizul Consiliului Legislativ, recurenta-reclamantă susține că instanța de fond a reținut greșit, cu încălcarea principiului disponibilității, faptul că s-a susținut că avizul are caracter obligatoriu și nu facultativ.

Din lecturarea acțiunii introductive, se constată că reclamanta a reținut că au fost ignorate criticile menționate în aviz, la această susținere prima instanță a răspuns la pag. 19 din considerentele sentinței pronunțate.

Astfel instanța de fond a arătat că procedura avizării a fost urmată întocmai, a reținut că avizul are un caracter consultativ și a făcut aprecieri cu privire la susținerile privind nerespectarea unora dintre observațiile și propunerile din conținutul avizului.

Înalta Curte constată că sunt nefondate motivele de nelegalitate ce privesc încălcarea principiului disponibilității, iar recurenta-reclamantă nu a dezvoltat critici întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la chestiunea analizată.

Recurenta-reclamantă susține, printr-o altă critică, aplicarea greșită, de către prima instanță, a disp. art. 53 din Constituția României, aducând în discuție mai multe aspecte.

Astfel, se susține că Legea nr. 55/2020 cuprinde prevederi referitoare la restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale, însă această restrângere trebuie să privească toate persoanele care au aceste drepturi și libertăți fundamentale, neputând fi stabilite excepții, cum se întâmplă în cuprinsul H.G. nr. 1242/2021, cu alte cuvinte, hotărârea de Guvern nu este emisă în limitele celor dispuse prin actul normativ, în temeiul căreia a fost adoptată, iar dispozițiile sunt discriminatorii.

În continuare, recurenta-reclamantă dezvoltă teza discriminării, arătând că nu există obligația dovedirii sănătății prin prezentarea unui certificat, orice persoană poate fi purtătoare și transmițătoare, deși deține certificatul, instanța de fond a omis să analizeze argumentele sale, indicând doar două ordine emise de ministrul sănătății, care nu au legătură cu susținerile acestora.

Se arată că nu s-a invocat faptul că nu are posibilitatea să se testeze, ci că rezultatul testelor poate fi eronat și că în SUA, testele RT PCR nu se mai folosesc după data de 01.01.2022.

Cu privire la vaccinare nu s-a ținut seama de caracterul de noutate absolută al vaccinurilor, de necunoașterea efectelor pe termen mediu și lung, de efectele adverse, iar susținerea instanței de fond cu privire la prioritatea stopării transmiterii virusului este greșită, față de necunoașterea efectelor pe termen mediu și lung al vaccinurilor.

Recurenta-reclamantă susține că nu s-a promovat eficient campania de vaccinare și că nu s-au făcut cercetări pentru descoperirea unor vaccinuri interne sau antivirale.

De asemenea, nu au fost justificate științific măsurile condiționării participării la diferite activități de certificatul de vaccinare/testare/trecere prin boală și nu s-a optat pentru o limitare graduală a participării la activitățile menționate de art. 4 alin. (1) din Anexa 2 la H.G. nr. 1242/2021.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă intenționează să subsumeze aceste afirmații, motivelor de nelegalitate prevăzute de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, indicând că norma de drept material aplicată greșit de prima instanță este reprezentată de disp. art. 53 din Constituția României.

Prevederile constituționale nu fac parte din categoria normelor de drept material, în realitate, recurenta-reclamantă susține nerespectarea principiilor ierarhiei actelor normative și a discriminării.

În privința primei critici, recurenta-reclamantă susține că Legea nr. 55/2020 nu permite instituirea unor excepții de la restrângerea emitentului drepturilor și libertăților fundamentale, cum s-a realizat prin adoptarea H.G. nr. 1242/2021.

Înalta Curte observă că în calea de atac a recursului, recurenta-reclamantă susține un alt motiv de nelegalitate ce nu a fost formulat prin acțiunea introductivă și nu a fost avut în vedere de prima instanță, reprezentând critici noi în recurs, aspect ce nu este permis de dispozițiile procesului civil.

Prin acțiunea introductivă, reclamanta a susținut că nu există niciun act normativ care să condiționeze exercitarea vreunui drept de dovada vaccinării/testării/trecerii prin boală.

Cu privire la existența unei discriminări, recurenta-reclamantă reiterează în mare parte motivele din acțiunea introductivă, fără să critice argumentele primei instanțe.

Înalta Curte va analiza astfel, numai acele argumente ce combat soluția primei instanțe și pot fi încadrate la disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Se reține, în privința testelor, că prima instanță a omis să analizeze unele argumente ale reclamantei, după care, aceasta reiterează susținerile din acțiune.

Argumentul primei instanțe referitor la prioritatea stopării transmiterii virusului și a numărului de spitalizări și decese este considerat de recurenta-reclamantă contrar spiritului legii, aceasta făcând aprecieri de ordin personal, fără să demonstreze contrariul.

Aceleași aprecieri de ordin personal, fără a avea o legătură cu principiul discriminării, sunt realizate de recurenta-reclamantă în privința eficacității vaccinurilor, promovarea campaniei de vaccinare, inexistența cercetării naționale în domeniu sau optarea pentru o limitare graduală a participării la anumite activități.

Cu privire la încălcarea principiului nediscriminării, Înalta Curte, în acord cu prima instanță, reține că persoanele care dețin certificatul covid în cele trei forme, în comparație cu persoanele care nu sunt vaccinate, nu s-au testat sau nu au trecut prin boală, nu sunt în situații comparabile, există situații diferite, prin urmare sunt justificate aplicarea unor măsuri diferite.

În privința analizelor și rezultatelor științifice prezentate de autoritățile implicate în adoptarea actului administrativ atacat, instanța de judecată nu are căderea să se pronunțe și să le combată prin păreri personale, astfel cum încearcă recurenta-reclamantă să își impună propriile păreri, prin atașarea la dosar a unor informații necertificate științific.

Cu privire la critica adusă sentinței de fond în sensul că este nereal că reclamanta nu a dovedit existența vreunei vătămări prin emiterea hotărârii de guvern, Înalta Curte observă că afirmația este făcută cu respectarea prevederilor legale, referitoare la existența unui drept sau interes legitim privat, condiție pentru introducerea unei cereri în fața instanței de contencios administrativ.

De altfel, prima instanță a respins excepția lipsei de interes formulată de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, arătând că deși de plano, reclamanta a susținut încălcarea unor drepturi și libertăți fundamentale, iar aceasta se pretinde persoană vătămată, analizarea justificării vătămării efective suferite se realizează prin cercetarea fondului pricinii.

Prin urmare, sunt corecte cele reținute de prima instanță în această privință, recurenta-reclamantă încercând în mare parte, să formuleze o "acțiune populară", fără dovedirea vătămării drepturilor sale, iar în situația în care reclamanta a dovedit, pentru unele aspecte, această vătămare, judecătorul fondului a realizat o analiză a motivelor invocate prin acțiune.

O altă critică referitoare la încălcarea principiului disponibilității se referă la susținerea reclamantei în sensul că cerința unică de restrângere a accesului persoanelor în perimetrul cu risc epidemiologic ar fi instituirea testării, în realitate, arătându-se că inclusiv testarea nu este eficientă pentru stoparea transmiterii virusului.

Critica nu se subsumează disp. art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și este nefondată, deoarece eroarea în care s-a aflat instanța de judecată cu privire la o afirmație făcută de reclamantă nu afectează obiectul acțiunii și motivele de fapt și de drept ale acesteia, astfel cum au fost formulate de către parte.

Cu privire la faptul că instanța de fond nu a combătut argumentele reclamantei prin care aceasta a invocat dispozițiile Regulamentului nr. 953/2021 al Parlamentului European și al Consiliului UE privind cadrul pentru eliberarea, verificarea și acceptarea certificatelor interoperabile de vaccinare, testare și vindecare de Covid-19 pentru a facilita libera circulație pe durata pandemiei de Covid-19, Înalta Curte va reține că actul indicat cuprinde dispoziții referitoare la libera circulație între statele membre, neavând vreo incidență în prezenta cauză.

Referitor la greșita aplicare a disp. art. 3 alin. (4) din Legea nr. 55/2020, recurenta-reclamantă reiterează argumentele cuprinse în acțiunea introductivă fără să combată considerentele sentinței atacate, aceeași observație urmând să fie reținută și cu privire la măsura purtării măștii în spații închise și deschise.

2.2. Cu privire la recursul incident formulat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne

Prima critică ce privește greșita respingere a excepției inadmisibilității acțiunii pentru lipsa plângerii prealabile prev. de disp. art. 7 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, este nefondată, Înalta Curte constatând că prima instanță a reținut incidența dezlegărilor date de Curtea Constituțională, în cuprinsul Deciziei nr. 392/2020.

Curtea Constituțională, în considerentele deciziei a arătat expres la pct. 47 că aplicarea procedurii de judecată reglementate de Legea nr. 554/2004 ar face imposibilă pronunțarea unei hotărâri într-un timp mai scurt de 30 zile, astfel încât efectele acestei hotărâri nu ar fi apte să înlăture în mod concret consecințele acelor administrative emise în temeiul Legii nr. .55/2020.

Avându-se în vedere că prin aceeași decizie s-a arătat că Legea nr. 55/2020 nu se completează cu dispozițiile Legii nr. 554/2004, procedura prealabilă prev. de art. 7 din această lege nu este obligatorie în cauză.

Cu privire la greșita respingere a excepției lipsei de interes, Înalta Curte va respinge ca nefondată critica formulată, instanța de fond analizând în concret această chestiune, în cazul fiecărui argument adus de reclamantă prin acțiunea formulată.

Față de acestea, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ., coroborat cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/20204, modificată și completată, recursurile vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei de interes în promovarea recursului recurentei-reclamante invocată de recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne.

Respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă A. și recursul incident formulat de recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne împotriva sentinței civile nr. 3 din 5 ianuarie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 24 martie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.