ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2200/2023

Ședința publică din data de 28 aprilie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București la data de 30.09.2016 sub nr. x/2016, reclamanta COMPANIA NAȚIONALA DE AUTOSTRĂZI SI DRUMURI NAȚIONALE DIN ROMANIA S.A. prin Direcția Regionala de Drumuri si Poduri Constanta a solicitat în contradictoriu cu pârâtele PRIMĂRIA COMUNEI DRAGOS VODĂ - DIRECȚIA de TAXE si IMPOZITE DRAGOS VODĂ și PRIMĂRIA COMUNEI DRAGOS VODĂ:

- anularea în parte a Deciziei de Impunere Anuala nr. 109/25.01.2016 pe anul 2016 pentru persoanele juridice, privind obligațiile fiscale datorate bugetului local in ceea ce privește suma de 26.645,00 RON reprezentând c/val. taxa clădiri;

- anularea in parte a Înștiințării de Plată nr. x emisa la data de 25.01.2016 pentru suma de 1.865.857,13 RON;

- obligarea în solidar a paratelor la plata cheltuielilor de judecata.

1.2. Prin sentința civilă nr. 915/15.02.2017 a Tribunalului București a fost admisă excepția de necompetență materială, cauza fiind declinată în favoarea Curții de Apel București, prin raportare la dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în considerarea faptului că valoarea sumelor contestate depășește pragul de 1.000.000 RON.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 24.04.2017.

Prin încheierea de ședință din data de 8 mai 2017, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității cererii având ca obiect anularea Înștiințării privind existența unui debit de 1.865.857 RON.

Prin sentința civilă nr. 3050 din data de 4 septembrie 2017, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca inadmisibilă, cererea având ca obiect anularea parțială a Înștiințării de plată nr. x/25.10.2016, respingând în rest acțiunea, ca nefondată.

Împotriva acestei soluții a formulat recurs CNAIR care a fost admis, cu casarea sentinței civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În urma rejudecării, prin sentința civilă nr. 422 de la data de 19 martie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Constanța, în contradictoriu cu pârâtele Primăria Comunei Dragoș Vodă – Direcția de Taxe și Impozite Dragoș Vodă și Primăria Comunei Dragoș Vodă, ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 422 de la data de 19 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a formulat cerere de recurs reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii rutiere prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Constanța, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea cererii, casarea sentinței civile recurate și, pe fond, admiterea acțiunii.

În motivare, a arătat, în esență, faptul că interpretând norma materiala de drept incidentă, prima instanță a pronunțat o hotărâre judecătorească nelegala, care trebuie schimbată, Înalta Curte urmând a constata faptul că imobilul District drumuri naționale face parte din drum, conform art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 43/1997 si ca recurenta este scutită de la plata impozitului. În opinia sa, nu trebuia să facă dovada destinației imobilului, fiind suficient, pentru a beneficia de scutirea de la plata impozitului faptul că acesta se regăsește expres indicat în cuprinsul art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 43/1997.

Se prevalează partea recurentă de prevederile art. 3 din O.U.G. nr. 84/2003, care precizează că CNADNR S.A. deține bunuri imobile aparținând proprietății publice a statului român, bunuri care constituie elemente ale infrastructurii autostrăzilor și drumurilor naționale și sunt concesionate pe o perioadă de 49 de ani, fără plata redevenței, precum și de prevederile Codul fiscal în vigoare în anul 2016, susținând că impozitul aferent clădirilor nu se datorează, prin efectul legii, în cazul imobilelor aparținând proprietății statului.

Cu privire la faptul că districtul de drumuri naționale face parte din drum și este scutit de la plata impozitului, în mod eronat a reținut prima instanță, că din înscrisurile depuse de reclamantă, respectiv balanța de stocuri și situația imobilizărilor pe conturi, acestea ar fi aferente anului 2017, or decizia de impunere contestată se referea la taxa pe clădiri stabilită pentru anul 2016, prin urmare înscrisurile nu erau de natură a proba destinația clădirii pe anul 2016.

Cu referire la destinația efectiva si reala a clădirii denumită "casa de oaspeți" a susținut că, deși inițial, in Autorizația de Construire nr. x/08.08.2002 emisa de Consiliul Județean Călărași s-a menționat "locuință de protocol"', in realitate, acest imobil are practic o cu totul alta destinație si anume "centru logistic pentru activitățile de întreținere pe timp de iarna si de vara desfășurate pe A2 si sectoarele de drum pe care le deservește".

Susținerile reclamantei au fost dovedite prin prisma faptului ca, in gestiunea clădirii, reclamanta are evidențiate bunuri (stocuri si mijloace fixe) necesare efectuării lucrărilor de apărare, exploatare, operare si întreținere pe timp de iarna si vara a drumurilor naționale si a Autostrăzii A2, cum ar fi: nisip sort, vopsea, cuțit plus, indicatoare rutiere, echipamente lama zăpada, turbofreza, plug zăpada, buldoexcavator, tăietor crengi, ciocan hidraulic, autocuratator zăpada, etc;.

Clădirile(Casa de Oaspeți si District drumuri naționale) pentru care paratele au calculat pentru anul 2016 o taxa pe clădiri in valoare de 26,645,00 RON, îndeplinesc rol de centru de întreținere si coordonare (centru logistic) pentru activitățile de întreținere iarna si vara desfășurate atât pe sectorul de autostrada A2, cat si pe sectoarele de drum de pe raza de competenta a S.D.N. Călărași, încăperile ambelor clădiri nefiind folosite pentru activități economice si/sau recreative.

Prin urmare, "Casa de Oaspeți" este baza de deszăpezire si centru de comanda pentru activitățile de combatere a lunecușului si înzăpezirii, in spatiile interioare ale acestui imobil nu sunt desfășurate activități economice si/sau recreative.

A mai precizat că, din înscrisurile pe care le depune atașat cererii de recurs, rezultă, cu claritate, că situația respectivelor imobile nu este diferită în anul 2017 de anul 2016.

Prin notele scrise depuse la dosar de pârâta UAT Dragoș Vodă, partea a solicitat respingerea recursului, cu menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile atacate în prezenta cauză.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului formulat.

Examinând actele și lucrările dosarului, prin raportare la motivele de nelegalitate invocate, având în vedere și apărările formulate de intimată, Înalta Curte reține că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, recurenta – reclamantă a solicitat anularea parțială a actelor administrative fiscale emise de intimata-pârâtă pe motiv că nu datorează taxa pe clădiri, întrucât ar opera în favoarea sa o scutire de la plata acesteia, potrivit art. 456 alin. (1) lit. a) Codul fiscal, în conformitate cu care: "nu se datorează impozit/taxă pe clădiri pentru: a) clădirile aflate în proprietatea publică sau privată a statului sau a unităților administrativ-teritoriale, cu excepția încăperilor folosite pentru activități economice sau agrement, altele decât cele desfășurate în relație cu persoane juridice de drept public". A susținut faptul că imobilele litigioase, pentru care a fost impozitată prin decizia de impunere contestată, sunt proprietatea publică a statului și, în ceea ce o privește, le deține în baza contractului de concesiune.

Prima instanță, ca urmare a analizei efectuate în cadrul celui de-al doilea ciclu procesual, cu respectarea indicațiilor oferite de ÎCCJ în cadrul deciziei de casare cu trimitere spre rejudecare, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca nefondată.

În esență, în motivare, a reținut instanța fondului că respectivele imobile pentru care s-a stabilit prin decizia de impunere obligația achitării impozitului pe clădiri, sunt în proprietatea recurentei–reclamante în temeiul accesiunii artificiale iar reclamanta nu a efectuat dovada destinației reale și efective a clădirii pentru a justifica scutirea legală de plata impozitului.

Problema litigioasă dedusă judecății, asupra căreia părțile au puncte de vedere diferite, vizează scutirea de plata impozitului pe clădiri a recurentei – reclamante în virtutea faptului că imobilele anterior amintite au destinația de centru logistic pentru activitățile de întreținere pe timp de iarna si de vara desfășurate pe A2 si sectoarele de drum pe care le deservește.

Incidente în speță sunt disp. art. 494 C. civ. 1864, în vigoare la momentul realizării construcțiilor, acestea fiind recepționate în anul 2007, în care se prevede: "dacă plantațiile, construcțiile și lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ține pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice".

Din interpretarea acestor texte de lege rezultă că, în temeiul accesiunii imobiliare artificiale, proprietarul terenului este și proprietarul clădirilor edificate pe acest teren.

Raportând aspectele anterior expuse la speța de față, așa cum în mod corect și prima instanță a identificat, CNAIR, în calitate de proprietar al terenului (așa cum rezultă din extrasul de carte funciară depus la dosar în rejudecare - dosar CAB rejudecare), a fost apreciat ca fiind și proprietarul clădirilor edificate pe acest teren.

În același timp, clădirile care fac obiect al dosarului dedus judecății nu sunt menționate în contractul de concesiune invocat de recurentă de la filele x ale dosarului Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal din primul ciclu procesual și nici nu sunt înscrise în cartea funciară(nu rezultă că acestea ar avea un alt proprietar decât proprietarul terenului, chiar dacă se susține că au fost folosite fonduri ale statului pentru edificarea lor).

Mai mult decât atât, așa cum și prima instanță a stabilit, în analiza naturii impozabile sau neimpozabile a unei clădiri trebuie avută în vedere și destinația reală și efectivă a acesteia.

Or, în cadrul procesului de fond deși i s-a pus în vedere recurentei – reclamante să facă dovada destinației reale a clădirii la nivelul anului 2016, deoarece impozitul pe clădiri era datorat pentru anul 2016, recurenta a depus la dosar o serie de înscrisuri din anul 2017 cu mențiunea că și pentru anul anterior situația era identică.

Reține Înalta Curte că, în mod just, prima instanță a apreciat ca nedovedită o altă destinație pentru cele două clădiri decât cea menționată în autorizația de construire a acestora în contextul în care reclamanta a depus la dosar înscrisuri din anul 2017 iar decizia de impunere contestată viza o altă perioadă de referință.

Contrar susținerilor din memoriul de recurs, Înalta Curte constată că nu pot fi incidente în cauză disp. art. 3 din O.U.G. nr. 80/2003 deoarece nu rezultă din niciun înscris de la dosar că respectivele clădiri se află în proprietatea publică a statului, altfel că ele ar beneficia de scutirea de plata impozitului invocată de recurenta - reclamantă.

Potrivit art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 43/1997 republicată, "se consideră ca făcând parte din drum districtele, cantoanele, pepinierele, centrele de întreținere și coordonare și orice alte construcții, amenajări sau instalații destinate apărării, exploatării sau operării drumurilor, inclusiv terenurile necesare aferente, precum și sistemele de captare, pompare și evacuare a apelor pluviale care deservesc drumurile, cu excepția acelora care fac parte, potrivit prevederilor legale, din capitalul social al unor companii naționale, societăți comerciale cu capital de stat sau pentru care au fost emise certificate de atestare a dreptului de proprietate pentru companiile naționale și societățile comerciale cu capital de stat".

Iar potrivit pct. I.12 din "Lista cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului și al unităților administrativ-teritoriale", Anexă la Legea nr. 213/1998 republicată, din domeniul public al statului fac parte drumurile naționale, printre care autostrăzile.

Din aceste texte de lege, rezultă că un centru logistic, de natura celui menționat de recurenta – reclamantă, este considerat ca "făcând parte din drum".

Însă, ceea ce recurenta – reclamantă nu a reușit să demonstreze în cauză a fost tocmai faptul că cele două clădiri ar avea destinația de centru logistic iar nu "Casa de Oaspeți și District drumuri naționale".

Așadar, în fața instanței de fond, recurenta, însărcinată cu dovedirea destinației reale a clădirilor, a depus pentru clădirea nr. 1 o serie de documente din anul 2017 precum și câteva înscrisuri din anul 2016, care nu au fost de natură a dovedi destinația reală a acestei clădiri. În ceea ce privește clădirea nr. 2, reclamanta nu a depus niciun înscris din care să rezulte destinația reală de centru logistic, iar simplele afirmații ale părții nu pot fi reținute ca atare.

În considerarea celor anterior expuse, rezultă că niciunul dintre motivele de nelegalitate dezvoltate de recurenta –reclamantă și circumscrise cazului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu se confirmă în cauză, acestea fiind simple nemulțumiri cu privire la soluția primei instanțe, inapte a conduce, din perspectiva demersului procesual formulat, la reformarea sentinței civile atacate.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Constanța, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Constanța împotriva sentinței civile nr. 422 din 19 martie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 aprilie 2023.