ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2921/2020

Cererea de chemare în judecată 1.1. Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București la data de 30.09.2016 sub nr. x/2016, reclamanta COMPANIA NAȚIONALA DE AUTOSTRĂZI SI DRUMURI NAȚIONALE DIN ROMANIA S.A. prin Direcția Regionala de Drumuri si Poduri Constanta a solicitat în contradictoriu cu pârâtele PRIMĂRIA COMUNEI DRAGOS VODĂ - DIRECȚIA de TAXE si IMPOZITE DRAGOS VODĂ și PRIMĂRIA COMUNEI DRAGOS VODĂ: - anularea în parte a Deciziei de Impunere Anuala nr. 109/25.01.2016 pe anul 2016 pentru persoanele juridice, privind obligațiile fiscale datorate bugetului local in ceea ce privește suma de 26.645,00 RON reprezentând c/val. taxa clădiri; - anularea in parte a Înștiințării de Plată nr. x emisa la data de 25.01.2016 pentru suma de 1.865.857,13 RON; - obligarea în solidar a paratelor la plata cheltuielilor de judecata. 1.

Prin sentința civilă nr. 915/15.02.2017 a Tribunalului București a fost admisă excepția de necompetență materială, cauza fiind declinată în favoarea Curții de Apel București, prin raportare la dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în considerarea faptului că valoarea sumelor contestate depășește pragul de 1.000.000 RON. 1.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 24.04.2017. 2. Soluția instanței de fond Prin încheierea de ședință din data de 8 mai 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității cererii având ca obiect anularea Înștiințării privind existența unui debit de 1.865.857 RON. Prin sentința civilă nr. 3050 din data de 4 septembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca inadmisibilă, cererea având ca obiect anularea parțială a Înștiințării de plată nr. x/25.10.2016, respingând în rest acțiunea, ca nefondată. 3. Cererea de recurs Atât împotriva sentinței, cât și împotriva încheierii de ședință din data de 08.05.2017, pronunțată de aceeași instanță, a declarat recurs reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. - prin Direcția Regionala de Drumuri si Poduri Constanta, încadrând în drept criticile sale în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ. Reclamanta a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârilor judecătorești atacate si trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe de judecată; în subsidiar, admiterea recursului, casarea in parte a sentinței, cu consecința admiterii primului capăt de cerere al acțiunii introductive, anularea parțială a Deciziei de Impunere Anuala nr. 109/25.01.2016 pe anul 2016 in ceea ce privește suma de 26.645,00 iei (taxa clădiri); obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecata avansate cu soluționarea cauzei. În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele: 3.1. Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Recurenta a criticat soluția primei instanțe dată prin încheierea de ședință din data de 08.05.2017, prin care a fost admisa excepția inadmisibilității capătului de cerere care viza anularea înștiințării de Piața nr. 31/25.01.2016, susținând că: aceasta excepție de ordine publica nu a fost invocata de partea adversa prin întâmpinarea depusa la dosarul cauzei; instanța nu a dispus citarea sa cu mențiunea discutării acestei excepții invocate din oficiu; având in vedere ca excepția inadmisibilității este o excepție de ordine publica, instanța avea obligația legala de a o pune in discuția părților, însă acest lucru nu s-a întâmplat, încălcându-se astfel principiul contradictorialității, unul dintre principiile fundamentale consacrate de C. proc. civ.. Hotărârile pronunțate în atare condiții sunt nule în baza art. 174 alin. (2) din C. proc. civ., text de lege care instituie sancțiunea nulității pentru actele de procedură îndeplinite cu neobservarea formelor legale, prin care s-a pricinuit părții o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea lor. Se mai arată că instanța de judecata nu a adus la cunoștința reclamantei, nici măcar după admiterea excepției inadmisibilității, soluția pronunțată, deoarece din informațiile publicate pe portalul instanței pentru termenul din 08.05.2017 rezulta ca instanța a amânat cauza pentru data de 19.06.2017, pentru a se face dovada de către reclamantă a dreptului său de proprietate asupra imobilului teren și construcție pentru care pârâta a emis decizia de impunere, iar pârâta sa depună documentația conform art. 13 din Legea nr. 554/2004. Astfel, prima instanță, prin nepunerea in discuția contradictorie a părților a excepției inadmisibilității, prin necomunicarea încheierii de ședință din 08.05.2017 și prin nepublicarea pe portalul Curții de Apel București a soluției pronunțate in data de 08.05.2017, a cauzat reclamantei o vătămare majora, vătămare care nu poate fi înlăturata decât prin anularea hotărârilor judecătorești. Se mai arată că instanța a încălcat dispozițiile art. 427 alin. (1) C. proc. civ., care prevede ca hotărârile judecătorești, în speța si încheierea de ședința interlocutorie din data de 08.05.2017, se comunica din oficiu părților, iar comunicarea se face de îndată ce hotărârea a fost redactata si semnata în condițiile legii. Astfel, normele procedural civile prevăd obligația instantei de judecata de a comunica din oficiu părților litigante hotărârile judecătorești (chiar si cele definitive), mai ales ca încheierea de ședința din data de 08.05.2017 era susceptibila de a fi atacata cu recurs, chiar si in cazul in care recursul, nu putea fi formulat si motivat decât odată cu fondul si nu pe cale separata. 3.2. În subsidiar, în cadrul motivului de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a solicitat casarea în parte a sentinței si admiterea cererii privind anularea parțială a Deciziei de Impunere Anuala nr. 109/25.01.2016 pe anul 2016 pentru suma de 26.645,00 RON (taxa clădiri). Se arată că prin sentința recurată, prima instanță a avut în vedere faptul ca nu a dovedit destinația clădirii "A." si nu a depus probe prin care să dovedească faptul că imobilul pentru care a fost calculata taxa este centru logistic pentru activitățile de întreținere pe timp de iarna si de vara desfășurate pe A2 și sectoarele de drum pe care le deservește, motiv pentru care nu ar fi aplicabile disp. art. 2 alin. (3) și alin. (4) din O.G. nr. 43/1997 republicată. Recurenta a susținut că a dovedit destinația clădirii "A.", destinație care este cu totul alta decât cea menționata in Autorizația de Construire avută in vedere de instanța de fond, fapt pentru care sunt incidente si aplicabile disp. art. 2 alin. (3) si alin. (4) din O.G. nr. 43/1997 republicată. Astfel, potrivit Autorizației de Construire nr. x/08.08.2002 emisa de Consiliul Județean Călărași si a schiței anexa, au fost edificate pe terenul intravilan în suprafața de 2.044 m.p. doua imobile distincte si anume A. (clădirea nr. 1) si District Drumuri Naționale (clădirea nr. 2), iar destinația acestora era de locuințe de protocol (pentru clădirea nr. 1) si respectiv locuințe de serviciu (pentru clădirea nr. 2). Ulterior edificării acestor doua imobile, pârâta a calculat pentru anul 2016 o taxa pe clădiri (pentru ambele imobile) în cuantum de 26645 RON conform Deciziei de Impunere nr. x/25.01.2016, deși cel puțin pentru clădirea nr. 2 (District Drumuri Naționale) rezulta fara putința de tăgada destinația acesteia, si anume locuințe de serviciu si nu de protocol, astfel ca pentru clădirea District Drumuri Naționale sunt incidente de drept disp. art. 2 alin. (3) si alin. (4) din O.G. nr. 43/1997 republicată. Prima instanță nu a analizat distinct destinația fiecărei din cele două clădiri, ci doar s-a raportat și a analizat incidența normelor legale privind scutirea de la plata impozitului pentru o singura clădire (clădirea nr. 1 - A.), fără a observa existenta celei de-a doua clădiri (District Drumuri Naționale), precum și faptul ca suma contestată (26.645 RON), cuprinde și taxa aferenta imobilului cu destinația de locuințe de serviciu. Imobilul - District Drumuri Naționale (clădirea nr. 2) pentru care parata a înțeles sa calculeze impozitul si accesoriile aferente, face parte din domeniul public al statului roman, iar potrivit disp. Legii nr. 227/2015 - Codul fiscal, impozitul aferent terenurilor și clădirilor nu se datorează, prin efectul legii, in cazul imobilelor aparținând proprietății-statului (aflate in domeniul public al statului). În concluzie, raportat la cuprinsul Autorizației de Construire nr. x/08.08.2002 emisa de Consiliul Județean Călărași si a schiței anexa in ceea ce privește imobilul District Drumuri Naționale (clădirea nr. 2) pentru care parata a calculat si perceput impozit, se arată că acest imobil face parte integranta din drum (art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 43/1997 rep.), motiv pentru care pentru aceasta clădire nu se poate calcula impozit conform Legii nr. 227/2015 modificata, așa cum nici pentru drum (partea carosabila) nu se calculează impozitul anual. În ceea ce privește clădirea nr. 1 - A., cu referire la destinația efectiva si reala a clădirii, se menționează că, deși inițial în Autorizatia de Construire nr. x/08.08.2002 emisa de Consiliul Județean Călărași s-a precizat "Locuințe de protocol", in realitate acest imobil are practic cu totul alta destinație și anume aceea de centru logistic pentru activitățile de întreținere pe timp de iarna si de vara desfășurate pe A2 si sectoarele de drum pe care le deservește. Susținerea sa cu privire la destinație reala și efectiva a A. este dovedita prin prisma faptului că, în gestiunea clădirii A., reclamanta are evidențiate bunuri (stocuri si mijloace fixe) necesare efectuării lucrărilor de apărare, exploatare, operare si întreținere pe timp de iarna și vara a drumurilor naționale si a Autostrăzii A2, cum ar fi: nisip sort, vopsea, cuțit plus, indicatoare rutiere, echipamente lama zăpada, turbofreza, plug zăpada, buldoexcavator, tăietor crengi, ciocan hidraulic, auto-curățător zăpada, etc. In decursul timpului, o parte din sediul clădirii A. a fost închiriat unor societăți comerciale care aveau încheiate cu administratorul drumului public contracte subsecvente de servicii având ca obiect servicii de întreținere pe timp de iarna si vara a drumurilor naționale din cadrul secției de Drumuri Naționale Călărași (Contractele subsecvente de servicii nr. x/29.12.2015 și nr. y/29.12.2015 încheiate intre C.N.A.D.N.R S.A.. prin D.R.D.P. Constanta, in calitate de Achizitor si S.C. B. S.A. Călărași; Contractul de închiriere nr. x/30.12.2015; Contractul subsecvent de servicii nr. x/26.10.2016 încheiat intre C.N.A.I.R. S.A. prin D.R.D.P. Constanta, in calitate de Achizitor si S.C. C. S.R.L.; Contractul de închiriere nr. x/29.10.2016). Închirierea spatiilor mai sus menționate către societățile comerciale care s-au ocupat cu deszăpezirea drumurilor naționale de pe raza de competenta a secției de Drumuri Naționale Călărași s-a impus și realizat in vederea efectuării lucrărilor de apărare, exploatare, operare si întreținere pe timp de iarna si vara a drumurilor naționale si a Autostrăzii A2. Astfel, prin cererea de chemare in judecata ce face obiectul prezentei cauze, clădirile (A. si District de drumuri) pentru care paratele au calculat pentru anul 2016 o taxa pe clădiri in valoare de 26,645 RON îndeplinesc rol de centru de întreținere si coordonare (centru logistic) pentru activitățile de întreținere iarna st vara desfășurate, atât pe sectorul de autostrada A2, cat si pe sectoarele de drum de pe raza de competența a S.D.N. Călărași, încăperile ambelor clădiri nefiind folosite pentru activități economice sau recreative. In consecința, rezulta fără tăgadă din probele ce vor fi atașate recursului formulat, ca destinația Clădirii « Casa de Oaspeți» (clădirea nr. 2) este baza de deszăpezire si centru de comanda pentru activitățile de combatere a lunecușului și înzăpezirii, in spatiile interioare ale acestui imobil nu sunt desfășurate activități economice si/sau recreative. În drept, fost invocate prev. art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Pârâta Primăria com. Dragos Vodă, jud. Călărași- Direcția de Taxe si Impozite Dragos Vodă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele: 4.1. Cu privire la recursul îndreptat împotriva încheierii din data de 08.05.2017, intimata a arătat că instanța a invocat din oficiu excepția inadmisibilității petitului 2, în temeiul dispozițiilor art. 247 și 248 din C. proc. civ., cu motivarea ca Înștiințarea de plata nr. x/25.01.2016 nu are natura juridica a unui act administrativ fiscal si, contrar susținerilor recurentei, a acordat cuvântul părților asupra acestei excepții; intimata și-a exprimat punctul de vedere asupra excepției invocate din oficiu in ședința publica. Recurenta, insa, nu a înțeles sa se prezinte la termenul de judecata din data de 08.05.2017 (împrejurare ce rezulta fara echivoc din practicaua încheierii), asumându-și riscul de a nu putea pune concluzii asupra incidentelor procesuale si asupra excepțiilor de ordine publica ce ar fi putut fi invocate de instanța la acel termen; prin urmare, recurenta își invoca practic propria turpitudine pentru a obține anularea acestei încheieri, in condițiile art. 175 C. proc. civ. raportat la art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., ceea ce nu poate fi primit. Mai susține recurenta, în mod neîntemeiat, ca instanța fondului ar fi trebuit sa ii pună in vedere, prin citația emisa la data de 27.04.2017, sa formuleze un punct de vedere asupra excepției inadmisibilității; aceasta critica este nefondata in condițiile in care, la data de 27.04.2017, excepția inadmisibilității nu fusese invocata de vreo parte sau de instanța din oficiu. Sunt lipsite de orice temei juridic criticile recurentei referitoare la conținutul mențiunilor de pe portalul instanțelor de judecata aferente termenului din data de 08.05.2017, C. proc. civ. neconținând norme de procedura referitoare la aceste aspecte legate de portal. Mai susține recurenta ca instanța fondului ar fi avut obligația sa ii comunice încheierea de ședința interlocutorie din data de 08.05.2017 conform dispozițiilor art. 427 alin. (1) C. proc. civ.. Aceste critici nu pot fi primite, întrucât textul de lege se refera la comunicarea hotărârilor judecătorești, astfel cum aceasta noțiune este definita de dispozițiile art. 424 alin. (1)-(4) C. proc. civ., iar nu la comunicarea încheierilor de ședința, încheierea fiind definita ca noțiune la art. 424 alin. (5) C. proc. civ.. Dispozițiile art. 427 alin. (1) C. proc. civ. invocate de recurenta nu sunt aplicabile, prin analogie, si încheierilor, întrucât sunt de stricta interpretare si aplicare si se refera doar la hotărâri. Vătămarea procesuala invocata de recurenta pentru a justifica anularea încheierii nu a fost produsa in niciun caz de instanța de judecata, ci este rezultatul propriei sale lipsei de diligenta a recurentei, care nu a înțeles sa se prezinte la acel termen de judecată. 4.2. In ceea ce privește recursul îndreptat împotriva sentinței, se arată că în mod corect a reținut prima instanța ca imobilul clădire pentru care s-a stabilit obligația de plata a impozitului a fost edificat de reclamanta in calitate de proprietar al terenului in suprafața de 2044,27 mp achiziționat de regie in baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/12.04.2001, iar nu in calitate de concesionar al unui bun proprietate publica. Astfel, Curtea a constatat ca terenul pe care s-a edificat construcția nu face parte din categoria terenurilor proprietate publica a statului, astfel cum eronat susține reclamanta, motiv pentru care nu putea face obiectul contractului de concesiune nr. x/04.02.2004, care conține mențiuni exprese cu privire la "concesionarea bunurilor proprietate publica a statului" (in sensul art. 1 alin. (1) din contract). A mai reținut Curtea ca reclamanta nu a fost in măsura sa dovedească, deși i s-a cerut expres acest lucru de prima instanța, ca ar fi existat vreo modificare in ceea ce privește regimul juridic al terenului si nici modalitatea de trecere a terenului din domeniul privat in domeniul public si ca, din analiza contractului de concesiune depus la dosar, nu rezulta că aceste clădiri ar fi fost incluse in obiectul acestui contract de concesiune, cat timp obiectul acestuia se refera exclusiv la concesionarea unei secțiuni de drum aparținând autostrăzii A2 si nu a unor clădiri. In mod corect Curtea a interpretat autorizația de construire depusa la dosar, din care rezulta ca reclamanta este cea care a procedat la edificarea, pe terenul proprietatea sa, a unor clădiri cu destinația "A." si, din documentația aferenta acestei autorizații se desprinde aceeași concluzie, respectiv ca aceste clădiri reprezintă "A. si birouri". Prin urmare, a apreciat ca sunt nefondate susținerile reclamantei, in sensul ca destinația clădirilor ar fi de centru logistic pentru activitățile de întreținere pe timp de iarna si vara, desfășurate pe A2 și sectoarele de drum pe care le deservește. In mod corect a mai reținut prima instanța ca reclamantei îi revenea sarcina de a proba ca acele construcții pentru care s-a stabilit impozitul prin deciziile de impunere contestate ar avea o alta destinație, ceea ce nu s-a întâmplat, motiv pentru care nu sunt incidente prevederile art. 2 alin. (3) și (4) din O.G. nr. 43/1997. In lipsa oricăror dovezi privind existenta unui drept de folosința/concesiune al reclamantei asupra clădirilor edificate de aceasta pe terenul proprietatea sa, Curtea a reținut ca aceste clădiri sunt proprietate privata a reclamantei in virtutea unui drept de accesiune imobiliara, reclamanta fiind entitate de drept public, înființată în baza O.U.G. nr. 847/2003 cu patrimoniu propriu, iar clădirile sunt folosite in scopuri economice sau de agrement - locuințe de protocol, motiv pentru care reclamanta nu este scutită de plata impozitului pe clădiri in baza art. 456 Codul fiscal, ci datorează acest impozit. Nu sunt fondate criticile recurentei, in sensul ca prima instanța nu ar fi analizat distinct regimul juridic al fiecăreia dintre cele doua clădiri, instanța explicând exhaustiv, așa cum a arătat mai sus, actele din care rezulta destinația acestora. Nu pot fi reținute susținerile recurentei în sensul ca imobilul "A." menționat in autorizația de construire nr. x/08.08.2002 emisa de Consiliul județean Călărași ar avea o alta destinație in fapt decât cea menționata in autorizație, cat timp autorizația are natura juridica a unui act autentic si se bucura de forță probanta prevăzuta de art. 269-270 C. proc. civ.. In plus, se observa ca, la fond, recurenta - reclamanta nu a propus administrarea de probe sub acest aspect si nici nu a depus documentele la care se refera in cererea de recurs. Contractele de servicii la care se refera recurenta, încheiate cu S.C. B. S.A. p si cu S.C. C. S.R.L., precum si contractele de închiriere încheiate cu aceste societăți având ca obiect folosința spatiilor din clădirea cu destinație "A." constituie, de fapt, o dovada in sprijinul alegațiilor primei instanțe, in sensul ca aceste clădiri au fost folosite in scop economic, cat timp toate aceste contracte nu au fost cu titlu gratuit, ci cu titlu oneros, recurenta-reclamanta realizând profituri de pe urma încheierii acestor contracte, chiar daca ele aveau ca obiect deszăpezire.

Răspunsul la întâmpinare Reclamanta nu a formulat răspuns la întâmpinare, deși aceasta i-a fost comunicată în termenul legal.

Procedura de soluționare a recursului 6.1. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin Rezoluție s-a fixat primul termen de judecată la data de 17 martie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. 6.2. Intervenirea suspendării de drept a cauzei Ca urmare dispozițiilor art. 42 alin. (6) din Decretul Președintelui României privind instituirea stării de urgență nr. 195 din 16 martie 2020, prin care s-a suspendat de plin drept judecarea proceselor civile pe durata stării de urgență instituite prin acesta, fără a fi necesară efectuarea vreunui act de procedură în acest scop, cu excepția celor de urgență deosebită, stabilite de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și ca urmare a emiterii Ordinului nr. 71 al Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu modificările și completările ulterioare, și corelației acestuia cu Ordinul nr. 91 din 12 martie 2020 al Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție completat și consolidat prin Ordinul nr. 92 din 16 martie 2020, privind categoriile de cauze de urgență deosebită in care a continuat activitatea de judecată, prezenta cauză a fost suspendată de drept la data de 17 martie 2020. In raport de dispozițiile art. 415 pct. 4 din C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 42 alin. (8) din Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României și art. 63 alin. (13) din Decretul nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, a fost fixat termen pentru redeschiderea judecății la data de 29 iunie 2020.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ. 7.1. Situația de fapt reținută de prima instanță În fapt, la data de 25.01.2016 a fost emisă pe numele reclamantei Decizia de impunere nr. x, prin care a fost stabilită obligația acesteia de plată a taxei pe clădiri aferentă anului 2016, în cuantum de 26.645 RON, pentru clădirile situate în str. x, localitatea Dragoș Vodă, jud. Călărași. Totodată, reclamantei i-a fost comunicată Înștiințarea de plată nr. x/25.01.2016, prin care i s-au adus la cunoștință acesteia toate datoriile fiscale cu care figurează înregistrată la Primăria Comunei Dragoș Vodă - Direcția de Impozite și Taxe, precum și accesoriile acestora. Reclamanta a formulat contestație administrativă la data de15.03.2016, solicitând anularea celor două acte emanând de la pârâta Primăria Comunei Dragoș Vodă. De asemenea, la data de 06.06.2016 a formulat reclamanta inclusiv plângere prealabilă, prin care a solicitat anularea celor două acte. Pârâta nu a răspuns contestației administrative în termenul de 6 luni de la data înregistrării, prevăzut de art. 281 alin. (5) din legea nr. 207/2015, potrivit căruia "în situația nesoluționării contestației în termen de 6 luni de la data depunerii contestației, contestatorul se poate adresa, pentru anularea actului, instanței de contencios administrativ competente potrivit Legii nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. La calculul termenului de 6 luni nu se iau în considerare perioadele prevăzute la art. 77 alin. (2) și nici cele în care procedura de soluționare a contestației este suspendată potrivit art. 277", motiv pentru care s-a adresat instanței de judecată, pentru soluționarea contestației în fond. În susținerea faptului că reclamanta este scutită de la plata taxei pe clădiri, a invocat că imobilul pentru care a fost calculată taxa i-a fost concesionat în temeiul contractului de concesiune nr. x/04.02.2004, figurând în anexa la acest contract. În drept, prima instanță a avut în vedere dispozițiile art. 455, 456 Codul fiscal (Legea nr. 227/2015), O.U.G. nr. 83/2004. 7.2. Analiza motivelor de casare invocate de recurenta-reclamantă, precum și a apărărilor aferente invocate de intimatul-pârât Înalta Curte constată cu caracter prealabil că intimata-pârâtă nu a invocat în mod formal excepția nulității recursului pentru neîncadrarea în motivele de casare de la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., astfel că susținerile sale legate de acest aspect vor fi calificate ca și apărări de fond. Pe de altă parte, aceste susțineri sunt nefondate, motivele de recurs putând fi încadrate în cazurile de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ. În al doilea rând, se constată caracterul câștigat al probei cu înscrisurile atașate cererii de recurs, față de prev. art. 492 alin. (1) din C. proc. civ. 7.2.1. Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. și formulat împotriva încheierii de ședință din data de 8 mai 2017 Înalta Curte constată că, într-adevăr, prima instanță a invocat din oficiu, la primul termen de judecată, excepția inadmisibilității a acțiunii în anulare a înștiințării, termen la care reclamanta, deși legal citată, nu s-a prezentat. Or, conform prev. art. 10 alin. (1) din C. proc. civ., "părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia." De asemenea, conform art. 14 alin. (5) din C. proc. civ., "instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate", iar conform art. 14 alin. (6) din C. proc. civ., "instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii." Cât timp reclamanta nu a invocat un motiv temeinic justificat care să o fi împiedicat să participe la termenul de judecată din 08.05.2017, termen cu privire la care fusese legal înștiințată de către instanță, aceasta și-a asumat riscul neparticipării și discutării chestiunilor esențiale în lipsa sa. În ceea ce privește nerespectarea principiului contradictorialității de către prima instanță, Înalta Curte constată că această critică este nefondată, cât timp chestiunea inadmisibilității acestui capăt de cerere a fost pusă în discuția părților, neexistând o obligație de a fi citate în prealabil părțile cu mențiunea discutării unor chestiuni ce vor fi invocate de instanță din oficiu, o asemenea regulă nefiind instituită de C. proc. civ. și fiind contrară principiului oralității și celerității procesului în materia contenciosului administrativ. Pe de altă parte, dacă reclamanta ar fi fost prezentă, ar fi putut solicitat, eventual un termen pentru a-și pregăti apărarea pe acest aspect, dacă justifica temeinic necesitatea unei amânări a judecării cauzei pe acest motiv. În ceea ce privește criticile referitoare la împrejurările ulterioare pronunțării soluției asupra excepției de către prima instanță, se constată că niciuna dintre acestea nu este în măsură să conducă la nulitatea încheierii recurate. Pe de o parte, așa cum a arătat intimata, sunt lipsite de orice temei juridic criticile recurentei referitoare la conținutul mențiunilor de pe portalul instanțelor de judecata aferente termenului din data de 08.05.2017, C. proc. civ. neconținând norme de procedura referitoare la aceste aspecte legate de portal. Eventuala vătămare ce ar rezulta din lipsa luării la cunoștință de soluția dată nu este însă aptă să conducă la anularea încheierii, cât timp reclamanta poate invoca in recurs critici si obține reformarea acesteia. Însă, așa cum se constată din lecturarea cererii de recurs, reclamanta a criticat încheierea din 08.05.2017 exclusiv sub aspect procedural, nefiind indicate motivele pentru care excepția era nefondată. În ceea ce privește susținerea că instanța avea obligația de a comunica încheierea, Înalta Curte constată că art. 427 alin. (1) C. proc. civ. se referă la comunicarea hotărârilor judecătorești, astfel cum aceasta noțiune este definita de dispozițiile art. 424 alin. (1)-(4) din C. proc. civ., iar nu la comunicarea încheierilor de ședința, încheierea fiind definita ca noțiune la art. 424 alin. (5) din C. proc. civ.. Dispozițiile art. 427 alin. (1) din C. proc. civ. invocate de recurenta nu sunt aplicabile, prin analogie, si încheierilor, întrucât sunt de stricta interpretare si aplicare si se refera doar la hotărâri. În concluzie, se constată că sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. 7.2.2. Motivele de recurs subsumate cazului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Dezbaterea contradictorie a părților privește modul de aplicare a prev. art. 456 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal, potrivit căruia: "Nu se datorează impozit/taxă pe clădiri pentru: a) clădirile aflate în proprietatea publică sau privată a statului sau a unităților administrativ-teritoriale, cu excepția încăperilor folosite pentru activități economice sau agrement, altele decât cele desfășurate în relație cu persoane juridice de drept public". Pentru a intra sub incidența acestei scutiri, situația-premisă ce trebuie dovedită este aceea că imobilele-clădiri se afla în proprietatea publică sau privată a statului sau a unităților administrativ-teritoriale. De asemenea, inicdent în cauză este și art. 2 alin. (3) si alin. (4) din O.G. nr. 43/1997 republicată, potrivit căruia: (3) Fac parte integrantă din drum: ampriza și zonele de siguranță, suprastructura și infrastructura drumului, podurile, podețele, șanțurile, rigolele, viaductele, pasajele denivelate, zonele de sub pasajele rutiere, tunelurile și alte lucrări de artă, construcțiile de apărare, protecție și consolidare, trotuarele, pistele pentru cicliști, locurile de parcare, oprire și staționare, stațiile de taxare, bretelele de acces, drumurile tehnologice amenajate pentru întreținerea autostrăzilor, indicatoarele de semnalizare rutieră și alte dotări pentru siguranța circulației, sistemele inteligente de transport și instalațiile aferente, spațiile de serviciu sau control, spațiile cuprinse în triunghiul de vizibilitate din intersecții, spațiile cuprinse între autostradă și/sau drum și bretelele de acces, sistemele pentru protecția mediului, terenurile și plantațiile din zona drumului și perdelele de protecție, mai puțin zonele de protecție. (4) De asemenea, se consideră ca făcând parte din drum districtele, cantoanele, pepinierele, centrele de întreținere și coordonare și orice alte construcții, amenajări sau instalații destinate apărării, exploatării sau operării drumurilor, inclusiv terenurile necesare aferente, precum și sistemele de captare, pompare și evacuare a apelor pluviale care deservesc drumurile, cu excepția acelora care fac parte, potrivit prevederilor legale, din capitalul social al unor companii naționale, societăți comerciale cu capital de stat sau pentru care au fost emise certificate de atestare a dreptului de proprietate pentru companiile naționale și societățile comerciale cu capital de stat." Înalta Curte constată caracterul contradictoriu al afirmațiilor făcute de reclamantă sub aspectul situației de fapt: - pe de o parte, a invocat calitatea de concesionar al terenului; prin cererea introductivă de instanță a invocat faptul că terenul și clădirile pentru care a fost calculat impozitul fac parte din domeniul public al statului (fac parte din drum conform art. 2 din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor), fiind incluse în valoarea Autostrăzii A2 și făcând obiectul contractului de concesiune nr. x/04.02.2004; - pe de altă parte, prin cererea depusă pentru termenul din 19.06.2017, reclamanta a invocat un drept de proprietate asupra terenului în suprafață de 2044,2715 mp (contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/12.04.2001); - deși prin cererea de recurs se face referire la 2 clădiri, susținerile din fața primei instanțe sunt echivoce și sub acest aspect; în cererea depusă pentru termenul din 19.06.2017 se face referire la o clădire centru logistic; în cererea introductivă de instanță, se face vorbire despre 2 clădiri cu rol de centru logistic; prin cererea de recurs, se arată că există două clădiri, iar destinația acestora era de locuințe de protocol (clădirea nr. 1) si locuințe de serviciu (clădirea nr. 2). Prima instanță a reținut că "imobilul clădire pentru care s-a stabilit obligația de plată a impozitului a fost edificat de reclamanta în calitate de proprietar al terenului în suprafață de 2044, 27 mp achiziționat de Regie în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/12.04.2001, iar nu în calitate de concesionar al unui bun aflat în proprietatea publică a statului." S-a mai reținut că terenul pe care s-a edificat construcția nu face parte din categoria terenurilor proprietate publică a statului, el neputând face așadar obiectul contractului de concesiune nr. x/04.02.2004, care conține mențiuni exprese cu privire la "concesionarea bunurilor proprietate publică a statului. Din analiza contractului de concesiune depus la dosar nu rezultă o astfel de identificare a clădirilor ce fac obiectul impozitării, bunul concesionat se referă la concesionarea unei secțiuni de drum - Autostrada A2, iar nu a unor clădiri. Astfel, prima instanță a concluzionat în sensul că, în lipsa oricăror dovezi cu privire la existența unui drept de folosință/concesiune al reclamantei cu privire la clădirile edificate de aceasta pe terenul proprietatea sa, în realitate aceste clădiri sunt proprietatea privată a reclamantei în virtutea unui drept de accesiune imobiliară, reclamanta fiind entitate de drept public înființată în baza O.U.G. nr. 84/2003 cu patrimoniu propriu, iar clădirile sunt folosite "în scopuri economice sau de agrement" - locuințe de protocol. Prima instanță a dedus aceste concluzii din cercetarea mențiunilor autorizației de construire depuse la dosar coroborat cu mențiunile din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2001 și din documentația aferentă autorizației de construire cu privire la destinația construcțiilor. Înalta Curte constată că situația de fapt nu este pe deplin elucidată în cauza de față. Astfel, pentru a respinge acțiunea, prima instanță a avut în vedere o prezumție simplă de existență a dreptului de proprietate privată al reclamantei asupra clădirilor prin accesiune imobiliară, prezumție dedusă din existența dreptului de proprietate privată asupra terenului conform contractului de vânzare-cumpărare invocat de reclamantă. Pe de altă parte, conform prev. art. 565 din noul C. civ. ("Proba dreptului de proprietate asupra imobilelor înscrise în cartea funciară"): "În cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară." Conform art. 23 din Legea nr. 7/1996 din 13 martie 1996 republicată (Legea cadastrului și a publicității imobiliare): "Cartea funciară este alcătuită din titlu, indicând numărul ei și numele localității în care este situat imobilul, precum și din 3 părți: A. partea I, referitoare la descrierea imobilelor, care va cuprinde: a) numărul de ordine și cel cadastral al imobilului; b) suprafața imobilului, reieșită din măsurători cadastrale, destinația, adresa administrativă, categoriile de folosință și, după caz, construcțiile. Scoaterea definitivă și temporară din circuitul agricol a imobilelor situate în intravilanul aprobat potrivit legii se face prin autorizația de construire. c) planul imobilului cu descrierea imobilului constituie anexa la partea I a cărții funciare, întocmită conform regulamentului aprobat prin ordin cu caracter normativ al directorului general al Agenției Naționale, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I; B. partea a II-a, referitoare la înscrierile privind dreptul de proprietate și alte drepturi reale, care cuprinde: a) numele sau denumirea proprietarului și ale titularului dreptului real asupra imobilului, după caz; b) actul sau faptul juridic care constituie titlul dreptului de proprietate, precum și menționarea înscrisului pe care se întemeiază acest drept; c) strămutările proprietății; d) dreptul de administrare, dreptul de concesiune și dreptul de folosință cu titlu gratuit, corespunzătoare proprietății publice; e) servituțile constituite în folosul imobilului; f) faptele juridice, drepturile personale sau alte raporturi juridice, precum și acțiunile privitoare la proprietate; g) recepția propunerii de dezmembrare ori de comasare și respingerea acesteia, respingerea cererii de recepție și/sau de înscriere, în cazul imobilelor cu carte funciară deschisă; h) obligații de a nu face; interdicțiile de înstrăinare, grevare, închiriere, dezmembrare, comasare, construire, demolare, restructurare și amenajare; i) clauza de inalienabilitate a imobilului, potrivit art. 628 alin. (2) din C. civ. și clauza de insesizabilitate, potrivit art. 2.329 alin. (3) din C. civ. i^1) comodatul constituit cu privire la imobil; j) orice modificări, îndreptări sau însemnări ce s-ar face în titlu, în partea I sau a II-a a cărții funciare, cu privire la înscrierile făcute; C. partea a III-a, referitoare la înscrierile privind dezmembrămintele dreptului de proprietate, drepturile reale de garanție și sarcini, care va cuprinde: a) dreptul de superficie, uzufruct, uz, abitație, servituțile în sarcina fondului aservit, ipoteca și privilegiile imobiliare, precum și locațiunea și cesiunea de creanță; b) faptele juridice, drepturile personale sau alte raporturi juridice, precum și acțiunile privitoare la drepturile reale înscrise în această parte; c) sechestrul, urmărirea imobilului sau a veniturilor sale; d) orice modificări, îndreptări sau însemnări ce s-ar face cu privire la înscrierile făcute în această parte." Astfel, era necesară, pentru stabilirea deplină a situației de fapt, față de susținerile contradictorii ale reclamantei asupra naturii juridice a titlului cu care deține terenul (proprietate privată, concesionar al proprietății publice), solicitarea unui extras de carte funciară cu privire la terenul aferent celor două construcții ce au făcut obiectul impozitării suplimentare. Este adevărat că o astfel de probă, încadrându-se la categoria probei cu înscrisuri, putea fi administrată din oficiu de instanța de recurs; însă, având în vedere faptul că dualitatea poziției reclamantei s-a reflectat nu doar în ceea ce privește titlul cu care deține terenul, ci și în ceea ce privește temeiul pentru care ar opera scutirea de impozit, s-ar ajunge la judecarea direct în recurs a unor aspecte de drept și de fapt ce nu au fost analizate de către prima instanță. Astfel, se constată că reclamanta nu a fost clară nici în ceea ce privește temeiul juridic ce ar determina scutirea de la plata impozitului: pe de o parte, calitatea sa de concesionar al unui teren proprietate publică, caz în care ar opera prev. art. 456 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal cu privire la clădiri prin faptul accesiunii imobiliare în favoarea titularului dreptului de proprietate publică; pe de altă parte, calitatea sa de proprietar asupra terenului, destinația clădirilor de centru logistic determinând incidența art. 2 alin. (3) si alin. (4) din O.G. nr. 43/1997 republicată. Or, în funcție de ceea ce ar rezulta din mențiunile cărții funciare aferente terenului pe care se află construcțiile menționate, instanța trebuie să facă un raționament distinct de cel deja efectuat, ceea ce ar consta într-o judecată în fapt și în drept pe argumente cu totul noi direct în recurs, de natură să prejudicieze dreptul părților la exercitarea ulterioară a unei căi de atac eficiente. De asemenea, se impune rejudecarea prezentei cauze și pentru lămurirea destinației ambelor clădiri aflate pe teren, în ipoteza subsidiară în care această destinație contează pentru lămurirea regimului fiscal, respectiv în cazul în care din mențiunile cărții funciare rezultă calitatea reclamantei de proprietar asupra terenului. În această ipoteză, trebuie analizate susținerile reclamantei, referitoare la destinațiile clădirii, pentru a verifica incidența art. 2 din O.G. nr. 43/1997 republicată. Prima instanță a reținut că, deși reclamanta avea posibilitatea dovedirii destinației clădirilor edificate pe terenul proprietatea sa, respectiv a incidenței prevederilor art. 2 alin 3 și 4 din O.G. nr. 43/1997, nu a procedat în acest sens, la dosarul cauzei nefiind prezentate dovezi în susținerea destinației acestor clădiri, respectiv a faptului că ele au fost edificate "în scopul apărării sau exploatării drumurilor", respectiv cu titlu de "centru logistic pentru activitățile de întreținere pe timp de iarnă și vară desfășurate pe A2 și sectoarele de drum pe care le deservește". În consecință, s-a reținut că destinația dată de titularul autorizației de construire acestor clădiri a fost cea de "locuințe de protocol/A.". În fapt, așa cum reiese din înscrisurile de la dosar, potrivit Autorizației de Construire nr. x/08.08.2002 emise de Consiliul Județean Călărași si a schiței anexa, au fost edificate pe terenul intravilan în suprafața de 2.044 m.p. doua imobile distincte si anume A. (clădirea nr. 1) si District Drumuri Naționale (clădirea nr. 2). Reclamanta a invocat faptul că destinația acestora era de locuințe de protocol (pentru clădirea nr. 1) si respectiv locuințe de serviciu (pentru clădirea nr. 2) și că prima instanță nu a analizat distinct destinația fiecărei din cele două clădiri, ci doar s-a raportat și a analizat incidența normelor legale privind scutirea de la plata impozitului pentru o singura clădire (clădirea nr. 1 - A.), fără a observa existenta celei de-a doua clădiri (District Drumuri Naționale), precum și faptul ca suma contestată (26.645 RON), cuprinde și taxa aferenta imobilului cu destinația de locuințe de serviciu. Înalta Curte constată că susținerile privind imobilul District Drumuri Naționale (clădirea nr. 2) sunt invocate pentru prima oară direct în recurs, în fața primei instanțe reclamanta având aceleași susțineri contradictorii: în majoritatea referirilor, aceasta a avut în vedere termenul de "clădire", iar atunci când totuși s-a referit la noțiunea de "clădiri", singura argumentație avută în vedere a fost aceea de centru logistic pentru amândouă, nefiind invocată ideea de district și de locuințe de serviciu. Ca atare, prima instanță a răspuns aspectelor cu care fusese sesizată, prin arugmentația adusă în recurs neputându-se extinde cauza juridică a litigiului. Prin urmare, cu ocazia rejudecării, în analiza destinației celor două clădiri identificate pe teren și cu privire la care s-a stabilit impozitul suplimentar, prima instanță va avea în vedere exclusiv argumentația adusă prin cererea de chemare în judecată și eventualele explicații furnizate primei instanțe pe parcursul judecății în fața acesteia, susținerile noi din recurs nefăcând obiectul rejudecării. În schimb, prima instanță va avea în vedere aspectele invocate prin cererea de recurs care vin să susțină teza probatorie a destinației imobilului clădirea nr. 1 - A. de centru logistic, cât și înscrisurile noi depuse în recurs pe acest aspect, urmând a face o reevaluare probatorie ca urmare a analizării tuturor înscrisurilor de la dosar. În concluzie, față de argumentele deja expuse, se impune admiterea recursului și trimite cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în limitele menționate în considerentele mai sus prezentate. 7.3. Temeiul procesual al soluției date recursului În temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul; va casa în parte sentința civilă recurată, în sensul că va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe; va fi menținută sentința recurată, în ceea ce privește respingerea, ca inadmisibilă, a capătului de cerere având ca obiect anularea parțială a Înștiințării de plată nr. x/25.10.2016.