Decizia nr. 2189/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 4246 a Tribunalului București

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a de conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, in contradictoriu cu GUVERNUL ROMÂNIEI PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, să se constate nerespectarea legii privind majorarea punctului de pensie, cum prevede art. 86 alin. (2) lit. b) din Legea 127/2019. Prin sentința civilă nr. 4246 de la data 9 iunie 2021 Tribunalul București – secția a VIII –a de conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței materiale și a declinat soluționarea prezentei cauze către Curtea de Apel Galați, secția pentru cauze de contencios administrativ și fiscal .

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 275 de la data de 17 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Galați – secția pentru cauze de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității de reprezentant al Guvernului României, invocată de Ministerului Finanțelor Publice și a anulat acțiunea în contencios administrativ și fiscal formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect pretenții, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate de reprezentant. Totodată, a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul Ministerul Muncii și Protecției Sociale.

Cererea de recurs Reclamantul A. a formulat recurs împotriva sentinței de mai sus, prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate având în vedere că este nelegală și netemeinică. În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele: Prima instanță a dat textelor legale aplicabile un alt înțeles decât acela pe care legiuitorul l-a avut în vedere, emițând o hotărâre nelegală. Astfel, prima instanță a apreciat că pretenția formulată de reclamant este neîntemeiată prin raportare la calificarea greșită a cererii de chemare în judecată în sensul că obiectul dosarului nu era pretenții ci era obligația de a face. A susținut că soluția de respingere pe cale de excepție a cererii de chemare în judecată este greșită în contextul în care era justificată calitatea procesuală a Ministerului Finanțelor în cauză în contextul în care reclamantul a solicitat obligarea Guvernului României la plata unor sume de bani. Ulterior, aceeași parte formulează concluzii cu privire la admisibilitatea cererii de chemare în judecată, invocând în susținerea acestui punct de vedere decizia Curții Constituționale pronunțată cu privire la constituționalitatea art. 1 pct. 8 și pct. 9 din Legea nr. 135/2020 precum sentința civilă nr. 3570/18.05.2021 a Tribunalului București în dosarul nr. x/2021. În cadrul căii de atac, a reluat recurentul – reclamant o serie de aspecte menționate în cererea de chemare în judecată precum și a expus o serie de considerații de ordin teoretic referitoare la forța juridică a actelor normative. Totodată, a invocat și definiția speranței legitime care reprezintă "bun" ce beneficiază de protecția dreptului la proprietate în accepțiunea CEDO și conform Protocolului Adițional nr. 1 la CEDO. A mai precizat că legea pensiilor este o lege organică și nu poate fi modificată printr-un act normativ cu forță juridică inferioară ci este necesar ca Parlamentul să emită un act cu aceeași forță juridică pentru a fi valabilă modificarea. Pentru aceste considerente, recurentul a solicitat admiterea cererii de recurs, cu modificarea soluției primei instanțe în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Apărările formulate în cauză Intimatul – intervenient Ministerul Muncii și Solidarității Sociale a formulat întâmpinare în cauză prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, în principal ca fiind nemotivat, iar în subsidiar, ca fiind nefundat. În esență, în motivare a arătat că în cadrul jurisdicției asigurărilor sociale, instanța de judecată nu cenzurează reglementările aplicabile și nici actele administrative ale organismelor cu atribuții în procesul de legiferare, verificând doar respectarea și aducerea la îndeplinire a dispozițiilor legale de către instituția care are competențe în stabilirea și plata pensiei, în speță, casa județeană de pensii.

Procedura de soluționare a recursului Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ. 6.1. Elemente de fapt și de drept relevante reținute Cu titlu prealabil, în ceea ce privește dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., invocate ca temei al cererii de recurs, Înalta Curte constată că, deși este invocat acest motiv de recurs, el nu este însoțit de argumentele prin care să se demonstreze ipoteza legală în cauza pendinte. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, alături de celelalte mențiuni prevăzute cu caracter imperativ, și motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea ca motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Prin textul art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., legiuitorul a reglementat ipoteza legală, respectiv când prin hotărârea dată a fost încălcată competența de ordine publică a unei alte instanțe, invocată în condițiile legii. Pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, criticile din recurs nu se pot limita la o simplă indicare "de formă" a textului art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., cerința legală a "dezvoltării motivelor" implicând determinarea criticilor punctuale și indicarea pretinselor greșeli de judecată săvârșite de instanță, cerință nerespectată de către recurent cu ocazia invocării acestui motiv de recurs, ceea ce conferă susținerilor părții doar o aparență de motivare, însă nu reprezintă un argument suficient pentru a provoca o analiză de legalitate a hotărârii recurate din perspectiva acestui motiv de casare. Prin urmare, sancțiunea prevăzută de normele procedurale în vigoare, pentru lipsa oricăreia dintre mențiunile la care se referă art. 486 alin. (1) lit. a) și c), este nulitatea, astfel cum prevăd dispozițiilor art. 488 alin. (3) teza întâi C. proc. civ. Astfel, Înalta Curte va admite excepția nulității recursului și, pe cale de consecință, va anula recursul din perspectiva motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., în raport cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Ulterior, cu privire la cererea a recurs întemeiată de parte pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reține Înalta Curte că toate criticile dezvoltate de recurent se subsumează motivului de casare prevăzut de 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și vor fi analizate din această perspectivă. În considerarea celor anterior amintite, pornind la analiza motivului de casare prevăzut de 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte apreciată că acesta este nefondat pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare. Se reține că aceste dispoziții sunt incidente "când prin hotărârea dată, instanța a încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității." Amintește Înalta Curte că nulitatea actelor de procedură definită la art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. ca fiind "sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă" se regăsește actualmente în Capitolul III din titlul IV al Cărții I din același Cod, care reglementează, deopotrivă, nulitatea absolută și pe cea relativă, nulitatea condiționată și nulitatea necondiționată de existența unei vătămări, totodată, statuând asupra modului în care nulitățile pot fi invocate și efectele pe care le produce aplicarea sancțiunii. Prin urmare, orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic, va fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru a se constata dacă reprezintă sau nu un motiv de casare a hotărârii. Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a invocat faptul că, în temeiul art. 248 C. proc. civ., prima instanță de judecată s-a pronunțat, cu prioritate, cu privire la excepția lipsei calității de reprezentant a Ministrului Finanțelor pentru Guvernul României, apreciind că în mod corect această parte justifica o calitate în proces. Reține Înalta Curte că reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat obligarea pârâtului Guvernul României, prin Ministerul Finanțelor, la respectarea prevederilor art. 86 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 127/2019 privind majorarea punctului de pensie. Prima instanță, în mod legal, a procedat la verificarea calității de reprezentat a Ministerului Finanțelor, pornind de la interpretarea disp. art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor, "Ministerul Finanțelor se organizează și funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului, care aplică strategia și Programul de guvernare în domeniul finanțelor Publice" și având în vedere disp. art. 139 lit. l) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, casele teritoriale de pensii și casele de pensii sectoriale asigură reprezentarea în fața instanțelor judecătorești în litigiile în care sunt parte, urmare aplicării dispozițiilor prezentei legi. Totodată, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 21/2017 privind organizarea, funcționarea și atribuțiile Secretariatului General al Guvernului, "Secretariatul General al Guvernului se organizează și funcționează ca instituție publică cu personalitate juridică în subordinea primului ministru, având rolul de a asigura derularea operațiunilor tehnice și de strategie aferente actelor de guvernare, rezolvarea problemelor organizatorice, juridice, economice și tehnice ale activității Guvernului și a primului ministru, precum și reprezentarea Guvernului și a primului ministru în fața instanțelor judecătorești", iar conform art. 2 lit. f) "Secretariatul General al Guvernului îndeplinește următoarele funcții: de reprezentare, prin care se asigură reprezentare pe plan intern și extern a statului sau a Guvernului, în condițiile legii, în domeniul său de activitate, respectiv asigură reprezentarea Guvernului și a primului ministru în fața instanțelor judecătorești". Excepția lipsei calității de reprezentant este o excepție de procedură absolută și peremptorie, dată fiind necesitatea de a se realiza o judecată între părțile procesuale corect reprezentate. Instituția reprezentării în procesul civil vizează procedeul juridic în care o persoană, numită reprezentant, îndeplinește acte de procedură în numele și pe seama unei părți din proces, efectele actului îndeplinit producându-se direct față de parte. Dispozițiile art. 80 alin. (1) din C. proc. civ. stabilesc regula potrivit căreia părțile își pot exercita drepturile procedurale personal sau prin reprezentant și enumeră felurile reprezentării, respectiv legală, convențională sau judiciară. Art. 83 alin. (1) C. proc. civ. stabilește că în fața primei instanțe, în apel, precum și în recurs, persoanele fizice pot fi reprezentate de către avocat sau alt mandatar, alin. (2) stabilind că " în cazul în care mandatarul persoanei fizice este soț sau o rudă până la gradul al doilea, inclusiv, acesta poate pune concluzii în fața oricerei instanțe, fără să fie asistat de avocat, dacă este licențiat în drept". Totodată, conform art. 85 C. proc. civ., împuternicirea de a reprezenta o persoană fizică dată mandatarului care nu are calitatea de avocat se dovedește prin înscris autentic, iar alin. (2) al aceluiași articol stabilește că, " În cazurile prevăzute la alin. (1), dreptul de reprezentare mai poate fi dat și prin declarație verbală, făcută în instanță și consemnată în încheierea de ședință, cu arătarea limitelor și a duratei reprezentării.". Raportat la toate aceste dispoziții, instanța de control judiciar, având în vedere și temeiurile de drept reținute de prima instanță, constată că interpretarea acesteia este corectă în sensul că Guvernul României nu este reprezentat de Ministerul Finanțelor în cadrul unui proces ci acesta poate sta singur în judecată. În acest context, având a judeca cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ. care prevede că "Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei", judecătorul fondului a procedat, în mod corect, la soluționarea excepției lipsei dovezii calității de reprezentant, constatând că ministerul Finanțelor nu este reprezentant al Guvernului României. În raport de aceste considerente, apare ca neîntemeiată critica din recurs privind nelegalitatea și netemeinicia soluției primei instanțe. În continuare recurentul a susținut că prima instanță a calificat greșit obiectul cererii de chemare în judecată, ca fiind pretenții în loc de obligație de a face, însă o asemenea critică este nefudamentatată, prima instanță învestită cu soluționarea cererii de chemare în judecată a reținut la dosarului de fond că prin acțiune reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la a respecta prevederile art. 86 alin. (2) lit. b). din Legea nr. 127/2019, respectiv a reținut că obiectul dosarului este obligația de a face din partea Guvernului României. În continuare, în cadrul căii de atac, recurentul a dezvoltat o serie de considerente legate de admisibilitatea cererii de chemare în judecată însă aceste critici nu vor putea face obiect al analizei instanței de control judiciar, omissio medio, în condițiile în care ele nu au făcut obiectul analizei instanței de fond, cererea de chemare în judecată nefiind respinsă ca inadmisibilă. În considerarea disp. art. 248 alin. (2) C. proc. civ., prima instanță a analizat excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor pentru Guvernul României, respectiv a respins cererea în temeiul unei excepții procesuale legate ca calitatea părții în cadrul procesului fără a analiza admisibilitatea cererii de chemare în judecată ci dosar verificând calitatea participaților la proces, respectiv calitatea reclamantului precum și calitatea pârâților de a sta în proces. Având în vedere considerentele anterior amintite, rezultă că toate criticile expuse de recurentul –reclamant sunt nefondate și nu pot fi în măsură să conducă la reformarea sentinței civile atacate din perspectiva dorită de partea declarantă a căii de atac. 6.2. Temeiul procesual al soluției date recursului Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 3 și pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte, cu prioritate, va anula cererea de recurs întemeiată pe pct. 3 al art. 488 C. proc. civ. și va respinge, ca nefondat, recursul întemeiat pe pct. 5 al art. 488 C. proc. civ.