ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2041/2022

Ședința publică din data de 5 aprilie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018 din 10.08.2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, sa dispună anularea în totalitate a deciziei nr. 15952/17.07.2018 emisă de pârât.

Prin sentința civilă nr. 860 din 7 martie 2019, Curtea de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins contestația formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Astfel, judecătorul fondului în mod greșit a reținut că dreptul de creanță se poate solicita numai în termenul de 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, fără a avea în vedere că, în cauză, este aplicabilă teza a II-a a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, dreptul de creanță născându-se după rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului.

Intimatul – pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului; pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Excepția nulității recursului a fost respinsă de instanța de recurs, astfel cum rezultă din practicaua prezentei decizii.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este fondat, pentru următoarele considerente:

Problema de drept supusă dezlegării instanței de contencios administrativ în prezenta cauză este aceea determinată de modul de interpretare și aplicare a disp. art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Normele ASF nr. 16/2016 cu privire la data de la care este calculat termenul de 90 de zile în privința reclamantei, respectiv stabilirea momentului de la care s-a născut dreptul de creanță al creditorului de asigurare.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015: În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Relevante sunt și dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 conform cărora: (...) Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări.

Aceste texte de lege stabilesc, în mod clar și previzibil, momentul la care se naște raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația intimatului de a achita sumele solicitate, precum și conduita oricărui creditor de asigurare, ce este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condițiile și termenele în care își poate exercita dreptul de a obține despăgubirile la care se consideră îndreptățit.

Deși, față de motivarea expusă de intimat în decizia nr. 15952 din 17.07.2018, prin care acesta a analizat chestiunea tardivității atât în raport de data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului față de asigurător, cât și în raport de data rămânerii definitive a hotărârii civile evocate de reclamant în cererea de plată, instanța de fond a reținut creanța ca fiind "anterioară" deschiderii procedurii falimentului B. S.A., însă soluția asupra căreia s-a oprit este una pe care instanța de control judiciar nu o împărtășește.

În dezacord cu aspectele învederate de prima instanță, Înalta Curte reține că, în cauza de față, ipoteza incidentă este cea reglementată de teza a II-a a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, respectiv cea a unui drept de creanță născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului și anume la data la care a fost recunoscut acest drept prin hotărârea judecătorească civilă definitivă pronunțată de Tribunalul Giurgiu – decizia civilă nr. 879 din 25 octombrie 2017.

Decizia civilă nr. 879 din 25 octombrie 2017 a Tribunalului Giurgiu – secția Civilă putea fi pusă în executare de la momentul comunicării sale, respectiv de la data de 21 martie 2018, iar nu de la pronunțare, dreptul de creanță derivând dintr-un astfel de titlu născându-se la data deschiderii posibilității executării acestuia.

În acest sens, este de remarcat că art. 427 alin. (1) din C. proc. civ. prevede comunicarea din oficiu și a hotărârilor definitive.

Totodată, deși într-adevăr formal se poate aprecia că dreptul de creanță pretins de către reclamant a izvorât din decizia civilă definitivă pronunțată la data de 23.10.2017, ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment a asigurătorului garantat de pârât potrivit dispozițiilor Legii nr. 213/2015, totuși se reține că nașterea dreptului de creanță nu poate fi determinată de momentul pronunțării deciziei civile, ci numai de situația generată de posibilitatea reclamantului de a depune o cerere de plată a despăgubirilor însoțită de documentele doveditoare în copie legalizată-inclusiv a acestei hotărâri judecătorești definitive, conform normelor ASF nr. 16/2015.

În atare situație, termenul de 90 de zile în care reclamantul avea posibilitatea formulării cererii de plată a început să curgă de la data comunicării hotărârii – 21 martie 2018 și s-ar fi împlinit la data de 18 iunie 2018.

Prin urmare, formularea cererii de plată nr. x la data de 10 mai 2018 a fost realizată cu respectarea termenului legal reglementat de art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Concluzionând, întrucât sunt fondate criticile aduse de recurentul – reclamant soluției primei instanțe, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., se impune casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, anularea Deciziei nr. 15952 din 17 iulie 2018, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților să soluționeze pe fond cererea de plată nr. x/10.05.2018.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 860 din 7 martie 2019 a Curții de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal-veche.

Casează sentința recurată și, rejudecând:

Admite acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Anulează Decizia nr. 15952/17.07.2018 emisă de pârât.

Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să soluționeze pe fond cererea de plată nr. x/10.05.2018.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 5 aprilie 2022.