ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2011/2023

Ședința publică din data de 06 aprilie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin contestația înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ si fiscal la data de 13 mai 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Inspecția Judiciară și B., a solicitat anularea Rezoluției nr. C20-523 din 13 aprilie 2020 a Inspectorului Șef al Inspecției Judiciare.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la data de 20 iulie 2020, reclamatul a formulat și cererea adițională prin care și-a completat acțiunea solicitând și anularea Rezoluției nr. 638/A din 25 februarie 2020, dată de Inspecția Judiciară - Direcția de inspecție judiciară, reluând în esență argumentele din cererea inițială.

Prin precizarea înregistrată la data de 03 decembrie 2020 reclamantul a solicitat să se dispună introducerea în cauză ca parte a judecătorului B., iar prin precizarea depusă la data de 10 martie 2021 a precizat că acțiunea este îndreptată împotriva celor două rezoluții și numai în privința pârâtului B..

La termenul de judecată din data de 17 martie 2021 instsanța de fond a luat act de cererea adițională formulată de reclamant precum și de cadrul procesual pasiv stabilit de acesta în sensul că înțelege să se judece cu pârâții Inspecția Judiciară si B., respectiv că nu solicită introducerea in cauză a altor pârați.

Prin sentința civilă nr. 760 din 13 mai 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal a respins contestația completată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Inspecția Judiciară și B., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 760 din 13 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii introductive, astfel cum a fost formulată, precizată și dovedită.

Recurentul-reclamant a învederat, în esență, că instanța de fond nu a ținut în soluționarea cauzei de faptul că judecătorul B. a încălcat dispozițiile art. 453 alin. (2) C. proc. pen., ale art. 200 alin. (2) C. proc. civ., precum și cele ale art. 510 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, a susținut că judecătorul B., fără să facă dovada pronunțării unei încheieri date fără citarea părtilor, așa cum dispune art. 200 alin. (2) C. proc. civ., a întocmit, în mod arbitrar, cu de la sine putere, Adresa nr. x/17.05.2019, trimițând dosarul spre judecare la Tribunalul București, instanță care, potrivit legii, nu avea nicio competență în cauza dată.

Din datele pe care însăși instanța de fond le reține în expunerea faptelor, acțiunea arbitrară a judecătorului B. a produs în mod cert o vătămare semnificativă a intereselor sale, prin întârzierea procedurilor legale de judecare a cererii de revizuire cu intervalul de timp cuprins între 16 mai 2019 - 30 septembrie 2019, când cererea a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Recurentul-reclamant a mai arătat și că procedând astfel, judecătorul B. a acționat cu rea-credință, cu scopul vădit de a tergiversa și a complica demersurile îndreptate împotriva deciziei penale nr. 138/A/05.02.2019, pe care a redactat-o în întregime, cunoscând în sinea sa că hotărârea respectivă este minată de grave greșeli de judecată.

Concluzionând, recurentul-reclamant a învederat că textul art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, este aplicabil în raport de starea de fapt prezentată și dovedită în cazul de față, întrucât judecătorul B. a încălcat cu știință normele de drept material și procesual, acțiune prin care a contribuit semnificativ la vătămarea dreptului său la un proces echitabil și într-un termen rezonabil, în acord cu practica și reglementările CEDO.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 21 decembrie 2021, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică și legală, reiterând, în esență, apărările susținute în fața instanței de fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este incident în cauză, criticile formulate fiind nefondate.

Potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Astfel, prin sesizarea înregistrată la Inspecția Judiciară - Direcția de inspecție pentru judecători sub nr. x, petentul A. a solicitat efectuarea verificărilor privind exercitarea atribuțiilor de către domnul judecător B. din cadrul Curții de Apel București, arătând că, deși la data de 14 mai 2019 a adresat secției civile a Curții de Apel București, potrivit art. 453 alin. (2) C. proc. pen., cererea de revizuire formulată împotriva deciziei penale nr. 138/A/05.02.2019 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2015, a fost transmisă Tribunalului București, prin Adresa nr. x/17.05.2019 semnată de domnul judecător B..

Lucrarea a fost soluționată de către inspectorul judiciar desemnat în condițiile art. 14 alin. (1) din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție, aprobat prin Ordinul Inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. 136 din 11 decembrie 2018, la data de 25 februarie 2020, sesizarea fiind clasată prin rezoluție, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, apreciindu-se că nu au fost conturate indiciile săvârșirii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, de către magistratul judecător reclamat.

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Inspecția Judiciară și B., cu o cerere prin care a solicitat desființarea rezoluției inspectorului-șef nr. C20-523, prin care i-a fost respinsă plângerea îndreptată împotriva rezoluției de clasare din 25 februarie 2020.

Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a formulat critici împotriva hotărârii atacate sub aspectul interpretării și aplicării eronate a dispozițiilor art. 45 alin. (3) teza I din Legea nr. 317/2004, prin raportare exclusiv la art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, critici pe care le respinge, ca nefondate.

Potrivit dispozițiilor art. 99 din Legea nr. 303/2004, "constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Noțiunile de rea credință și gravă neglijență sunt definite în art. 99

1

alin. (1) și (2) din aceeași lege, după cum urmează:

"(1) Există rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Așadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzută la art. 99 lit. t), pentru a fi în prezența exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerințe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).

Astfel, pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, voit (cu știință) a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămarea unei persoane sau acceptând acest lucru.

De asemenea, pentru existența gravei neglijențe judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească, din culpă, normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil.

În cauza de față, raportând aceste dispoziții la susținerile recurentului-reclamant, în mod judicios a constatat judecătorul fondului că măsura administrativă dispusă prin Adresa nr. x/17.05.2019 de judecătorul B., în calitate de președinte de secție, nu întrunește elementele abaterii disciplinare prevăzută la art. 99 lit. t) sub niciuna dintre forme, întrucât norma procedurală încălcată nu era de o gravitate deosebită și nu a avut consecințe asupra valabilității celorlalte acte procedurale întocmite în dosarul de revizuire, fiind cenzurată în ceea ce privește competența de instanța de judecată ce a fost învestită prin adresa respectivă.

Faptul că măsura administrativă ar fi condus la întârzierea soluționării cererii de revizuire cu 5 luni nu a produs nicio vătămare recurentului-reclamant, în condițiile în care cererea sa de revizuire a fost respinsă în mod definitiv ca neîntemeiată.

Mai reține instanța de recurs și că, în ceea ce privește modalitatea exercitării funcției cu gravă neglijență, nesocotirea normelor de drept material sau procesual vizează actele de nerespectare, ignorare sau neglijare a unor astfel de norme, în mod grav, neîndoielnic și pentru care nu există nicio justificare, or, în cauza de față, măsura dispusă de judecătorul reclamat, în calitate de președinte al secției a I- Penala a Curții de Apel București, a fost în marja atribuțiilor reglementate de art. 24 alin. (1) lit. n) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, conform cărora președintele secției rezolvă corespondența secției și trimite, în cazurile prevăzute de lege, pe cale administrativă, cererile sau plângerile greșit îndreptate și le restituie pe cele care nu întrunesc condițiile legale.

În acest context, instanța de control judiciar constată și că, contrar susținerilor recurentului-reclamant, din cererea de revizuire nu reiese că aceasta ar fi fost adresată în mod distinct secției civile a Curții de Apel București, fiind adresată în mod generic Curții de Apel București.

Totodată, întrucât cererea de revizuire formulată de recurentul-reclamant se afla pe circuitul administrativ, nefiind înregistrată cu număr de dosar și repartizată aleatoriu unui complet de judecată, nu s-ar fi putut face aplicarea dispozițiilor art. 200 alin. (2) C. proc. civ., dispoziții procedurale oricum aplicabile doar în situația înregistrării cererii la secția civilă, ori ale art. 453 alin. (2) C. proc. pen.

Nu în ultimul rând, sub aspectul laturii subiective, se reține că magistratul care acționează cu rea-credință sau gravă neglijență realizează o distorsionare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia.

Spre deosebire de buna-credință, care presupune că magistratul acționează cu grijă față de interesul public de înfăptuire a justiției, apără interesele legitime ale părților, își subordonează comportarea sa exigențelor ce decurg din îndatoririle profesionale și normele deontologice, reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părți, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că argumentația prezentată de recurent nu poate, în sine, susține concluzia unei rele credințe, întrucât reaua credință nu se prezumă și nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat. Nu se poate reține nici gravă neglijență, câtă vreme trebuie avută în vedere distincția dintre culpa levissima și culpa lata, respectiv delimitarea dintre diligență și neglijență, iar, în cauza de față, dincolo de aspectele privind neîncadrarea faptelor în parametrii elementului material al laturii obiective a abaterii, nu se poate reține un nivel de gravitate de natură a genera atragerea abaterii disciplinare, neexistând, de altfel, indicii că prin faptele clamate magistratul ar fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii unei vătămări recurentului.

În fine, instanța de control judiciar observă că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării reclamantului s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, neexistând din partea autorității pârâte o neîndeplinire a obligațiilor conferite de lege, iar instanța de fond a identificat judicios atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum și corecta interpretare a prevederilor art. 45 și 45

1

din Legea nr. 317/2004 și a celor ale art. 99 lit. t), coroborate cu art. 99

1

din Legea nr. 303/2004.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 760 din 13 mai 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 06 aprilie 2023.