ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1894/2022

Ședința publică din data de 30 martie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 17 decembrie 2018, pe rolul Curții de Apel Ploiești – secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, în temeiul art. 281 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală, a formulat contestație împotriva Deciziei de soluționare a contestației nr. 329 din 11 aprilie 2018 emisă de intimată; a Deciziilor de impunere nr. x/15.09.2017 privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecțiilor fiscale la persoane fizice, respectiv Decizia nr. 4539/15.09.2017 privind impozitul pe venit și contribuțiile sociale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecțiilor fiscale la persoane fizice, precum și împotriva Deciziei nr. 10708/10.10.2017 referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere, respectiv Decizia nr. 9595/10.10.2017 referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând penalități de nedeclarare emise de AJFP Prahova și a Raportului de Inspecție Fiscala nr. x/15.09.2017, pe fond, solicitând anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 329/11.04.2018, prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestațiilor formulate împotriva Deciziilor de impunere nr. x/15.09.2017 privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecțiilor fiscale la persoane fizice, respectiv Decizia nr. 4539/15.09.2017 privind impozitul pe venit și contribuțiile sociale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecțiilor fiscale la persoane fizice, precum și împotriva Deciziei nr. 10708/10.10.2017, referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere, respectiv Decizia nr. 9595/10.10.2017 referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând penalități de nedeclarare emise de AJFP Prahova și a Raportului de Inspecție Fiscală nr. x/15.09.2017.

Cu înscrisul înregistrat sub nr. x/02.11.2019, reclamantul A. a depus precizare la acțiunea formulată, în temeiul art. 204 C. proc. civ. și art. 281 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în sensul că a formulat contestație și împotriva Deciziei (emisă de pârâtă) de soluționare a contestației nr. 386/26.04.2018 a deciziei de impunere nr. x/30.10.2017 privind obligațiile fiscale accesorii referitoare la penalități de nedeclarare sau declarate incorect stabilite de organul fiscal precum și decizia nr. 9625/30.10.2017 referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere aferente TVA, emise de AJFP Prahova - Serviciul Fiscal Orășenesc Băicoi; a Deciziei (emisă de pârâtă) de soluționare nr. 523 din 14.06.2018 a deciziei privind - obligațiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere emise în cadrul dosarului fiscal x din 31.12.2017, pe fond, solicitând anularea deciziilor de soluționare menționate nr. 386/26.04.2018 și nr. 523/14.06.2018, prin care s-a suspendat soluționarea contestațiilor formulate de reclamant împotriva atât a deciziei 9625/30.10.2017 referitoare la penalități de nedeclarare pentru obligații fiscale principale nedeclarate sau declarate incorect și stabilite de organul fiscal prin decizie de impunere și a deciziei nr. 9625/30.10.2017 referitoare la dobânzi și penalități de întârziere aferente TVA emise de AJ.F.P. Serviciul Fiscal Orășenesc Băicoi, cât și a deciziei x din 31.12.2017 referitoare la dobânzi și penalități de întârziere.

Prin sentința civilă nr. 200 din 6 noiembrie 2019, Curtea de Apel Ploiești:

- a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești;

- a anulat Deciziile de soluționare a contestației nr. 329/11.04.2018, 386/26.04.2018, 523/14.06.2018 și a obligat pârâta să soluționeze contestațiile formulate de reclamant;

- a respins, în rest, acțiunea, ca neîntemeiată;

- a obligat pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 150 RON taxa de timbru și 2000 RON onorariu expert redus.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2 au declarat recurs atât reclamantul A., cât și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova.

3.1. Prin recursul formulat, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat, pentru argumentele prezentate în cuprinsul memoriului de recurs, aflat la dosarul de recurs.

3.2. Prin recursul formulat de reclamantul A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 6 C. proc. civ., s-a solicitat casarea în parte a sentinței recurate în ceea ce privește soluția de respingere "ca neîntemeiată" a solicitării reclamantului referitoare la anularea deciziei de impunere și, rejudecând, respingerea dezlegării fondului deciziei de impunere "ca inadmisibilă" raportat la faptul că autoritatea competentă nu a soluționat contestația administrativă.

Recurentul-reclamant susține că soluția de respingere, ca neîntemeiată, a acțiunii, pronunțată de prima instanță pe fondul deciziilor de impunere, încalcă regulile de procedură, respectiv încalcă principiul disponibilității, fiind astfel incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Arată recurentul-reclamant că instanța s-a dezînvestit de solicitarea sa vizând anularea actelor administrativ fiscale, până la soluționarea contestației administrative formulată împotriva deciziilor de impunere, astfel că instanța nu poate trece peste soluția ce urmează a fi pronunțată în procedura administrativă de către organul fiscal și să analizeze motivele legalității emiterii deciziilor de impunere.

În consecință, raportat la soluția de obligare a intimatei la a soluționa contestația, cererea de anulare a deciziilor de impunere este inadmisibilă, nefiind dezbătut fondul.

Mai arată că, pronunțând soluția de respingere, ca neîntemeiată, a cererii vizând fondul deciziilor de impunere, instanța de fond a încălcat și principiul separației puterilor în stat și imixtiunea în atribuțiile puterii legislative executive, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Totodată, în cauză este incident și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât prin sentința pronunțată s-a respins ca neîntemeiat fondul deciziei, fără ca instanța să menționeze în dispozitiv sau în considerente temeiul de drept sau considerentele ce au stat la baza respingerii ca neîntemeiată în rest a cererii.

Recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare față de recursul declarat în cauză, prin care a invocat excepția nulității acestui recurs, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

II.1. În ceea ce privește recursul declarat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova

Examinând, cu prioritate, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția inadmisibilității recursului formulat de această recurentă, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că o astfel de excepție este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Privit dispozițiilor art. 458 C. proc. civ.: "Căile de atac pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au și alte organe sau persoane."

Prin urmare, în analiza admisibilității unei căi de atac, instanța de control judiciar trebuie să aibă în vedere și aspectele ce țin de aptitudinea celui care a promovat calea de atac de a efectua acest demers juridic, care, potrivit dispozițiilor legale anterior enunțate, depinde de calitatea de parte în proces sau de recunoașterea acestui drept de către lege, pentru cei care nu au fost părți în cauza supusă judecății.

Dat fiind principiul relativității efectelor hotărârii judecătorești, hotărârea judecătorească nu poate da naștere unor drepturi sau obligații decât față de părțile din proces, sens în care și procedura judiciară, în toate etapele sale, se derulează doar între părțile cauzei, doar acestea fiind îndrituite, în principiu, să facă uz de exercițiul căilor de atac ordinare sau extraordinare.

Situațiile de excepție sunt expres și limitativ prevăzute de lege. Astfel, potrivit art. 435 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea este obligatorie și produce efecte și pentru succesorii părților, sens în care, inclusiv în aplicarea art. 38 și art. 39 din același act normativ, rezultă că exercițiul căii de atac este deschis și avânzilor-cauză. De asemenea, art. 458 teza finală C. proc. civ. prevede, că dreptul de a uza de exercițiul căilor de atac poate aparține și altor organe sau persoane, potrivit legii, cum este, de exemplu, cazul procurorului, în condițiile prevăzute de art. 92 alin. (4) C. proc. civ.

În litigiul pendinte, însă, din analiza comparativă a cererii de chemare în judecată, a sentinței pronunțate în fond și a cererii de recurs, rezultă că deși Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova a declarat calea de atac a recursului împotriva sentinței civile nr. 200 din data de 6 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, aceasta nu a avut și calitatea de pârâtă, în faza de judecată a fondului.

Prin urmare, Înalta Curte reține că recurenta sus menționată are calitatea de terț față de cauza pendinte și nu se regăsește în niciuna dintre situațiile de excepție care să îi confere, dintr-o astfel de postură, dreptul de a exercita calea de atac, motiv pentru care, în aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul promovat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova, ca inadmisibil.

II.2. În ceea ce privește recursul declarat de reclamantul A.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că a rămas fără obiect excepția nulității recursului declarat în cauză de AJFP Prahova, excepție invocată prin întâmpinare de recurentul-reclamant, având în vedere că, potrivit celor arătate la pct. II.1 din prezenta decizie, recursul declarat de AJFP Prahova a fost respins, ca inadmisibil.

Analizând criticile formulate de recurentul-reclamant, în raport cu motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Din actele și lucrările dosarului de fond, rezultă că prima instanță – Curtea de Apel Ploiești – s-a pronunțat asupra cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost completată la data de 2 noiembrie 2018, prin care reclamantul a solicitat anularea deciziilor de soluționare a contestației nr. 329/11.04.2018, nr. 386/26.04.2018 și nr. 523/14.06.2018, toate emise de pârâta A.N.A.F. – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, precum și anularea actelor administrativ-fiscale împotriva cărora a formulat contestațiile administrative suspendate prin deciziile anterior menționate, admițând-o în parte, în sensul anulării celor trei decizii și obligarea acesteia să soluționeze pe fond contestațiile administrative, și respingând-o în rest ca neîntemeiată, prin sentința civilă nr. 200 din 6 noiembrie 2016, atacată cu recursul de față.

Menționarea în cadrul dispozitivului sentinței recurate a respingerii, în rest, a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, iar nu ca inadmisibilă, apare ca fiind o eroare materială, iar nu o neregulă de procedură întrucât, din cuprinsul considerentelor sentinței, rezultă că prima instanță a infirmat soluțiile administrative dispuse prin cele trei decizii contestate în cauză, fără a face vreo referire la actele de impunere vizate de respectivele contestații administrative, respectiv nu a dezlegat în niciun fel fondul deciziilor de impunere, așa cum greșit apreciază recurentul-reclamant.

Prin urmare, criticile recurentului-reclamant circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare.

Totodată, Înalta Curte apreciază că, față de criticile de nelegalitate formulate, nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., întrucât motivul de casare referitor la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești privește nerespectarea unor competențe jurisdicționale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor, respectiv săvârșirea, de către instanța de judecată, a unor acte aflate în sfera de competență a organelor puterii executive sau legislative. Or, nu este situația în cauză, deoarece, pronunțând o soluție de respingere, ca neîntemeiat, a capătului de cerere vizând fondul deciziilor de impunere, iar nu ca, inadmisibil, nu se poate reține că instanța ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești.

De asemenea, în cauză, nu poate fi incident nici art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pe motiv că judecătorul nu ar fi prezentat argumentele de fapt și de drept care au stat la baza soluției de respingere, ca neîntemeiat, a capătului de cerere vizând fondul deciziilor de impunere. Aceasta, întrucât, așa cum s-a arătat mai sus, din cuprinsul considerentelor sentinței rezultă, într-adevăr, că prima instanță nu a făcut vreo referire la actele de impunere vizate de respectivele contestații administrative, context în care, menționarea în cadrul dispozitivului sentinței recurate a respingerii, în rest, a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, iar nu, ca inadmisibilă, apare ca fiind o simplă eroare materială.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția inadmisibilității recursului declarat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova, invocată din oficiu.

Respinge recursul declarat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova împotriva sentinței civile nr. 200 din 6 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibil.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 martie 2022.