ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1888/2022

Ședința publică din data de 30 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 2 august 2019, pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H. și I. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării – Autoritate de Stat Autonomă:

(i) anularea Hotărârii nr. 492/11.12.2018 pronunțată de Consiliul Național al Discriminării în dosarul nr. x/2018, ca fiind nelegală;

(ii) retrimiterea cauzei la aceeași instituție, pentru a se pronunța pe fond cu privire la sesizarea înregistrată sub nr. x/2.06.2018.

Prin sentința civilă nr. 221 pronunțată la data de 28 noiembrie 2019, Curtea de Apel Ploiești a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H. și I., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2, reclamanta C. a declarat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, rejudecând după casare cu reținere, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată. De asemenea, a solicitat obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest demers procedural.

Recurenta-reclamantă a învederat, în esență, că instanța de fond a făcut o greșită interpretare și aplicare, în speță, a dispozițiilor art. 20 din O.G. nr. 137/2000, precum și a jurisprudenței Curții Constituționale (Decizia nr. 997/07.10.2008).

Soluția instanței de fond este greșită, întrucât, în opinia recurentei, CNCD are competență ratione materiae de a se pronunța cu privire la existența unor situații discriminatorii ce își au izvorul direct în conținutul unui text de lege, în acest sens, făcând trimitere expresă chiar la Decizia CCR nr. 997 din 7 octombrie 2008.

Judecătorul fondului a pornit de la premisa greșită că, prin decizia amintită mai sus, Curtea Constituțională ar fi stabilit că CNCD nu poate să statueze asupra existenței unei discriminări ce rezultă din conținutul unor acte normative.

Prin Decizia nr. 997 din 7 octombrie 2008 a Curții Constituționale, admițându-se excepția de neconstituționalitate, s-a constatat că dispozițiile art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale, în măsura în care sunt interpretate în sensul că acordă Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării competența ca, în cadrul activității sale jurisdicționale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască pe cale judiciară cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Din niciun considerent al acestei decizii a CCR nu rezultă că ar fi fost înlăturate atribuțiile CNCD de a constata existența unor discriminări care își au sorgintea în conținutul unor acte normative și de a formula recomandări sau de a sesiza autoritățile competente în vederea asanării respectivelor prevederi.

Dimpotrivă, Curtea Constituțională a constatat că, "în vederea îndeplinirii rolului său de garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este chemat să vegheze, printre altele, inclusiv asupra modului în care este respectat acest principiu în conținutul actelor normative. În acest sens, acest organ poate constata existența unor prevederi de lege discriminatorii și își poate exprima opinia în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative cu principiul nediscriminării".

A accepta raționamentul CNCD înseamnă a ajunge la concluzia absurdă că nici Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și, implicit, nici instanțele de judecată nu ar mai putea constata existența discriminării care provine din aplicarea unor acte normative, sub cuvânt că interferează cu puterea legislativă, ceea ce, în mod evident, nu poate fi acceptat pentru că s-ar încălca mai multe principii, între care principiul constituțional al liberului acces la justiție.

În prezenta cauză, nu s-a solicitat înlăturarea consecințelor faptelor discriminatorii și restabilirea situației anterioare, nefiind incidente dispozițiile art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 a căror necostituționalitate a fost constatată de CCR, ci, s-a solicitat constatarea existenței unei discriminări în conținutul unui act normativ și formularea de recomandări sau sesizarea autorităților competente.

Prin urmare, instanța de fond a pronunțat o soluție nelegală, impunându-se reformarea acesteia, în temeiul motivului de casare invocat.

Prin întâmpinarea formulată față de cererea de recurs, intimații-reclamanți A., B., D., E., F., G., H. și I. au solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta C. este nefondat, pentru următoarele considerente:

În prealabil, Înalta Curte constată că prin criticile de recurs formulate, recurenta procedează la reiterarea aspectelor invocate în fața instanței de fond, cărora li s-a răspuns în mod corect în considerentele hotărârii recurate, condiții în care nu va relua argumentele expuse de judecătorul fondului, ci se va limita, doar, la analiza criticilor care se circumscriu unor veritabile motive de recurs.

Totodată, analizând sentința atacată prin prisma criticilor expuse de către recurentă, referitor la criticile de nelegalitate, prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., verificate de către instanța de control judiciar, au un caracter nefondat, nefiind relevată nicio încălcare sau aplicare greșită a normelor de drept material în chestiunea invocată de titularul căii de atac.

Recurenta-reclamantă (n.n. și încă 8 reclamanți) a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ, pe calea prevăzută de art. 20 alin. (9) din O.U.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea faptelor de discriminare, Hotărârea nr. 492 din 11.12.2018 prin care intimatul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a decis admiterea excepției necompetenței sale materiale (pct. 1) și emiterea unui punct de vedere (pct. 2) cu privire la aspectele invocate de către reclamanți prin sesizare, prin raportare la considerentele deciziei CCR nr. 997/07.10.2008.

Soluționând acțiunea reclamanților instanța fondului a constatat că este neîntemeiată, reținând, că, având în vedere decizia CCR nr. 997/07.10.2008 și considerentele acesteia, în mod corect a procedat CNCD în prezentul dosar, neputând să constate existența unor situații discriminatorii ce își au izvorul direct în conținutul unor norme legale, întrucât hotărârea ar avea efect încetarea aplicabilității acestor dispoziții și chiar aplicarea prin analogie a unor texte de lege, și că, prin urmare, în mod corect pârâtul a emis un punct de vedere față de sesizarea reclamanților conform art. 18 din O.G. nr. 137/2000.

Înalta Curte reține, contar susținerilor recurentei și în acord cu judecătorul fondului, că sunt fondate argumentele intimatului CNCD potrivit cărora aspectele semnalate prin petiție nu pot intra sub incidența O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea faptelor de discriminare, prin admiterea necompetenței materiale.

Prin petiție s-a reclamat ca fiind discriminatorii prevederile art. 38 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 153/2018 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, solicitându-se constatarea situației de discriminare în care se află petenții ca urmare a aplicării prevederilor acestui articol, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 79/2018.

Așadar, ceea ce a reclamat recurenta este posibila interpretare eronată a unor prevederi legale de către reclamatul de discriminare.

Comportamentele discriminatorii la care se referă O.G. nr. 137/2000 nu se identifică cu situațiile ce reclamă amendamente legislative și nu provin din modalitatea diferită de interpretare și aplicare a unor acte normative, ci din raportarea la un criteriu concret de discriminare.

În acord cu statuările Curții Constituționale (Decizia nr. 1.011 din 8 noiembrie 2007 publicată în Monitorul Oficial nr. 809 din 27 noiembrie 2007 și Deciziile nr. 818, 819, 820 si 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial nr. 537 din 16.07.2008), Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării investighează, constată și, implicit, sancționează fapte de discriminare.

Exercitarea acestor competențe privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare nu include și pronunțarea asupra unor aspecte de legalitate sau temeinicie cu privire la situația concretă a recurentei și nici oferirea unor interpretări de principiu sau aplicări concrete a actelor normative incidente.

Pentru a verifica cele susținute de recurenta-reclamantă în cauza dedusă judecății, CNCD este chemat practic să se substituie instanței judecătorești pentru a analiza dacă în situația ei interpretarea și aplicarea prevederilor legale invocate sunt corect realizate de către reclamatul de discriminare.

Or, astfel cum a statuat și Curtea Constituțională, interpretarea, implicit, aplicarea legii este atributul suveran al instanțelor judecătorești în opera de înfăptuire a justiției, iar opusul acestei interpretări/aplicări se realizează prin exercitarea căilor de atac.

CNCD nu se putea subroga instanțelor de judecată pentru a da o dezlegare aspectelor de fond ale petiției care vizează modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale, precum și consecințele juridice ce decurg dintr-o asemenea interpretare.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile formulate de recurentă sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul formulat de reclamanta C..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta C. împotriva sentinței civile nr. 221 din 28 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești– secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 martie 2022.