ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1885/2022

Ședința publică din data de 30 martie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 21 iunie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a formulat contestație în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care a solicitat:

- anularea Deciziei Fondului de Garantare a Asiguraților nr. 20118/30.05.2019;

- obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de daune morale reprezentând despăgubiri garantate ca urmare a falimentului B. S.A.;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată prilejuite de soluționarea acestui litigiu.

Prin sentința civilă nr. 971 din 16 decembrie 2019, Curtea de Apel București:

- a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și, în consecință:

- a anulat în parte decizia nr. 20118/30.05.2019, în ceea ce privește art. 2 de respingere parțială a cererii de plată;

- a obligat pârâtul la plata către reclamantă, cu titlu de daune morale, a sumei de 78.000 RON;

- a respins, în rest, contestația;

- a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 300 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2 au declarat recurs atât reclamanta, cât și pârâtul.

3.1. Prin recursul formulat, reclamanta A. a solicitat admiterea cererii de recurs și, în raport de dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, casarea sentinței recurate, iar în rejudecare, să se dispună obligarea intimatului la plata daunelor morale într-o sumă cât mai aproape de cea pe care a solicitat-o prin cererea de chemare în judecată.

3.2. Prin recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., s-a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. De asemenea, a solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-pârât a învederat, în esență, că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea prevederilor art. 49 lit. d) din Norma ASF nr. 14/2011 care prevede că, la stabilirea despăgubirilor în cazul deceselor se au în vedere și daunele morale "în conformitate cu legislația și jurisprudența din România".

A susținut că soluția instanței de fond este greșită, având în vedere pe de o parte, dreptul de apreciere de care acesta dispune, care nu a fost exercitat discreționar sau prin abuz/exces de putere, ci în baza unor reguli clare și concrete, cu aplicabilitate generală, ce asigură respectarea unui tratament egal și nediscriminatoriu față de oricare victimă a accidentelor rutiere, iar pe de altă parte, rolul Fondului de Garantare a Asiguraților, lipsa criteriilor și limitelor legale de stabilire a cuantumului daunelor morale.

Astfel că recurgerea la o procedură internă standardizată nu contravine vreunei prevederi legale și nici nu este de natură a leza dreptul persoanei îndreptățite de a primi daune morale, ci, dimpotrivă, are rolul de a asigura transparența în procesul adoptării soluției administrative, precum și a unui tratament echitabil pentru fiecare dintre persoanele îndreptățite la primirea unor astfel de despăgubiri, suma acordată fiind în conformitate cu rolul Fondului de Garantare a Asiguraților.

4.1. Recurenta-reclamantă A. a depus întâmpinare față de recursul pârâtului, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

4.2. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare față de recursul reclamantei, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

II.1. În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta A.

În conformitate cu prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., analizând cu prioritate excepția nulității recursului declarat de reclamantă, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că excepția este întemeiată, urmând a fi admisă, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.: "Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Articolul 487 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că: "Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs."

Conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ.: "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.: "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488."

În acest sens, Înalta Curte constată că potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.: "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Examinând cererea de recurs formulată în cauză, Înalta Curte constată că aceasta nu îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., întrucât, argumentele prezentate nu sunt altceva decât nemulțumirea recurentei-reclamante cu privire la insuficienta acordare a daunelor morale, însă nu critică nelegalitatea sentinței prin încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Or, simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția adoptată de instanța ce a pronunțat hotărârea atacată nu constituie un motiv de nelegalitate a sentinței, această neregularitate sancționându-se cu nulitatea.

Recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, instanța de recurs fiind învestită cu analiza conformității hotărârii recurate în raport de dispozițiile legale incidente, prin prisma motivelor de casare expuse de art. 488 C. proc. civ.

Întrucât, în speță, recurenta-reclamantă nu s-a conformat exigențelor impuse de lege și nu a formulat critici care să permită încadrarea motivelor de recurs într-unul din cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d), art. 489 alin. (2) și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va admite excepția nulității recursului, invocată din oficiu, și va anula recursul declarat de reclamanta A..

II.2. În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților

Analizând criticile formulate de acest recurent, în raport cu motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Reclamanta A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, modificarea Deciziei nr. 20118/30.05.2019, în sensul majorării cuantumului daunelor morale stabilite în favoarea sa.

Prima instanță a admis acțiunea reclamantei și a anulat în parte Decizia FGA nr. 20118/30.05.2019, în privința cuantumului daunelor morale, pe care le-a majorat cu încă 78.000 RON, pe lângă suma de 78.000 RON deja acordată, obligând pârâtul FGA la plata către reclamantă a sumei de 78.000 RON, respingând în rest contestația.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta a fost invocat formal, în condițiile în care prin cererea de recurs nu au fost formulate critici cu privire la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, astfel că, în lipsa unor critici concrete, instanța de recurs nu poate analiza hotărârea recurată din perspectiva acestui motiv de casare.

Referitor la cererea de recurs, Înalta Curte constată că, deși Fondul de Garantare a Asiguraților nu este asigurator sau reasigurator, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, acesta, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător. Alin. (3) al aceluiași articol statuează că: "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

De asemenea, potrivit art. 11 din Legea nr. 213/2015: "Fondul asigură efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de prezenta lege", iar conform art. 12 alin. (1) din același act normativ: "Orice persoană care invocă vreun drept de creanță împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliță de asigurare valabilă, între data închiderii procedurii de redresare financiară și cea a denunțării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului."

Prin urmare, chiar dacă Fondul de Garantare a Asiguraților nu este asigurator sau reasigurator, în cadrul schemei de garantare în domeniul asigurărilor și în realizarea scopului de protejare a creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, acesta face plăți din disponibilitățile sale persoanelor vătămate ca urmare a producerii riscului asigurat, în urma constituirii unui dosar de daună.

Înalta Curte constată că soluția instanței de fond este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar.

În ceea ce privește critica conform căreia, la acordarea daunelor morale reclamantei, instanța nu a ținut cont de procedura internă folosită de către recurentul-pârât pentru stabilirea cuantumului acestora, Înalta Curte constată că este nefondată.

Pentru că Legea nr. 213/2015 nu conține dispoziții exprese referitoare la modalitatea și cuantumul despăgubirilor reprezentând daune morale, s-a emis Norma ASF nr. 23/2014 – în vigoare la data producerii accidentului, care, la art. 50, prevedea că, la stabilirea despăgubirilor, în caz de deces, se au în vedere legislația și jurisprudența din România.

Cu toate acestea, în legislația internă nu a fost elaborat niciun act normativ care să prevadă, în concret, cu privire la cuantumul despăgubirilor morale, așa încât reperul pentru stabilirea acestora este jurisprudența instanțelor judecătorești și principiile care s-au degajat pe această cale.

Referitor la procedura internă utilizată de Fondul de Garantare a Asiguraților și criteriile folosite în aprecierea cuantumului acestor daune, se constată că are un caracter de recomandare, astfel că nici instanța de recurs și nici prima instanță nu sunt obligate să stabilească cuantumul daunelor morale în funcție de datele interne ale Fondului de Garantare a Asiguraților.

Astfel, jurisprudența în materia stabilirii cuantumului daunelor morale pe orice cale – civilă sau penală, a stabilit că, în absența unor criterii pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, se va apela la consecințele negative suferite de reclamant, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Cuantificarea despăgubirilor morale presupune analizarea unei jurisprudențe relevante, pentru a se identifica situații similare, iar marja de apreciere a instanței este limitată, în cazul de față, la criteriul obiectiv al limitei sumei de 450.000 RON pentru fiecare reclamant, prevăzute de Legea nr. 213/2015.

Este adevărat că despăgubirea nu trebuie să se transforme într-o îmbogățire fără justă cauză, dar nici media sumelor acordate în cazuri similare de instanțele din România și jurisprudența instanțelor naționale nu reprezintă criterii obligatorii în stabilirea cuantumului daunelor morale, ci acestea ajută doar la estimarea unui atare prejudiciu.

Cu alte cuvinte, în lipsa unor criterii și limite legale, stabilirea cuantumului daunelor morale include o doză de aproximare, prin raportare la consecințele negative suferite în plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care păgubitului i-a fost afectată situația familială, profesională și socială, fără ca sumele acordate cu titlu de despăgubiri morale să depășească sfera unor compensații destinate a alina suferința fizică și psihică, în caz contrar ajungându-se la o îmbogățire fără just temei a persoanei vătămate.

Din perspectivă jurisprudențială, atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluționat cauze similare, au procedat la o judecată mai degrabă în echitate, ținând cont de faptul că scopul acordării daunelor morale este de a oferi o compensație persoanelor vătămate, fără a avea pretenția ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii.

Pentru a-și păstra caracterul de "satisfacție echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu se transforma într-un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat sau, eventual, mai trebuie să le îndure persoana păgubită.

În ceea ce privește critica recurentului-pârât referitoare la cuantumul sumei acordate de către prima instanță cu titlu de daune morale, Înalta Curte constată că instanța de judecată este suverană în a-și forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecății, urmare a analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, în funcție de situația de fapt și de probele administrate, dar ținând seama și de practica judiciară în materie.

În ceea ce privește vătămările corporale avute în vedere de instanța de fond, se constată că aceasta nu s-a raportat doar la numărul de zile de îngrijiri medicale rezultat din expertiza medico-legală, ci a avut în vedere ansamblul problemelor de natură medicală rezultate din accidentul de circulație, menționând faptul că la stabilirea acestui cuantum al daunelor morale, Curtea are în vedere suferințele fizice suportate de către reclamant în perioada ce a urmat accidentului, suferințele psihice, dar și consecințele inevitabile ale situației create asupra vieții sale sociale.

Totodată, Înalta Curte reține că aprecierea instanței de fond cu privire la cuantumul daunelor morale reprezintă o problemă de temeinicie, nu o problemă de legalitate a sentinței recurate și acest aspect nu poate fi cenzurat în cadrul unei căi extraordinare de atac cum este cea a recursului, cale de atac care, în raport de prevederile art. 488 din C. proc. civ., poate fi formulată doar pentru motive de legalitate, nu și pentru motive de temeinicie.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului-pârât, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, instanța de fond pronunțând o hotărâre legală sub toate aspectele analizate.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului declarat de reclamanta A., invocată din oficiu.

Anulează recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 971 din 16 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București– secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nemotivat.

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 martie 2022.