ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1747/2023

Ședința publică din data de 28 martie 2023

Asupra conflictului negativ de competență de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul la Tribunalul Dâmbovița –Secția I Civilă la data de 22.09.2021 sub nr. x/2021, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. și S. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București, Curtea de Apel Brașov, Tribunalul București și Tribunalul Ilfov au solicitat să se dispună:

- reîncadrarea, recalcularea indemnizației de încadrare și obligarea la emiterea ordinelor de salarizare și a celorlalte drepturi aferente raportat un coeficient de multiplicare de 19,00, începând cu data de 20.09.2018 și în continuare;

- obligarea pârâților la plata pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățiti prin valorificarea unui coeficient de multiplicare de 19,00 și venitul efectiv plătit, începând cu data de 20.09.2018 și în continuare, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

În motivare au arătat că sunt judecători care în prezent își desfășoară activitatea la Curtea de Apel București, secția I penală, conform tabelului alăturat acțiunii.

Tribunalul Ilfov a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței material procesuale a Tribunalului Dâmbovița, secția civilă, având în vedere că solicitările reclamanților nu pot fi grefate pe un raport specific de dreptul muncii, în realitate reclamanții criticând ordinele de salarizare emise ceea ce atrage competența material procesuală a instanței de contencios administrativ; excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Dâmbovița, raportat la dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 având în vedere necesitatea sesizării instanței de la locul domiciliului fiecărui reclamant; excepția lipsei calității procesuale pasive a Tribunalului Ilfov solicitările, reclamanților neputând fi considerate grefate pe un raport juridic specific între reclamanți și Tribunalul Ilfov; excepția inadmisibilității pentru neîndeplinirea procedurii prealabile obligatorii, având în vedere că nu s-a urmat procedura prealabilă obligatorie prevăzută de Legea nr. 284/2010 și Legea nr. 153/2017.

Ministerul Justiției a formulat întâmpinare, în cadrul căreia, având în vedere obiectul principal al pretențiilor constând în obligarea la reîncadrare, recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente și emiterea ordinelor de salarizare, a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Dâmbovița de a soluționa cauza.

Astfel, ținând cont că reclamanții își exprimă nemulțumirea față de drepturile salariate stabilite după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010, invocăm dispozițiile art. 7, CAP. VIII din Anexa VI la Legea-cadru 284/2010 potrivit cărora, "(l)Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariate, poate face contestație, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al înaltei Curți de Casație și Justiție ori, după caz, la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile. (2) împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile Colegiului de conducere al înaltei Curți de Casație și Justiție, sau, după caz, a Curții de Apel București, pentru celelalte hotărâri...".

De asemenea, potrivit art. 7 alin. (1), CAP VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, "Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariate, poate face contestație, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariate, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecției Judiciare, Institutului Național al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri, Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al înaltei Curți de Casație și Justiție ori la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituții din sistem care au stabilit drepturile salariate, după caz. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București".

Această competență specială este reținută și de Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul Deciziei nr. 9/2017 privind examinarea recursului în interesul legii, aceasta reținând la pct. 35-37 din decizie, cu referire expresă la familia ocupațională de funcții bugetare "justiție", că "... în această situație, legea instituie o procedură specială în fața ordonatorului de credite, urmată de o procedură judiciară în contencios administrativ."

Prin prezenta acțiune, reclamanții critică în mod expres ordinele de salarizare, susținând că "ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, drepturile salariate ale subsemnaților nu au fost corect calculate, ordinele emise de Ministrul Justiției..ț neavând în vedere coeficientul de multiplicare 19,00."

Prin urmare, consideră ca fiind evident că demersul judiciar îmbracă forma unei acțiuni în contencios administrativ și pe cale de consecință, solicită admiterea excepției necompetenței materiale a tribunalului și trimiterea cauzei, spre competentă soluționare la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Având în vedere că reclamanții sunt judecători în cadrul Curții de Apel București, a solicitat a se avea în vedere dispozițiile art. 127 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora "în cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii."

Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență

Hotărârea Tribunalului Dâmbovița – secția I Civilă - Complet specializat în soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale.

Prin sentința nr. 250 din 26 ianuarie 2022, Tribunalul Dâmbovița – secția I Civilă - Complet specializat în soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul Dâmbovița a reținut, în esență că reclamanții solicită prin prezenta cerere obligarea Ministerului Justiției la emiterea ordinelor de salarizare cu reîncadrarea lor și recalcularea indemnizației de încadrare raportat la un coeficient de multiplicare de 19.00 și obligarea pârâților la plata drepturilor salariale derivate din reîncadrare, astfel că, în cauză, capătul de cerere principal este cel referitor la emiterea ordinului de salarizare, de care, conform dispozițiilor art. 35 alin. (4) C. proc. civ., depinde soluționarea celorlalte.

Prin urmare, competentă pentru soluționarea întregii cereri este instanța competentă potrivit legii pentru soluționarea primului capăt de cerere, capătul principal de a cărui soluționare depind și celelalte.

Astfel, având în vedere dispozițiile art. 10 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. f) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în cauză contestându-se refuzul de emitere a unui act administrativ de către o autoritate publică centrală, competența materială de soluționare a cererii în primă instanță aparține secției de contencios administrativ a curții de apel.

Totodată, având în vedere dispozițiile art. 7 alin. (1) și (2) din Capitolul VIII al Anexei 5 la Legea nr. 153/2017, cererea de față reprezintă o plângere formulată conform art. 7 alin. (2) din Capitolul VIII al Anexei 5 la Legea nr. 153/2017.

Ori, potrivit dispozițiilor exprese ale acestui text de lege competența în soluționarea acestei cauze aparține Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, aceste dispoziții având caracter special și derogatoriu de la dispozițiile art. 127 C. proc. civ.

A reținut Tribunalul Dâmbovița că, deși s-ar aprecia că această insstanță ar fi competentă teritorial, nu are competența materială să soluționeze o astfel de cauză, instanța eventual competentă fiind tot o curte de apel. Cum reclamanții nu indică în cuprinsul cererii o astfel de instanță, se apreciază că tribunalul nu poate face o astfel de alegere.

Astfel, Tribunalul Dâmbovița – secția I Civilă - Complet specializat în soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București –Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Hotărârea Curții de Apel București –Secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 1155/2022 din 7 iunie 2022, Curtea de Apel București –Secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a admis la rându-i excepția necompetenței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Pitești – secția civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel București a reținut, în esență că, reclamanții sunt judecători la Curtea de Apel București și solicită prin prezenta cerere obligarea Ministerului Justiției la emiterea ordinelor de salarizare cu reîncadrarea lor și recalcularea indemnizației de încadrare raportat la un coeficient de multiplicare de 19.00 și obligarea pârâților la plata drepturilor salariale derivate din reîncadrare.

Așadar, capătul de cerere principal este cel referitor la emiterea ordinului de salarizare, astfel că, raportat la dispozițiile art. 10 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, în cauză contestându-se refuzul de emitere a unui act administrativ de către o autoritate publică centrală, competența materială de soluționare a cererii în primă instanță aparține secției de contencios administrativ a curții de apel.

În privința incidenței art. 127 alin. (1) C. proc. civ., invocat de Ministerul Justiției, a reținut Curtea de Apel București că, potrivit acestui text legal, dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

Prin urmare, raportat la aceste dispoziții, Curtea de Apel București a admis excepția necompetenței, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a prezentei cauze în favoarea Curții de Apel Pitești – secția civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Hotărârea Curții de Apel Pitești – secția civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința nr. 2/F-CONT din 09 ianuarie 2023, Curtea de Apel Pitești – secția civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis, la rându-i, excepția de necompetență materială, invocată din oficiu, declinând competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița – secția I Civilă.

A constatat intervenit conflict negativ de competență, a suspendat din oficiu judecata cauzei până la soluționarea conflictului negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel Pitești – secția civilă, de contencios administrativ și fiscal a reținut, în esență că cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți nu este o plângere de natura celei reglementate la art. 7 alin. (2) din Secțiunea I, cap VIII, Anexa V la Legea nr. 153/2017, tocmai întrucât reclamanții nu contestă o hotărâre a vreunuia dintre organele la care se referă alin. (1) al art. 7 din secțiunea, capitolul și anexa anterior menționate, nereieșind nici măcar că reclamanții ar fi adresat, vreunuia dintre organele respective, vreo contestație administrativă de natura celei reglementate de același alin. (1) al art. 7 indicat anterior, ci aceștia solicită, așa cum s-a arătat mai sus, reîncadrarea, recalcularea indemnizației de încadrare și obligarea la emiterea ordinelor de salarizare și a celorlalte drepturi aferente raportat la un coeficient de multiplicare de 19,00.

A apreciat, astfel, că plângerea despre care vorbește alin. (2) al art. 7, menționat mai sus, poate interveni doar în contextul unei contestații administrative care să fie formulată în condițiile alin. (1) al art. 7, iar, așa cum reiese din prevederile celor două alineate în discuție, atât contestația administrativă, cât și plângerea, presupun respectarea unor termene. Așa încât, cererea reclamanților nu poate fi interpretată într-un sens care ar determina aplicarea unor cu totul alte norme legale decât cele pe care aceștia și-au întemeiat cererea, observându-se, în acest sens, că cererea reclamanților nu este întemeiată în nici un fel pe art. 7 din Secțiunea I, cap VIII, Anexa V la Legea nr. 153/2017, ci este întemeiată pe art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, decizia (HP) nr. 23/2016, decizia (HP) nr. 36/2018, O.U.G. nr. 20/2016, art. 1.531 și 1.535 C. civ., art. 166 Codul Muncii, aceste temeiuri de drept fiind indicate expres în cerere.

În al doilea rând, a mai reținut Curtea de Apel Pitești că, din modul în care sunt formulate pretențiile reclamanților reiese că cererea prin care se solicită emiterea ordinului de salarizare este cerere accesorie, întrucât reiese că această cerere depinde de soluția care se va da cererii privind reîncadrarea și celei privind recalcularea indemnizațiilor reclamanților, neputând fi soluționată diferit de aceasta din urmă, din moment ce, așa cum reiese din modul de formulare a întregii cereri de chemare în judecată, solicitarea de emitere a ordinelor de salarizare este formulată ca o consecință a obligării pârâților la reîncadrarea și la recalcularea indemnizațiilor.

În al treilea rând, prin cererea reclamanților vizând emiterea ordinului de salarizare, nu se solicită instanței analizarea vreunui act administrativ și nici nu se deduce judecății un act asimilat, nereieșind în vreun fel că reclamanții ar fi adresat, anterior cererii de chemare în judecată, vreo solicitarea pârâților de emitere a ordinului de salarizare și care să fi fost refuzată de pârâți ori căreia nu i s-ar fi răspuns.

De asemenea, așa cum deja s-a arătat și mai sus, nu reiese nici că s-ar fi dedus judecății vreo contestație în sensul art. 37 din Legea nr. 153/2017, prin care să se fi contestat ordinul de salarizare, ci ceea ce se solicită de către reclamanți, prin cererea în discuție (vizând ordinele de salarizare), nu este altceva decât obligarea pârâților la emiterea unor ordine de salarizare la nivelul salarizării corespunzătoare judecătorilor, fără nicio altă solicitare legată de o eventuală contestare a ordinelor de salarizare deja emise.

Trebuie observat, astfel, că litigiul dedus judecății nu s-a născut nici din emiterea unui act administrativ și nici din nesoluționarea în termenul legal a vreunei cereri ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, nefiind astfel în fața unui litigiu de contencios administrativ, în sensul art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004, ci în fața unui litigiu în care practic se pune în discuție raportul de muncă al reclamanților magistrați.

Invocând Decizia (RIL) nr. 46/2008 și în decizia (RIL) nr 16/2016, conform cărora magistrații constituie o categorie specială de persoane care își desfășoară activitatea în temeiul unui "raport de muncă sui generis", arătându-se, totodată, în decizia (RIL) nr. 46/2008, și că "Drepturile și obligațiile acestor categorii de personal sunt reglementate de Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările ulterioare, și Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare", precum și considerentele deciziei (RIL) nr. 16/2016, prin care, la pct. 31, s-a arătat că: "Raporturile juridice de muncă se pot fundamenta fie pe un contract individual de muncă, materializat în urma încheierii, semnării de către părți, fie se pot desfășura și în lipsa acestuia - în această din urmă categorie fiind incluși magistrații care "constituie o categorie specială de personal care își desfășoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis", situația celor care dețin demnități publice fiind asimilată, prin decizia menționată, cu cea a acestora", a reținut Curtea de Apel Pitești ca fiind cât se poate de clar, că magistrații își desfășoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis, în lipsa unui contract individual de muncă. De altfel, acest aspect reiese și din considerentele de la pc 60, prin care s-a arătat că: "Astfel, raporturile juridice în cauză sunt raporturi juridice de muncă (cum s-a detaliat mai sus) neîntemeiate pe un contract individual de muncă", considerente care, privite prin prisma celor de la pc 31 (în care s-a arătat că situația celor care dețin demnități publice este asimilată, sub aspectul analizat, cu cea a magistraților), evidențiază și mai mult faptul că raporturile juridice de muncă al magistraților se desfășoară în lipsa unui contract individual de muncă.

Or, raportat la art. 278 alin (2) din Codul Muncii, conform cărora "Prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective", a apreciat ca fiind evident că, în contextul art. 278 alin. (2) Codul muncii, trebuie aplicate, sub aspectul competenței, prevederile Codului muncii, tocmai întrucât, prin legile speciale care reglementează "drepturilor și obligațiilor acestor categorii speciale", nu se prevede că raporturile de muncă ale magistraților ar fi supuse controlului instanței de contencios administrativ. De altfel, și reclamanții au trimis, în indicarea temeiul de drept al cererii lor, la Codul muncii.

Astfel, s-a reținut că, deși cererea vizând emiterea ordinelor de salarizare nu ar fi privită ca cerere accesorie, tot nu ar reveni instanței de contencios competența de soluționare a cauzei, tocmai întrucât, așa cum s-a arătat anterior, prin această cerere nu se solicită instanței analizarea vreunui act administrativ și nici nu se deduce judecății un act asimilat, ci se deduce judecății un raport juridic căruia, în materie de competență, i se aplică normele de dreptul muncii, sens în care invocă și practica Înaltei Curți (decizia nr. 4365/15.09.2020, secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 166/2021 – secția a II a Civilă, decizia nr. 276/2021 – secția a II a Civilă, decizia nr. 32/2021, secția de contencios administrativ și fiscal).

Raportându-se și la art. 99 alin (2) C. proc. civ., tot tribunalului îi revine competența de soluționare a cauzei, fiind vorba despre un litigiu în care se pune în discuție un raport juridic guvernat de normele de dreptul muncii.

Nu în ultimul rând, trebuie observat că întreaga jurisprudență la care trimit reclamanții în susținerea pretențiilor acestora, este venită de la instanțele de drept civil, și nicidecum de la instanțele de contencios administrativ.

Prin urmare, Curtea de Apel Pitești, apreciind ca fiind întemeiată excepția de necompetență materială, invocată din oficiu, a admis această excepție și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă.

Decizia ÎCCJ pronunțată în regulator de competență

Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu stabilirea regulatorului de competență, în conformitate cu dispozițiile art. 135 din C. proc. civ., analizând obiectul cauzei deduse judecății și dispozițiile legale incidente va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pentru considerentele ce succed:

Argumentele de fapt și de drept relevante

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 alin. (2), art. 134, art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente cauzei.

Înalta Curte constată că, în cauză, ne aflăm în fața unui conflict negativ de competență tipic, întrucât dispozițiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., republicat, dispun că "există conflict de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior și-au declarat necompetența".

Argumentele de fapt și de drept relevante

Obiectul cauzei îl reprezintă cererea reclamanților, judecători în cadrul Curții de Apel București, instanță ce are și calitatea de pârâtă, de obligare a pârâților la reîncadrarea, recalcularea indemnizației de încadrare și obligarea la emiterea ordinelor de salarizare și a celorlalte drepturi aferente raportat la un coeficient de multiplicare de 19% începând cu 20.09.2018 și în continuare.

De asemenea, au solicitat obligarea pârâților la plata pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățiti prin valorificarea unui coeficient de multiplicare de 19,00 și venitul efectiv plătit, începând cu data de 20.09.2018 și în continuare, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

Potrivit statuărilor Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite din Decizia nr. 46 din 15 decembrie 2008 privind recursul în interesul legii "Magistrații constituie o categorie specială de personal care își desfășoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis.". Raportului de muncă respectiv îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 53/2003 privind Codul muncii, care, la art. 1, prevede că "(1) Prezentul cod reglementează domeniul raporturilor de muncă, (…) precum și jurisdicția muncii. (2) Prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii.".

Potrivit art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, "(…) Salarizarea judecătorilor și procurorilor se stabilește prin lege specială.", iar potrivit art. 8 alin. (2) din cap. VIII, Anexa V din Legea–cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, "Indemnizațiile de încadrare și celelalte drepturi ale judecătorilor (…) se stabilesc, (…), de ministrul justiției, (…), cu excepția cazurilor în care, prin lege specială sau prin prezenta lege, se prevede altfel.".

Potrivit art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, "Bugetul curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiției, ministrul justiției având calitatea de ordonator principal de credite.".

Din normele legale citate, rezultă că salariul judecătorilor este stabilit prin act al ministrului justiției, act calificat de lege ca fiind act administrativ.

Totodată, se constată că acțiunea nu privește o situație de fapt particulară privind un raport individual sau colectiv de muncă, ci vizează interpretarea unor norme de lege cu aplicabilitate generală pentru personalul din familia ocupațională (coeficientul de multiplicare fiind un element al salarizării de bază și comun personalului din "Justiție"), instanțele având de dat relevanță deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016 care pun în discuție efectele juridice ale unor hotărâri pronunțate în materia salarizării personalului din aceeași familie ocupațională.

De asemenea, se constată că reclamanții nu au criticat conținutul unuia sau mai multor ordine de salarizare, care să facă obiectul contestației prealabile și, ulterior, a acțiunii în anulare, pentru a fi incidente dispozițiile art. 7 din Cap. VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010 sau ale art. 7 din Anexa V la Legea nr. 153/2017, ci urmăresc recunoașterea unor drepturi salariale, tinzând la emiterea unor noi decizii de încadrare prin care să le fie recunoscute aceste drepturi salariale, cu toate consecințele care decurg din aceasta.

Prin urmare, Înalta Curte reține că obiectul cauzei nu îl reprezintă contestarea unui act administrativ de stabilire a drepturilor salariale, ci obligarea Ministerului Justiției la recalcularea și plata salariilor de care beneficiază reclamanții, potrivit prevederilor legislative invocate și ca efect al ultimelor hotărâri interpretative date de Curtea Constituțională și Înalta Curte, respectiv emiterea unor acte administrative cu caracter individual, respectiv a ordinelor privind încadrarea și stabilirea drepturilor salariale, în baza cărora să se procedeze la achitarea acestor drepturi, iar aceste pretenții intră în competența materială de soluționare a instanțelor de contencios administrativ.

Calificarea pe care legea o dă actului de stabilire a drepturilor salariale, ca fiind un act administrativ, lasă fără valoare, din perspectiva stabilirii competenței instanței de contencios administrativ, faptul că pretențiile sunt formulate în cadrul raportului juridic de muncă.

Așa fiind, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea unei autorități publice centrale la emiterea unor acte administrative cu caracter individual, având în vedere prevederile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, precum și cele ale art. 127 C. proc. civ., pentru înlăturarea oricăror suspiciuni referitoare la imparțialitatea judecătorilor ce urmează să soluționeze prezenta cauză, Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze cauza, în fond, este Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

În ceea ce privește incidența art. 127 C. proc. civ., Înalta Curte, în regulator de competență reține că, în prezenta cauză reclamanții sunt judecători ai Curții de Apel București.

Ori, dispozițiile art. 127 C. proc. civ., prevăd următoarele:

"(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea,

Deopotrivă, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 127 sunt incidente și raportat la calitatea de pârâtă a Curții de Apel București, alin. (2)

1

prevăzând că " Dispozițiile alin. (1)...se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz".

Caracterul facultativ este dat de posibilitatea de a opta între mai multe instanțe, egale în grad, aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate, norma legală având însă caracter imperativ, sub aspectul obligației de a sesiza o altă instanță decât cea la care reclamantul sau pârâtul, ce are calitatea de judecător, procuror, asistent judiciar ori grefier, își desfășoară activitatea, respectiv în acord cu interpretarea dată prin Decizia Curții Constituționale nr. 290/2018, altă instanță decât cea care are calitatea de reclamantă/pârâtă în cauză.

În considerarea acestor dispoziții reclamanții au sesizat, ca și instanță aflată în vecinătatea "curții de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea", Tribunalul Dâmbovița, ce se află în circumscripția Curții de Apel Ploiești.

Cum însă competența materială de soluționare a cauzei nu revine tribunalului, ci Curții de Apel, raportat la rangul Ministerului Justiției – de autoritate publică centrală, Înalta Curte, având în vedere, atât calitatea reclamanților de judecători la Curtea de Apel București cât și dubla calitate a Curții de Apel București, respectiv calitatea de parte în proces, pârâtă, și calitatea de instanță competentă să soluționeze cerere de chemare în judecată, Înalta Curte va stabili în favoarea Curții de Apel Pitești– secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca și instanță învecinată Curții de Apel București, competența de soluționare a prezentei cauze.

Temeiul legal al soluției adoptate

Pentru considerentele expuse, reținând incidența în cauză a dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 554/2004, dar și a art. 127 și art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența soluționării cauzei având ca obiect cererea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București, Curtea de Apel Brașov, Tribunalul București, Tribunalul Ilfov în favoarea Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 28 martie 2023.