ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2064/2022

Ședința publică din data de 5 aprilie 2022

Asupra conflictului negativ de competență de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, la data de 21.10.2020, sub nr. x/2020, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., Pricope Paul, I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S. și T. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București și Tribunalul București, solicitând instanței să dispună obligarea acestora la:

- reîncadrarea reclamanților și recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente la nivelul indemnizațiilor procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T., prin luarea în considerare a coeficienților de multiplicare, începând cu 09.04.2015 și în continuare pentru viitor, stabiliți în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, în raport cu funcțiile deținute sau cu care sunt asimilați potrivit legii;

- repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze, respectiv obligarea pârâților la calcularea, plata și alocarea sumelor necesare pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care suntem îndreptățiți și venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

2.1. Prin sentința civilă nr. 2884/03.11.2021, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă - Complet specializat în soluționarea conflictelor de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței materiale invocată de pârâtul Ministerul Justiției prin întâmpinare și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut că potrivit dispozițiilor art. 99 alin. (2) din C. proc. civ., în cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt.

Raportat la modalitatea în care a fost formulată acțiunea reclamanților, tribunalul a constatat că aceștia au solicitat, în ordinea firească a obligațiilor, "reîncadrarea" cu luarea în considerare a coeficienților de multiplicare stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27//2006, lit. A) pct. 6-13, urmând recalcularea și plata drepturilor salariale prin raportare la noul coeficient de multiplicare, inclusiv în ceea ce privește prejudiciul creat prin neacordarea drepturilor de care consideră că ar fi trebuit să beneficieze.

Rezultă așadar, independent de modalitatea în care a fost redactată acțiunea (nefiind depuse precizări cu privire la petitul 1 al cererii de chemare în judecată, deși s-a solicitat expres reclamanților acest lucru), faptul că reclamanții solicită practic emiterea unor noi acte de încadrare prin care să le fie recunoscut un anumit drept salarial, cu toate consecințele care decurg. Emiterea unei noi decizii de încadrarea a reclamanților presupune implicit analiza legalității și temeiniciei deciziei de încadrare care își produce efectele față de aceștia, la data promovării acțiunii, astfel încât sunt incidente dispozițiile art. 7 din Capitolul VIII, Anexa V, a Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

2.2. Prin sentința civilă nr. 1902 din data de 10.12.2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea unui complet specializat în soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale din cadrul Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă.

Constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata și a înaintat dosarul cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal pentru soluționarea conflictului.

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel București a reținut că reclamanții nu contestă un act administrativ tipic sau asimilat, pretențiile pe care le opun pârâților se grefează pe o discriminare de ordin salarial, petitele principale țin de jurisdicția muncii, iar pentru cele accesorii funcționează prorogarea legală de competență.

Prin urmare, reclamanții nu au învestit instanța de judecată cu o acțiune în anularea unui act administrativ, pentru a fi incidente dispozițiile art. 7 din Cap. VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010 sau ale art. 7 din Anexa V la Legea nr. 153/2017, ci cu o acțiune în pretenții, capătul de cerere având ca obiect "reîncadrarea" sau "alocarea sumelor necesare" fiind accesorii, considerate de reclamanți a fi remediul pentru înlăturarea pe viitor a discriminării invocate, în condițiile O.G. nr. 137/2000.

Nu este relevant faptul că părțile reclamante nu au solicitat acordarea sumelor cu titlu expres de "despăgubiri", cât timp s-a folosit noțiunea de "prejudiciu creat", cu referire la "inechitățile salariale" și "discriminare".

Față de interpretarea dată în mod implicit prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 21/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție (în partea neafectată de Decizia nr. 51/2020 a Curții Constituționale), competența materială a acțiunilor în despăgubire formulate de persoanele lezate, în lipsa atacării unor ordine de salarizare, revine instanțelor de drept comun.

Corpului magistraților nu îi sunt aplicabile dispozițiile privind funcționarii publici, ci beneficiază de un statut special, în principal fiind aplicabile dispozițiile de drept comun din Codul muncii, inclusiv în ceea ce privește competența jurisdicției muncii și asigurărilor sociale (art. 284 din Codul muncii și art. 34. alin. (4) din Legea nr. 304/2004). Or, în conformitate cu dispozițiile art. 123 alin. (1) C. proc. civ., cererile accesorii, adiționale, precum și cele incidentale se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, cu excepția cererilor prevăzute la art. 120.

Totodată, reclamanții sunt judecători în cadrul Curții de Apel București, iar aceeași instanță este pârâtă, sens în care reclamanții au arătat în mod expres în cuprinsul acțiunii că au optat pentru un tribunal din cadrul curții de apel învecinate, în baza art. 127 alin. (1) și alin. (2)

1

C. proc. civ. Or, aceeași normă legală s-ar aplica și în cazul în care instanța competentă material ar fi fost curtea de apel, în niciun caz competența de judecată a cererii neputând reveni Curții de Apel București.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 alin. (2) și art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente.

Instanța a fost învestită cu o cerere prin care reclamanții, în calitate de judecători la Curtea de Apel București, au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul București și Curtea de Apel București, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună reîncadrarea acestora la nivelul indemnizațiilor procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T., prin luarea în considerare a coeficienților de multiplicare, începând cu 09.04.2015 și în continuare pentru viitor, stabiliți în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, în raport cu funcțiile deținute sau cu care sunt asimilați potrivit legii. De asemenea, au solicitat repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze, respectiv obligarea pârâților la calcularea, plata și alocarea sumelor necesare pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care suntem îndreptățiți și venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

Potrivit statuărilor Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite din Decizia nr. 46 din 15 decembrie 2008 privind recursul în interesul legii "Magistrații constituie o categorie specială de personal care își desfășoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis.". Raportului de muncă respectiv îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 53/2003 privind Codul muncii, care, la art. 1, prevede că "(1) Prezentul cod reglementează domeniul raporturilor de muncă, (…) precum și jurisdicția muncii. (2) Prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii.".

Potrivit art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, "(…) Salarizarea judecătorilor și procurorilor se stabilește prin lege specială.", iar potrivit art. 8 alin. (2) din cap. VIII, Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, "Indemnizațiile de încadrare și celelalte drepturi ale judecătorilor (…) se stabilesc, (…), de ministrul justiției, (…), cu excepția cazurilor în care, prin lege specială sau prin prezenta lege, se prevede altfel.".

Potrivit art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, "Bugetul curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiției, ministrul justiției având calitatea de ordonator principal de credite.".

Din normele legale citate, rezultă că salariul judecătorilor este stabilit prin act al ministrului justiției, act calificat de lege ca fiind act administrativ.

Totodată, se constată că acțiunea nu privește o situație de fapt particulară privind un raport individual sau colectiv de muncă, ci vizează interpretarea unor norme de lege cu aplicabilitate generală pentru personalul din familia ocupațională (coeficientul de multiplicare fiind un element al salarizării de bază și comun personalului din "Justiție"), instanțele având de dat relevanță deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016 care pun în discuție efectele juridice ale unor hotărâri pronunțate în materia salarizării personalului din aceeași familie ocupațională.

De asemenea, se constată că reclamanții nu au criticat conținutul unuia sau mai multor ordine de salarizare, care să facă obiectul contestației prealabile și, ulterior, a acțiunii în anulare, pentru a fi incidente dispozițiile art. 7 din Cap. VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010 sau ale art. 7 din Anexa V la Legea nr. 153/2017, ci urmăresc recunoașterea unor drepturi salariale, tinzând la emiterea unor noi decizii de încadrare prin care să le fie recunoscute aceste drepturi salariale, cu toate consecințele care decurg din aceasta.

Prin urmare, Înalta Curte reține că obiectul cauzei nu îl reprezintă contestarea unui act administrativ de stabilire a drepturilor salariale, ci obligarea Ministerului Justiției la recalcularea și plata salariilor de care beneficiază reclamanții, potrivit prevederilor legislative invocate și ca efect al ultimelor hotărâri interpretative date de Curtea Constituțională și Înalta Curte, respectiv emiterea unor acte administrative cu caracter individual, respectiv a ordinelor privind încadrarea și stabilirea drepturilor salariale, în baza cărora să se procedeze la achitarea acestor drepturi, iar aceste pretenții intră în competența materială de soluționare a instanțelor de contencios administrativ.

Calificarea pe care legea o dă actului de stabilire a drepturilor salariale, ca fiind un act administrativ, lasă fără valoare, din perspectiva stabilirii competenței instanței de contencios administrativ, faptul că pretențiile sunt formulate în cadrul raportului juridic de muncă.

Așa fiind, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea unei autorități publice centrale la emiterea unor acte administrative cu caracter individual, având în vedere prevederile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, precum și cele ale art. 127 C. proc. civ., pentru înlăturarea oricăror suspiciuni referitoare la imparțialitatea judecătorilor ce urmează să soluționeze prezenta cauză, Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze cauza, în fond, este Curtea de Apel Pitești, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., Pricope Paul, I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S. și T. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București și Tribunalul București în favoarea Curții de Apel Pitești, secția contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 5 aprilie 2022.