ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1641/2021

Ședința publică din data de 17 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 8 decembrie 2017, reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în contradictoriu cu pârâtul A., a solicitat instanței de judecată să constate calitatea pârâtului de lucrător al Securității.

Prin sentința civilă nr. 2012 din data de 26 aprilie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în contradictoriu cu pârâtul A., constatând existența calității de lucrător al Securității în privința pârâtului.

Împotriva sentinței civile nr. 2012 din data de 26 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul A., întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii de fond și în rejudecare, respingerea acțiunii introductive, ca neîntemeiată.

În esență, recurentul-intimat a arătat că instanța de fond în mod greșit a reținut că, în cauză, ar fi fost îndeplinite condițiile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, respectiv că ar fi participat activ și efectiv la supravegherea informativă a persoanei verificate cu privire la raportarea sa la cultul religios, deși în cuprinsul notelor, nu sunt redate fapte sau acțiuni concrete, intenții sau preocupări faptice, eventualele interacțiuni sau nume și nici nu relevă urmărirea și cunoașterea, în scopul reprimării, a activității și credințelor persoanei în cauză, ci, dimpotrivă, pe lângă informațiile de ordin general, sunt redate aspecte favorabile, precum și absența relațiile nefavorabile.

A arătat că instanța de fond a preluat susținerile reclamantului din cuprinsul cererii de chemare în judecată și și-a întemeiat considerentele pe prezumții, pe generalități și aspecte teoretice și nicidecum pe probe certe, concrete, de natură să dovedească că a existat sau că s-a produs efectiv o suprimare ori o îngrădire a unor drepturi și libertăți fundamentale.

În susținerea recursului, recurentul-pârât a mai arătat următoarele:

- nu a avut nicio implicare în privința cercetării, condamnării și executării pedepsei persoanei supravegheate;

- nu a dispus supravegherea operativă, raportul nefiind scris și semnat de către acesta;

- supravegherea operativă a durat doar 3 luni;

- informatorii ("sursele") nu au fost recrutate de către recurent, ci de către Securitate, aceasta din urmă fiind cea care a dispus și comunicarea tuturor informațiilor către recurent care deținea funcția de șef al postului de miliție din comuna în care era stabilită acea persoană;

- persoana față de care s-a dispus supravegherea era membru al organizației "Martorii lui Iehova", organizație interzisă prin lege în perioada regimului comunist, încă din anul 1948;

- din lecturarea sarcinilor trasate și a notelor informative rezultă aspectul formal al supravegherii operative, informațiile furnizate nefiind de natură să conducă la o îngrădire a dreptului la viață privată în sensul prevederilor art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului;

- informațiile din referat erau date cu caracter public, general și rezultau din documente publice, nesecrete din evidența sfatului popular, din hotărârea de condamnare și din declarația dată de acea persoană prin care recunoștea că făcea parte din organizația "Martorii lui Iehova".

Recurentul-pârât a criticat sentința recurată și din perspectiva neindicării în concret a modalității în care a fost adusă atingere vieții private, respectiv care au fost consecințele negative produse în viața privată, în ce au constat îngrădirile vieții private ale persoanei respective.

În opinia sa, argumentele invocate de către reclamant și însușite de prima instanță reprezintă simple supoziții, nesusținute de înscrisuri sau de alte probe administrate în cauză.

A mai indicat o serie de hotărâri judecătorești cu titlu de practică judiciară.

Intimatul-reclamant Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

II.1. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de casare, recurentul-pârât a apreciat, în esență, că prima instanță nu a arătat în concret care sunt argumentele care au condus la soluția adoptată în prezenta cauză, ci doar a preluat susținerile părții adverse din cuprinsul "acțiunii în constatare", iar considerentele sentinței recurate se întemeiază pe prezumții, generalități și pe aspecte teoretice și nicidecum pe probe certe, concrete, de natură să dovedească că a existat sau că s-a produs efectiv o suprimare/îngrădire a unor drepturi și libertăți fundamentale.

Înalta Curte apreciază a fi nefondate aceste critici de nelegalitate, constatând că sentința recurată respectă rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și cuprinde atât argumente care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat susținerile părților și elementele de fapt și de drept ale cauzei, cât și raționamentul logico-juridic pe baza căruia a reținut că cererea de chemare în judecată este întemeiată.

Totodată, instanța de control judiciar reține că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susțineri formulate de către părțile din proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susține soluția pronunțată în cauză.

Față de aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

II.2. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În cauză, reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a sesizat instanța de judecată, susținând că pârâtul A., având gradul de sergent major (1964), de plutonier (1965) și funcția de șef al Postului de Miliție Bragadiru, secția Raională Zimnicea din cadrul Direcției Regonale București (1964, 1965), a participat activ la urmărirea informativă a unui membru al cultului Martorii lui Iehova, cu consecința încălcării dreptului fundamental la viață privată.

Potrivit dispozițiilor art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 este considerat lucrător al Securității "orice persoană care, având calitatea de ofițer sau de subofițer al Securității sau al Miliției cu atribuții pe linie de Securitate, inclusiv de ofițer acoperit, în perioada 1945 – 1989, a desfășurat activități prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului".

Prima instanță a verificat înscrisurile depuse la dosar, prin prisma condițiilor impuse de lege pentru constatarea calității de lucrător al Securității, concluzionând în sensul admiterii acțiunii promovate de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității.

Soluția instanței de fond este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, critica din recurs prin care se susține neîncadrarea activității desfășurate de pârât în prevederile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 fiind nefondată.

În ceea ce privește prima condiție impusă de lege, și anume aceea ca pârâtul A. să fi avut calitatea de ofițer sau subofițer al Securității, trebuie subliniat că aceasta nu a constituit obiect de dispută, ambele părți fiind de acord că, potrivit înscrisurilor existente la dosarul cauzei, pârâtul a fost subofițer de Miliție în perioada 1964-1965, desfășurând atribuții pe linie de Securitate. De altfel, acest aspect nu face nici obiectul criticii în recurs, astfel încât Înalta Curte nu îl va analiza.

Referitor la cea de-a doua condiție prevăzută de lege, și anume ca prin activitățile desfășurate să se fi suprimat sau îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului, recurentul-pârât a criticat hotărârea de fond, susținând, în esență, că prima instanță ar fi apreciat și încadrat greșit activitățile și operațiunile pe care le-a derulat, bazându-se pe generalități și prezumții, fără a arăta, în concret, în ce au constat atingerile aduse vieții private.

Această critică este nefondată, Înalta Curte achiesând la concluziile primei instanțe, potrivit cărora, prin activitatea de supraveghere operativă a numitului B., a fost îngrădit dreptul la viață privată a acestuia, astfel cum este reglementat de art. 33 din Constituția României din 1965 și de art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Astfel, din cuprinsul actelor existente la dosarul cauzei, rezultă că recurentul-pârât a aprobat o serie de măsuri operative de urmărire informativă a numitului B., direcționând și utilizând o sursă – C. – în vederea obținerii de informații privind opiniile și credințele persoanei verificate. Activitățile desfășurate de recurentul-pârât au constat în trasarea unor sarcini informatorului, acesta fiind îndrumat să culeagă informații și să sesizeze aspecte referitoare la viața personală a celui urmărit, respectiv ce poziție adoptă față de secta "Martorii lui Iehova" și în ce relații se află cu alți credincioși.

Se constată că recurentul-pârât, prin activitățile desfășurate, a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale, garantate chiar de legislația din acea perioada, iar îngrădirea drepturilor s-a produs chiar în momentul în care acesta a stabilit dirijarea unor surse informative în intimitatea persoanei urmărite, pentru a furniza informații despre viața privată și despre intențiile acestuia în legătură cu afilierea la o organizație religioasă.

Înalta Curte constată că, prin motivele de recurs, recurentul-pârât nu a contestat autenticitatea înscrisurilor depuse la dosar și nici nu a solicitat probe în combaterea lor. Mai mult decât atât, însuși recurentul-pârât a susținut că, prin referatul final întocmit și transmis către cei care au dispus supravegherea operativă, a comunicat informații despre persoana urmărită. Acesta susține însă că informațiile erau de notorietate publică și rezultau din documente publice, din evidențele sfatului popular, din hotărârea de condamnare și din declarația pe care o dăduse chiar persoana supravegheată și prin care recunoștea că făcea parte din acel cult religios. Mai arată că a lipsit cu desăvârșire intenția sa de a săvârși o imixtiune în viața personală a persoanei urmărite sau de a-i face vreun rău.

O asemenea apărare nu poate fi primită, având în vedere că, astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond, prin trasarea de sarcini surselor informative, pârâtul a urmărit cunoașterea unor aspecte ce nu erau publice, ținând de resorturile interioare ale persoanei urmărite, respectiv de raportarea sa la cultul religios respectiv, de manifestarea în continuare a credinței sale în intimitate și de interacțiunile cu alți credincioși.

Înalta Curte constată că, din moment ce acele informații urmau să ajungă la cunoștința autorităților, fără consimțământul persoanei supravegheate, este evidentă imixtiunea în viața privată a acesteia.

În respectivul context politic și social, în care era de notorietate atitudinea ostilă a autorităților comuniste față de cultul "Martorii lui Iehova", este exclus ca recurentul-pârât să nu fi realizat că, odată ce furniza astfel de informații cu privire la persoana supravegheată, se putea desfășura o acțiune de investigare din partea Securității sau o accentuare a formelor de supraveghere, cu consecințe evidente asupra vieții private a acestuia. Or, toate aceste acțiuni sunt de natură a încălca dreptul la viață privată prevăzut de art. 17 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice și de art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, precum și dreptul la libertatea gândirii, a conștiinței și a religiei, prevăzut de art. 30 din Constituția României din 1965, coroborat cu art. 18 din pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice.

Înalta Curte constată că încălcarea drepturilor fundamentale ale persoanei urmărite de către recurentul-pârât nu a fost o măsură proporțională și nici rezonabilă, scopul urmărit nefiind unul legitim, atât timp cât, deși în mod formal se urmărea protejarea siguranței naționale, prin informațiile obținute erau vizate persoanele care nu aderau la principiile și la ideile statului comunist totalitar.

Trebuie subliniat că prevederile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 se circumscriu prevederilor art. 29 alin. (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului, text legal care permite îngădiri ale drepturilor omului, cu condiția ca acestea să fie "stabilite de lege" și să aibă drept scop satisfacerea "cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale, într-o ordine democratică". Or, această condiție nu este îndeplinită în prezenta cauză, întrucât nu se poate reține că, prin afilierea la un cult religios, persoana urmărită ar fi încercat să pună în pericol siguranța națională sau ordinea publică.

Nefondată este și critica privind desfășurarea activității pârâtului din dispoziția Securității, prin prisma funcției sale de șef al postului de miliție din comuna în care se stabilise persoana vizată, fără ca această inițiativă să-i aparțină și fără să aibă vreo implicare în recrutarea surselor informative, întrucât aceasta nu exclude incidența dispozițiilor O.U.G. nr. 24/2008.

Înalta Curte constată că, în cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât a făcut trimitere la o serie de decizii cu titlu de practică judiciară, însă aceasta nu reprezintă o critică de nelegalitate și nu poate conduce la reformarea sentinței recurate, astfel că nu va fi analizată de către instanța de control judiciar.

Față de considerentele expuse anterior, în acord cu instanța de fond, Înalta Curte constată că, în cauză, sunt întrunite cele două condiții prevăzute de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, respectiv calitatea recurentului-pârât de subofițer al Miliției și desfășurarea de către acesta a unor activități prin care au fost încălcate drepturi și libertăți fundamentale ale omului.

În consecință, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul A. împotriva sentinței civile nr. 2012 din 26 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București– secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 martie 2021.