ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 163/2023

Ședința publică din data de 17 ianuarie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal (ca efect al declinării de la Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, prin sentința civilă nr. 181/03.03.2020), reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. au chemat în judecată pârâții Direcția Națională de Probațiune (DNP) și Ministerul Justiției, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente ale acestora prin raportare la o valoare de referință sectorială:

- în cuantum de 440,16 RON începând cu data de 09.04.2015 și până la data de 01.12.2015 (cuantum ce cuprinde majorarea de 8,5% prevăzută de O.G. nr. 13/2008: 405+8,5% în două etape, cu rotunjire=440,16);

- în cuantum de 484,18 RON începând cu 01.12.2015 până în 31.07.2016 (cuantum ce cuprinde majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015: 440,16+10%=484,176, care se rotunjește la 484,18);

- și în cuantum de 605,225 RON începând cu 01.08.2016 până în 31.12.2017 sau la zi, pentru personalul care a fost salarizat prin raportare la VRS și după 31.12.2017 (cuantum ce cuprinde majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.G. nr. 20/2016 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 57/2015: 484,18+25%=605,225).

Prin sentința civilă nr. 990 din 14 octombrie 2020, Curtea de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a respins excepția litispendenței, ca neîntemeiată; a respins excepția inadmisibilității acțiunii, ca neîntemeiată; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției pe capătul de cerere privind plata diferențelor salariale; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 09.04.2015-14.10.2016; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. și P., în contradictoriu cu pârâții Direcția Națională de Probațiune și Ministerul Justiției; a obligat pârâtul Ministerul Justiției la emiterea unui ordin prin care să recalculeze drepturile salariale ale reclamanților, retroactiv, pe perioada 15.10.2016-01.12.2016, pe baza unei VRS de 484,18 RON (cu majorarea din 01.08.2016, cu 25%, a salariului de baza astfel recalculat aferent lunii iulie 2016, potrivit art. III din O.U.G. nr. 20/2016); a respins cererea de recalculare a drepturilor salariale pentru perioada ulterioara datei de 01.12.2016, ca rămasă fără obiect; a obligat pârâta Direcția Națională de Probațiune să plătească fiecărui reclamant diferența dintre drepturile salariale cuvenite potrivit celor de mai sus și cele încasate pe perioada 15.10.2016 (dar nu mai devreme de data încadrării în Direcția Națională de Probațiune) - zi (dar nu mai târziu de data atingerii plafonului prevăzut de Legea nr. 153/2017 pentru anul 2022), actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței fiecărui salariu lunar până la data plății efective, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare calculate tot de la data scadenței fiecărui salariu lunar până la data plății efective; a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Justiției la plata diferențelor salariale, ca fiind promovat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune, recursurile fiind întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

3.1. Prin recursul formulat în cauză, pârâtul Ministerul Justiției a solicitat casarea sentinței recurate și, rejudecând, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În motivarea cererii de recurs, recurentul – pârât a susținut că în mod nelegal și netemeinic, instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa parcurgerii procedurii prealabile.

Având în vedere faptul că reclamanții au solicitat reîncadrarea, recalcularea și acordarea unor drepturi bănești într-un alt cuantum decât cel stabilit prin ordin al ministrului justiției, prin care li s-a stabilit indemnizația de încadrare în perioadele de referință, instanța de fond trebuia să rețină incidența dispozițiilor legii speciale de salarizare, care stabilesc expres modalitatea de contestare a stabilirii drepturilor salariate, prevederi derogatorii de la Codul muncii.

De asemenea, Ministerul Justiției a fost obligat în mod nelegal și netemeinic la emiterea unui ordin prin care să recalculeze drepturile salariale ale reclamanților, retroactiv, pentru perioada 15.10.2016 - 01.12.2016, pe baza unui VRS de 484,18 RON, cu majorarea din 01.08.2016, cu 25% a salariului de bază astfel recalculat aferent lunii iulie 2016, potrivit art. III din O.U.G. nr. 20/2016.

În opinia recurentului, ar fi trebuit mai întâi să fie analizat contextul în care s-a născut dreptul personalului de probațiune de a beneficia de VRS de 484,18 RON.

Art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, la care trimitea art. III din O.U.G. nr. 20/2016, prevedea o creștere cu 25% a cuantumului brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare, iar nu o creștere a valorii de referință sectorială, iar art. III din O.U.G. nr. 20/2016 a prevăzut că această creștere se aplică prin raportare la cuantumul brut al salariilor de bază aferent lunii iulie 2016.

Recalcularea salariilor personalului de probațiune, prin raportare la valoarea de referință sectorială majorată, trebuie să se realizeze prin aplicarea la cuantumul brut al salariilor de bază a procentului de 25% și nu prin aplicarea acestor procente la valoarea VR5. Acest mecanism de calcul a fost aplicat pentru personalul de probațiune prin toate ordinele de ministru prin care s-a majorat succesiv valoarea de referință sectorială (O.M.J. nr. 542/C/05.02.2018 și O.M.J. nr. 2883/C/19.07.2018). Prin O.M.J. nr. 2883/C/19.07.2018, începând cu data de 01.08.2016, personalului de probațiune i s-a aplicat creșterea de 25% la salariul de bază.

Astfel, dacă s-ar aplica din nou creșterea de 25% la VRS și nu s-ar modifica salariile de bază, care sunt în acest moment majorate cu 25%, s-ar ajunge la o dublă acordare a procentului de 25%, însă prin raportare la repere diferite, respectiv salariul de bază și VRS. Dacă s-ar recalcula salariile de bază prin scoaterea procentului de 25% din bază și aplicarea acestuia la VRS, ar însemna că procentul se aplică doar la o parte a salariului de bază și nu la întreg salariul de bază, așa cum prevede legea.

Cu privire la modalitatea de aplicare a procentului de 25% arătă că s-au pronunțat deja soluții definitive în dosare al căror obiect îl constituia pretenția angajaților de a aplica majorarea de 25%, atât la cuantumului brut al salariului de bază, cât și la sporuri. În aceste cauze instanțele au statuat unanim ca procentul de 25% se aplică la salariul de bază și nu la alte elemente de salarizare, precum sporurile ori VRS.

Recurentul a solicitat, în final, ca instanța să aibă în vedere și Decizia nr. 51/2020 a Curții Constituționale prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată, din oficiu, de Curtea de Apel Bacău, constatându-se că dispozițiile art. 30 alin. (6) și ale art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea-cadru nr. 330/2009, ale art. 4 alin. (1) și ale art. 6 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2010, ale art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010 și ale art. 8 din anexa nr. 5 la Legea nr. 63/2011, în interpretarea dată prin Decizia nr. 21 din 21 noiembrie 2016, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, sunt neconstituționale. Curtea Constituțională reține că a doua premisă avută în vedere de Înalta Curte de Casație și Justiție în pronunțarea Deciziei nr. 21 din 21 noiembrie 2016, în sensul că "pentru toate categoriile de personal aflate în situații identice, salarizarea trebuie să se facă la nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare din instituția/autoritatea publică unde sunt încadrați" (paragraful 47), reprezintă "o modificare a opțiunii legiuitorului, dar s-a substituit și instanței de contencios constituțional, cu încălcarea prevederilor art. 142 alin. (1) din Constituție, care consacră rolul Curții Constituționale de garant suprem al Constituției, efectuând un veritabil control de constituționalitate ce a avut drept rezultat refuzul aplicării unor dispoziții legale ce ar fi fost, în opinia sa, contrare principiului egalității în drepturi".

3.2. Prin recursul formulat în cauză, pârâta Direcția Națională de Probațiune a solicitat casarea sentinței recurate și, rejudecând, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea recursului, recurenta a susținut că în mod greșit instanța de fond a apreciat că s-a acordat VRS de 484,18 RON prin sentința civilă nr. 829/12.07.2018 pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul civil nr. x/2018 și a dispus egalizarea în temeiul Deciziei nr. 36/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Sentința civilă invocată de instanța de fond și depusă la dosarul cauzei de intimații-reclamanți se referă la "procentul de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015", procent care se aplică la salariul de bază și la sporuri.

Referitor la majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016, deși atât Legea nr. 293/2015 cât și O.U.G. nr. 20/2016 se referă la majorarea salariului și nu la majorarea valorii de referință sectorială, așa cum în mod expres prevedea O.G. nr. 13/2008, instanța de fond a aplicat în mod greșit normele de drept material din Legea nr. 293/2015, apreciind că majorarea de 10% se aplică la VRS, deși nici în sentința invocată nu se menționează indubitabil acest lucru.

A mai arătat recurenta că VRS a fost o componentă a salariului de bază în vechea legislație, anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, iar modificările intervenite asupra salarizării prin noile legi în materie nu se raportau la VRS din legislația anterioară, ci doar la bază de calcul din anii anteriori (care conținea VRS).

Având în vedere succesiunea în timp a actelor normative, rezultă că toate majorările salariale ulterioare intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009 s-au aplicat asupra salariului de bază și/sau a sporurilor, VRS fiind folosit în concret ca element de calcul doar în legislația anterioară anului 2009.

Pentru motivele arătate mai sus și în temeiul principiului de drept accesorium sequitur principale, în mod greșit instanța de fond a dispus acordarea diferențelor de drepturi indexate cu rata inflației și a dobânzii legale penalizatoare.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursurilor

II. 1. Recursul formulat de recurenta – pârâtă Direcția Națională de Probațiune

Analizând, cu prioritate, regularitatea învestirii sale cu recursul de față, în condițiile art. 499 din C. proc. civ., Înalta Curte, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte contată că recursul este tardiv formulat.

Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare", iar potrivit art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)."

Potrivit art. 182 alin. (1) din C. proc. civ., "Termenul care se socotește pe zile, săptămâni, luni sau ani se împlinește la ora 24:00 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul de procedură".

Înalta Curte reține că sentința civilă nr. 990 din 14.10.2020 a Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a fost comunicată recurentei-pârâte la data de 11.06.2021, conform dovezii de înmânare atașată la dosarul instanței de fond – fila x. Termenul de 15 zile, prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, înăuntrul căruia trebuia declarată calea de atac a recursului, începea să curgă de la acest moment și se împlinea la data de 27.06.2021, care fiind într-o zi de duminică, s-a prelungit până la data de 28.06.2021, aceasta fiind ultima zi de declarare a căii de atac.

În cauză, cererea de recurs a fost transmisă prin poștă la instanța de fond la data de 29.06.2021, așadar cu depășirea termenului legal, absolut și imperativ prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 182 alin. (2) din C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 185 alin. (1) din C. proc. civ., "când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

Căile de atac și termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, întrucât se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.

Așadar, nici părțile și nici instanța de judecată nu pot deroga de la termenele prevăzute de lege pentru exercițiul unei căi de atac și de la modalitatea în care acestea se calculează.

Înalta Curte constată astfel, față de actele dosarului, că recursul a fost depus în afara termenului de 15 zile prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv la data de 29.06.2021, ultima zi în care putea fi promovată calea de atac fiind 28.06.2021.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 185 C. proc. civ. coroborat cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, va respinge recursul, ca tardiv formulat.

II.2. Recursul declarat de recurentul – pârât Ministerul Justiției

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Referitor la excepția inadmisibilității, Înalta Curte reține că prima instanță în mod corect a respins această excepție, deoarece nu este întrunită în speță situația premisă reglementată de dispozițiile art. 7 alin. (1) din Anexa V la Legea nr. 153/2017, în condițiile în care obiectul prezentului litigiu nu îl reprezintă contestarea vreunui ordin al Ministerului Justiției prin care li s-au stabilit drepturile salariale, ci reîncadrarea intimaților, urmare a situației recunoscute prin sentința civilă nr. 829/12.07.2018 pronunțată de Tribunalul Mureș (definitivă prin respingerea apelului).

Pe fondul cauzei, Înalta Curte reține că prin Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare trebuie să se stabilească prin raportare la întreaga categorie profesională, respectiv familie ocupațională, indiferent de instituție sau autoritate publică, ținând cont de hotărârile judecătorești pronunțate, precum și de valoarea de referință sectorială aplicată la nivelul instanțelor judecătorești, de unde se reține că valoarea de referință sectorială trebuie să fie unică pentru întreaga familie ocupațională justiție.

Potrivit art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, "(1) În anul 2015, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menține la același nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții, și nu se aplică valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010. (2) În anul 2015, cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizația brută de încadrare se menține la același nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2014, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții.(...)".

La data 09.04.2015, a intrat în vigoare Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, prin care s-a introdus alin. (51) la art. 1 al ordonanței, care prevede că "Prin excepție de la alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru flecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții".

Prin Decizia nr. 23/26.09.2016, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că, "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, sintagma "salarizat la același nivel" are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenței, al Curții de Conturi, precum și din cadrul celorlalte autorități și instituții publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea și aplicarea aceleiași norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice.".

În considerentele deciziei, s-a reținut că "nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeași ordonanță de urgență, astfel încât personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Prin urmare, în acest caz, nu va funcționa regula menținerii în anul 2015 a aceluiași nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază și sporuri) pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparație cu salariile de bază și sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca și acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creștere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare."

Tot prin Decizia nr. 794/2016 Curtea Constituțională a stabilit: "Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, indemnizația de încadrare a magistraților și a personalului asimilat este aceeași, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5^1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeași soluție legislativă, a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim."

S-a mai reținut că: "dispozițiile de lege criticate lipsesc de sens și, practic, anulează voința legiuitorului și rațiunea esențială a edictării actului normativ respectiv, astfel cum sunt precizate în Preambulul Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 20/2016, anume acelea de a egaliza veniturile personalului bugetar cu aceeași funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, prin raportate la nivelul maxim, și de a elimina inechitățile existente."

Obligația legală a pârâților de a aplica nivelul maxim de salarizare, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor salariale cuvenite ale indemnizației de încadrare brute lunare, acordate prin hotărâri judecătorești, a fost statuată și de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin Decizia nr. 36/4 iunie 2018, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5l) din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, Î.C.C.J. a statuat că soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut că a aprecia că nivelul maxim al salarizării nu poate include drepturile obținute prin hotărâri judecătorești definitive decât dacă au fost emise ordine de salarizare, ar însemna să fie lăsată la latitudinea ordonatorilor de credite consecința aplicării sau neaplicării prevederilor legale. Cu alte cuvinte, ar însemna ca neexecutarea unei hotărâri judecătorești definitive să producă consecințe juridice în sensul privării unor titulari de drepturile lor specifice (pct. 78).

Trebuie menționat că hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea valorii de referință sectorială care prin definiție vizează aplicabilitatea aceluiași criteriu de salarizare unui întreg sector de activitate, nu vizează situații de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, cu aplicabilitate generală, astfel cum a reținut Î.C.C.J. în decizia mai sus menționată, precum și prin Decizia nr. 7/2019, adoptată în recurs în interesul legii (pct. 71).

Coroborând dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, considerentele Deciziei nr. 23/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și ale Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale a României, rezultă că nivelul de salarizare ce va fi comparat, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice în aceleași condiții, este nivelul de salarizare din luna decembrie a anului 2014, care, prin efectul art. 1 alin. (1) și alin. (2), s-a menținut la același nivel și în anul 2015, cu mențiunea că trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie același pentru tot personalul salarizat potrivit dispozițiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010.

Prin urmare, acest nivel maxim urmează să se stabilească prin raportare la aceeași funcție, grad, gradație, vechime în muncă și în specialitate, aceleași condiții de studii, din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică.

Se mai reține că dispozițiile art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 71/2015 care a intrat în vigoare la data de 09.04.2015 în interpretarea dată prin Decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care statuează că "personalul (…) care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad, treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții", sunt aplicabile pentru anul 2015 și reclamanților, conform art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de Urgență nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015.

Legea nr. 293/2015 din 25 noiembrie 2015 privind aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 35/2015 pentru modificarea și completarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 83/2014 a stabilit la articolul I, punctul 13, că începând cu data de 1 decembrie 2015, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcțiilor de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare precum și cuantumul sporurilor, indemnizațiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut/solda lunară brută/salariul lunar brut/indemnizația brută de care beneficiază personalul prevăzut în anexa nr. 1 - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" (...) se majorează cu 10% față de nivelul acordat pentru luna noiembrie 2015.

Pentru anul 2016 sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de Urgență nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, potrivit cărora în anul 2016, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menține la același nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2015, aceeași fiind situația și în cazul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare, care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizația lunară brută de încadrare.

Ordonanța nr. 57/2015 a fost modificată prin O.U.G. nr. 20/2016, care la art. 3

1

a stabilit că începând cu 01.08.2016 (…) personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizațiilor de încadrare mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul instituției sau autorității publice respective, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

De altfel și Legea cadru nr. 153/2017 din 28 iunie 2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice prevede la art. 38 în mod clar că începând cu data de 1 iulie 2017 se mențin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție și indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizația brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeași funcție și își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

De asemenea, art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, prevede și în anul 2018 și 2019 păstrarea acestor drepturi, cărora li se aplică o anumită majorare.

Prin raportare la familia ocupațională "Justiție" stabilită de Anexa VI a Legii – cadru nr. 284/2010 și la ordonatorii principali de credite indicați în normele juridice respective, având în vedere situația de fapt existentă, valoarea concretă a VRS trebuie să fie cea de 484,18 RON, întrucât dispozițiile O.G. nr. 13/2008 stabileau:

"ART. 1 (1) Valoarea de referință sectorială prevăzută în anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările ulterioare, se majorează, începând cu data de 1 aprilie 2008, cu 2% față de nivelul din luna decembrie 2007.

(2) Începând cu data de 1 octombrie 2008, creșterea valorii de referință sectoriale este de 2% față de valoarea din luna septembrie 2008.

(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică și pentru personalul din serviciile de probațiune salarizat potrivit Legii nr. 327/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din serviciile de probațiune".

"ART. 2 (1) Valoarea de referință sectorială prevăzută în anexele nr. 1c, 2c și 3c la Ordonanța Guvernului nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2007, se majorează, începând cu data de 1 aprilie 2008, cu 4% față de nivelul din luna decembrie 2007.

(2) Începând cu data de 1 octombrie 2008, creșterea valorii de referință sectoriale este de 4,5% față de valoarea din luna septembrie 2008".

Reiese așadar că acest act normativ a stabilit majorarea VRS pentru personalul din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor.

Totodată, în ceea ce privește obligația ordonatorului de credite de a stabili salariile prin egalizare la nivelul cel mai mare existent în cadrul familiei ocupaționale, obligație impusă de actelor normative menționate anterior și de cele stabilite prin decizia nr. 794/2016 din 15 decembrie 2016 a Curții Constituționale a României, Înalta Curte constată că reclamanții au depus la dosar hotărâri judecătorești cu privire la care au arătat că au fost stabilite pentru magistrați și personal auxiliar valori ale VRS care cuprind majorările stabilite de O.G. nr. 13/2008.

În privința practicii judiciare referitor la VRS în cuantumul solicitat și de reclamanții din litigiul de față, instanța de fond a avut în vedere sentința civilă nr. 829/12.07.2018 pronunțată de Tribunalul Mureș, secția Civilă în dosarul nr. x/2018 (definitivă prin neapelare), prin care au fost obligați pârâții Tribunalul Mureș și Curtea de Apel Târgu Mureș să achite reclamanților, începând cu 09.04.2015, o indemnizație brută lunară, stabilită prin raportare la VRS de 405 RON la care se adaugă o majorare de 8,5% acordată conform O.G. nr. 13/2008 și, începând cu data de 01.12.2015 o indemnizație brută lunară, stabilită prin raportare la VRS de 405 RON la care se adaugă o majorare de 8,5% conform O.G. nr. 13/2008 și procentul de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015.

De asemenea, reclamanții au invocat hotărâri judecătorești, prin care au fost admise cereri de chemare în judecată, fiind obligată pârâta să plătească fiecărui reclamant diferența dintre drepturile salariale lunare încasate și cele cuvenite și datorate, recalculate prin raportare la o valoare de referință sectorială de 484,18 RON, la care se va adăuga majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016, diferență actualizată cu indicele de inflație la data plății efective.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Totodată, în cauză nu poate fi vorba despre "o modificare a opțiunii legiuitorului, în sensul contrar reținut de acesta, afirmând existenței unui drept care nu mai are temei legal", astfel cum s-a reținut în Decizia nr. 51/2020 a Curții Constituționale la care a făcut trimitere recurentul.

De altfel, Decizia nr. 51/2020 a Curții Constituționale se referă la un drept specific, iar considerentele acesteia privitoare la Decizia nr. 21 din 21 noiembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție trebuie citite exclusiv în legătură cu obiectul lor specific (titlul de doctorat), neputând fi extinse cu privire la alte sporuri.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 990 din 14 octombrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcția Națională de Probațiune împotriva aceleiași sentințe, ca tardiv formulat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 17 ianuarie 2023.