ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3004/2023

Ședința publică din data de 31 mai 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 11 decembrie 2019 sub nr. x/2019 pe rolul Curții de Apel București, secția a-IX-a e contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, să dispună: emiterea unor noi ordine de încadrare, în care indemnizația de încadrare, să fie stabilită, începând cu 09.04.2015 și până la data de 30.11.2015, prin raportare la o valoare de referința sectorială de 440,154 RON, respectiv, începând cu 01.12.2015 și în continuare, prin raportare la o valoare de referința sectorială de 484,169 RON (în care s-a inclus și majorarea de 10% potrivii Legii nr. 293/2015), în vederea realizării unei salarizări la nivelul maxim aflat în plată pentru aceeași funcție, grad, gradație, vechime în muncă dacă persoanele își desfășoară activitatea în aceleași condiții; emiterea unor noi ordine de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 04.10.2015 și în continuare și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. - O.U.G. nr. 27/2006); obligarea pârâtului la asigurarea și alocarea fondurilor necesare în vederea plății drepturilor salariale recunoscute prin emiterea ordinelor și plata acestor sume cu dobânda legală penalizatoare și actualizate cu inflația de la scadență la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 1042 pronunțată la 20 octombrie 2020, Curtea de Apel București, secția a-IX-a e contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității, a respins excepția lipsei de interes, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect plata drepturilor bănești, a respins capătul de cerere având ca obiect plata drepturilor bănești, pentru lipsa calității procesuale passive, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește primele două capete de cerere, pentru perioada anterioară datei de 9.12.2016, a respins primele două capete de cerere, pentru perioada anterioară datei de 9.12.2016, ca prescrise, a admis excepția lipsei de obiect a primului capăt de cerere pentru perioada ulterioară datei de 9.12.2016 inclusiv, a respins primul capăt de cerere, în ceea ce privește perioada ulterioară datei de 9.12.2016 inclusiv, ca rămas fără obiect, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a obligat pârâtul să emită pentru reclamanți ordine de încadrare salarială, conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, producătoare de efecte juridice începând cu data de 9.12.2016 și în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000, în raport de indemnizațiile procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. și a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1042 pronunțate la 20 octombrie 2020 de Curtea de Apel București, secția a-IX-a e contencios administrativ și fiscal a declarat recurs Ministerul Justiției, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În mod eronat instanța de fond reține aplicabilitatea Deciziei nr. 794/15.12.2016 a Curții Constituționale, Deciziei nr. 23/2016 și Deciziei nr. 36/2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție și faptul că în cadrul familiei ocupaționale "Justiție" există judecători care beneficiază de indemnizația de încadrare stabilită prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,000 obținut prin hotărâri judecătorești și că, prin urmare, indiferent dacă a fost sau nu emis ordin de salarizare, indemnizația de încadrare trebuie stabilită la nivelul maxim.

Susține că instanțele au reținut în mod expres că aplicarea prevederilor art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006 (privind salarizarea procurorilor DNA și DIICOT) s-a făcut doar prin analogie, pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor și prin urmare, acordarea despăgubirilor nu se confundă cu o adăugare la lege, fiind incidente dispozițiile art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 coroborat cu art. 269 din Codul muncil, care garantează dreptul la despăgubiri, inclusiv pentru discriminările în muncă.

Solicită a se constata că situația reclamanților este diferită față de ipotezele avute în vedere de dispozițiile art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014 aprobată cu modificări prin Legea nr. x, de Deciziile nr. 23/2016 și nr. 36/2018 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și de Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 și prin urmare, sunt corecte, pertinente și legale argumentele Ministerului Justiției referitoare la criteriile prevăzute de legiuitor pentru stabilirea și calcularea indemnizațiilor acestora, respectiv nivelul instanțelor sau parchetelor, funcția deținută, vechimea în magistratură.

Decizia Constituțională nr. 794/2016 se referă la drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești care produceau efecte juridice la data intrării în vigoare a Legii nr. x sau ulterior acestui moment, iar nu la hotărâri care se refereau la o perioadă anterioară intrării în vigoare a legilor unice de salarizare.

Referitor la hotărârile judecătorești pronunțate ulterior Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, arătă că nu există judecători ale căror indemnizații sunt stabilite prin ordin al ministrului justiției în funcție de coeficienții de multiplicare stipulați pentru procurorii DNA și DIICOT, prin sentințele respective acordându-se diferențe salariale.

Așadar, nu există un nivel maxim al salarizării judecătorilor stabilit în funcție de hotărârile judecătorești prin care s-au acordat despăgubiri sau diferențe salariate calculate în funcție de coeficienții de multiplicare prevăzuți pentru procurorii DNA și DIICOT prin O.U.G. nr. 27/2006. Totodată, Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 a fost abrogată prin Legea cadru nr. 330/2009, personalul bugetar fiind reîncadrat începând cu 01 ianuarie 2010 în temeiul Legii-cadru nr. 330/2009, respectiv începând cu 01 ianuarie 2011 în temeiul Legii cadru nr. 284/2010 și Legii nr. 285/2010.

Soluția instanței de fond de admitere a cererii instituie un alt sistem de salarizare față de cel stabilit de legiuitor, ceea ce nu poate fi permis, deoarece în mod evident, obligarea la emiterea ordinelor de salarizare și stabilirea indemnizațiilor de încadrare prin luare în considerare a coeficienților de multiplicare corespunzători pentru funcțiile procurorilor DNA și DIICOT determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006.

Prin hotărârea pronunțată, acordând drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraților, prima instanță a depășit limitele puterii judecătorești și și-a arogat atribuții de legiferare.

Decizia nr. 23/2016 și Decizia nr. 36/2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, reținute de instanța de fond, nu își găsesc incidența în cauza de față, întrucât nu poate fi vorba de un nivel maxim de salarizare stabilit în funcție de coeficienții DNA și DIICOT, iar pe de altă parte, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 794/2016, hotărârile prin care s-au recunoscut majorările de 2%, 5% și 11% au aplicabilitate generală (întrucât privesc valoarea de referință sectorială), în comparație cu hotărârile prin care s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situații de fapt particulare.

Deciziile menționate anterior nu își găsesc incidența în cauza de față, întrucât situațiile nu sunt asemănătoare. Prin urmare, acordarea coeficienților corespunzători personalului DNA și DIICOT nu se încadrează în categoria drepturilor salariale la care se referă Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, nu constituie drepturi reglementate de norme cu "aplicabilitate generală" așa cum era situația majorărilor prevăzute de O.G. nr. 10/2007 de la care plecase analiza Curții Constituționale, care au fost aplicate pentru întreg sistemul justiției, fără niciun fel de circumstanțiere față de situația personală a fiecărui angajat în parte, nu au determinat majorarea indemnizațiilor de încadrare și ca atare, deciziile respective nu sunt aplicabile prezentei cauze, cu atât mai mult cu cât după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 nu se mai poate vorbi de un nivel maxim at salariului, textele legate care îl prevedeau fiind abrogate,

Intimații-reclamanți au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

Prin încheierea din data de 9 februarie 2023 Înalta Curte a introdus în cauză Înalta Curte de Casație și Justiție care, în conformitate cu dispozițiile art. 142 din Legea nr. 304/2022, s-a subrogat în drepturile și obligațiile procesuale ale Ministerului Justiției începând cu ianuarie 2023. Totodată s-a avut în vedere faptul că prevederile anterior menționate, stabilesc calitatea de ordonator de credite a Ministerului Justiției până la data de 31 decembrie 2022, astfel că s-a apreciat că se impune menținerea acestuia în cauză, față de obiectul acțiunii.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Recurentul-pârât a susținut, în esență, că prin hotărârea recurată s-au acordat drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraților, instituindu-se un sistem paralel de salarizare; acordarea coeficientului 19,000 nu se încadrează în categoria drepturilor reglementate prin Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale a României; obligarea de a emite ordin de stabilire a indemnizației reclamanților si după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 este nelegală, în condițiile această lege dispune la art. 1 alin. (3) în sensul că drepturile salariale sunt și rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în această lege, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Înalta Curte constată că, prin sentința civilă nr. 1104 din 30 octombrie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Vîlcea a admis în parte acțiunea formulată de reclamații din prezenta cauză și a obligat pârâtul Ministerul Justiției la recalcularea îndemnizațiilor de încadrare ale acestora conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016 prin valorificarea unui coeficient de multiplicare 19,000 .

Prin urmare dreptul subiectiv la plata unui salariu care să țină seama de coeficientul de multiplicare 19,000 a fost definitiv stabilit, argumentele pârâtului referitoare la legalitatea stabilirii unui astfel de coeficient fiind chestiuni soluționate prin sentința civilă nr. 1104/30.10.2020.

În acest context, Înalta Curte reține că în conformitate cu art. 74 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004:

"(1) Pentru activitatea desfășurată, judecătorii și procurorii au dreptul la o remunerație stabilită în raport cu nivelul instanței sau al parchetului, cu funcția deținută, cu vechimea în magistratură și cu alte criterii prevăzute de lege. (2) Drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege. Salarizarea judecătorilor și procurorilor se stabilește prin lege specială (…)".

Potrivit dispozițiilor Anexei V, cap. VIII art. 8 alin. (2) al Legii nr. 153/2017 "(2) Indemnizațiile de încadrare și celelalte drepturi ale judecătorilor, procurorilor, magistraților-asistenți, inspectorilor judiciari și ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor și ale personalului de instruire de la Institutul Național al Magistraturii și Școala Națională de Grefieri se stabilesc, după caz, de ministrul justiției, de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, de președintele Consiliului Superior al Magistraturii, de inspectorul șef al Inspecției Judiciare, directorul Institutului Național al Magistraturii și al Școlii Naționale de Grefieri sau de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu excepția cazurilor în care, prin lege specială sau prin prezenta lege, se prevede altfel. (...)"

Conform art. 13 din H.G. nr. 652/2009 "În exercitarea atribuțiilor sale, ministrul emite ordine și instrucțiuni scrise.(…)"

Întrucât reclamanții se află în posesia unei hotărâri judecătorești definitive prin care s-a stabilit dreptul de salarizare a acestora prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000 precum și data de la care se impune recalcularea, în mod corect a reținut prima instanță că, în aplicarea prevederilor Anexei V la Legea nr. 153/2017 și a dispozițiilor H.G. nr. 652/2009, pârâtul Ministerul Justiției avea obligația de a proceda la emiterea ordinelor individuale de salarizare, prin calcularea indemnizației de încadrare, începând cu data de 7.11.2015, prin valorificarea coeficientul de multiplicare 19,000.

Obligațiile stabilite prin sentința civilă nr. 1104/30.10.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2018, are drept consecință obligația corelativă a Ministerului Justiției (Înaltei Curți de Casație și Justiție) de emitere a unui ordin prin care să se stabilească drepturile salariale în conformitate cu cele hotărâte în dosarul nr. x/2019.

Totodată, hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea valorii de referință sectorială care prin definiție vizează aplicabilitatea aceluiași criteriu de salarizare unui întreg sector de activitate, nu vizează situații de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, cu aplicabilitate generală, astfel cum a reținut Î.C.C.J. în decizia nr. 36/2018, precum și în Decizia nr. 7/2019, adoptată în recurs în interesul legii (pct. 71).

În aceste condiții, devin pe deplin valabile concluziile Înaltei Curți, potrivit cărora, dacă s-ar da o altă interpretare, aceasta ar fi contrară scopului și substanței normei, s-ar menține inechitățile salariale în cadrul aceleiași categorii de personal și, în consecință, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenționat să o elimine prin edictarea acestei reglementări (pct. 73 din Decizia nr. 7/2019).

Întrucât reclamanții au prezentat hotărârea judecătorească nr. 1104/30.10.2020 definitivă prin care li s-a stabilit dreptul de salarizare prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000, precum și data de la care se impune recalcularea, în mod corect a reținut prima instanță că, în aplicarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la lit. A) pct. 6 -13 din Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, în raport cu funcția deținută, respectiv la nivelul indemnizației procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. și dispozițiile din Legea nr. 71/2015, O.U.G. nr. 83/2014, O.U.G. nr. 57/2015, O.U.G. nr. 20/2016, O.U.G. nr. 43/2016, și decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, pârâtul Ministerul Justiției avea obligația de a proceda la emiterea ordinelor individuale de salarizare, prin calcularea indemnizației de încadrare, prin valorificarea coeficientul de multiplicare 19,000.

Nu sunt relevante argumentele recurentului-pârât din memoriul de recurs privind reținerea greșită a hotărârilor judecătorești definitive și instalarea unui sistem paralel de salarizare, întrucât reclamanții nu au solicitat emiterea unui ordin de salarizare în executarea acestor sentințe, ci emiterea unui ordin de salarizare privind drepturile lor salariale prin raportare la obligația pârâtului Ministerul Justiției de a le stabili la nivelul maxim de salarizare corespunzător fiecărei funcții, grad/treaptă, gradație, vechime în muncă și în specialitate, aceasta fiind logica egalizării drepturilor salariale avute în vedere de legiuitor.

Obligațiile stabilite prin sentința indicată, are drept consecință obligația corelativă a Ministerului Justiției (Înaltei Curți de Casație și Justiție) de emitere a unui ordin pentru înlăturarea inechităților salariale în cadrul aceleiași categorii de personal și, implicit, discriminarea pe care legiuitorul a intenționat să o elimine.

Prin urmare, față de toate aspectele anterior reținute, interpretarea recurentului-pârât privind greșitul raționament al judecătorului fondului care a concluzionat în sensul încălcării dispozițiilor art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016 în ceea ce privește stabilirea coeficientului de multiplicare de 19,000, nu pot fi primite, pârâtul având obligația să emită ordinul de salarizare în ceea ce îi privește pe reclamanți, în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare.

Înalta Curte constată că sunt lipsite de suport susținerile recurentului-pârât cu privire la necesitatea aplicării Legii nr. 153/2017, în condițiile în care prima instanță, în mod corect, a obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită ordine de încadrare salarială conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 09.12.2016 și în continuare, în considerentele sentinței regăsindu-se motivarea acestei dispoziții a instanței.

De altfel, nici intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 nu poate modifica acest raționament, în condițiile în care există stabilită pentru Ministerul Justiției o obligație de recalculare a indemnizației de încadrare a reclamanților cu luarea în considerare a coeficientul 19,000, tranșată în mod definitiv prin sentința civilă nr. 1104/30.10.2020 pronunțată de Tribunalul Vălcea în dosarul nr. x/2018.

Trebuie precizat că toate aspectele criticate de Ministerul Justiției sunt doar referiri ale instanței de fond la considerentele sentințelor pronunțate în litigii de muncă indicate în susținerea acțiunii, în consolidarea propriului raționament.

Prin urmare dreptul subiectiv la plata unui salariu care să țină seama de coeficientul de multiplicare 19,000 a fost definitiv stabilit, devenind aplicabilă soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim ce are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, astfel că nu pot fi reținute argumentele pârâtului referitoare la nelegalitatea stabilirii unui astfel de coeficient.

În concluzie, Înalta Curte constată că argumentele expuse de recurentul-pârât în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine reformarea hotărârii de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul Justiției/Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva sentinței civile nr. 1042 pronunțată la 20 octombrie 2020 de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 31 mai 2023.