ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1595/2021

Ședința publică din data de 16 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 12 septembrie 2017, sub nr. x/2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției anularea parțială a Ordinului Ministerului Justiției nr. 1475/C/24.05.2017, anexa 9, dispozițiile privind stabilirea drepturilor salariale în favoarea reclamantei și emiterea unui nou ordin de salarizare, în sensul recalculării indemnizației de încadrare și a sporurilor, conform art. 1 alin. (5) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, începând cu data de 09.04.2015, în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional și funcția îndeplinite în cadrul instanței, astfel:

- stabilirea indemnizației de încadrare în funcție de valoarea de referință sectorială în cuantum de 405 RON și recalcularea venitului lunar total în funcție de indemnizația de încadrarea astfel stabilită, începând cu data de 9 aprilie 2015 și până la data de 30 noiembrie 2015;

- stabilirea indemnizației de încadrare în funcție de valoarea de referință sectorială în cuantum de 445 RON și recalcularea venitului lunar total în funcție de indemnizația de încadrarea astfel stabilită, începând cu data de 1 decembrie 2015 și până la data de 30 septembrie 2016;

- acordarea diferențelor salariale rezultate din raportarea la o valoare de referință sectorială de 405 RON pe perioada 9 aprilie 2015- 30 noiembrie 2015, actualizate cu indicele de inflație la data plății;

- acordarea diferențelor salariale rezultate din raportarea la o valoare de referință sectorială de 445 RON pentru intervalul 1 decembrie 2015-30 septembrie 2016, actualizate cu indicele de inflație la data plății și acordarea dobânzii legale aferentă diferențelor datorate, calculată de la data scadenței la data plății efective.

În subsidiar, a solicitat stabilirea indemnizației de încadrare și acordarea drepturilor salariale cuvenite reclamantei anterior arătate (inclusiv actualizarea și dobânda legală), în funcție de o valoare de referință sectorială de 347,112 RON pentru perioada 9 aprilie 2015- 30 noiembrie 2015 și de 381,823 RON pentru perioada 1 decembrie 2015-31 iulie 2016.

Cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1567 pronunțată în data de 30 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției ca neîntemeiată, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a anulat în parte Ordinul nr. 1475/C/2017 emis de pârâtul Ministerul Justiției, a obligat pârâtul: - să emită reclamantei un alt Ordin de salarizare, prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 405 RON, începând cu data de 9 aprilie 2015, până la 30.11.2015 și de 445,5 RON de la data de 01.12.2015-până la data de 30 septembrie 2016, - la acordarea către reclamantă a diferențelor salariale, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății effective - și să asigure fondurile necesare pentru plata drepturilor salariale restante.

Împotriva sentinței civilă nr. 1567 pronunțată la 30 martie 2018 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs Ministerul Justiției, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca netemeinice.

În cuprinsul motivelor de recurs a susținut că la data de 24 mai 2018 a fost emis Ordinul ministrului justiției nr. 2066/C/2018 îndeplinid astfel dispozițiile instanței de fond și totodată, în mod nefondat a fost obligat la platadiferențelor salariale.

În esență, recurentul a arătat că, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, la acest moment pretențiile reclamanților au fost satisfăcute prin emiterea O.M.J. nr. 2066/C/2018, în acord cu prevederile deciziei CCR nr. 794/2016 și ale Ordinului Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 75/15.03.2018. Astfel, prin Ordinul nr. 2066/2018 s-a stabilit că începând cu data de 9.04.2015, respectiv 1.12.2015, reclamanta beneficiind de o indemnizație brută de încadrare stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,36 RON, respectiv de 463,5 RON, iar în acest context acțiunea a rămas fără obiect.

Totodată, solicită a se observa că, în mod greșit, prin dispozitivul sentinței recurate, Curtea de Apel a obligat pârâtul Ministerul Justiției la plata către intimata-reclamantă a diferenței de drepturi salariale și a dobânzii legale aferentă debitului principal și suma reprezentând actualizarea debitului principal cu indicele de inflație, de la data de 09.04.2015, deoarece această obligație revine instanței unde funcționează intimata.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 7 ianuarie 2019, s-a fixat termen de judecată la data de 28 septembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 16 martie 2021, prin încheierea de ședință din data de 17 aprilie 2019.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere susținerile recurentului-pârât, Înalta Curte apreciază că recursul Ministerului Justiției este fondat, în limitele și pentru considerentele care urmează.

Reclamanta au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect obligarea Ministerului Justiției la emiterea unui nou ordin de încadrare salarială conform dispozițiilor art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015 începând cu data de 09.04.2015, în continuare, începând cu data 01.08.2016 cu referire la dispozițiile O.U.G. nr. 57/2015, astfel cum a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 20/2016, egalizarea drepturilor salariale, dar și la plata diferențelor salariale astfel rezultate, începând cu data de 09.04.2015.

Instanța de control judiciar găsește întemeiată critica din recurs referitoare la obligarea Ministerului Justiției la plata diferenței între renumerația plătită și cea la care erau îndreptățiți reclamanta potrivit legii, precum și obligarea aceluiași pârât la actualizarea cu indicele de inflație și dobânda legală.

Astfel, în mod greșit, instanța de fond, consecutiv obligației instituite în sarcina pârâtului Ministerul Justiției de a emite un nou ordin de încadrare salarială pentru reclamantă, l-a obligat și la plata diferențelor salariale rezultate între renumerația plătită și cea la care erau îndreptățită reclamanta potrivit legii, precum și obligarea aceluiași pârât la plata dobânzii legale.

Această dispoziție, va fi înlăturată, pentru că se justifică numai prin prisma calității recurentului Ministerul Justiției de ordonator principal de credite.

Or, potrivit celor statuate în Decizia nr. 13/2016, pronunțată în recurs în interesul legii (aplicabilă mutatis mutandis în cauza de față) și a dispozițiilor art. 44 din Legea nr. 304/2004 se poate concluziona că, în privința acestei cereri, Ministerul Justiției nu are calitate procesuală pasivă, nefiind titular al obligației ce formează conținutul raportului juridic de drept material dedus judecății.

Totodată, recurentul pârât nu poate fi obligat și la plata drepturilor salariale restante și dobânda legală a sumelor rezultate, constatând că o astfel de obligație nu poate fi identificată, în actualul cadru legislativ, în sarcina autorității ministeriale (Ministerul Justiției), ci în sarcina instanței cu personalitate juridică în cadrul căreia judecătorul funcționează.

Potrivit art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, bugetul curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiției, ministrul justiției având calitatea de ordonator principal de credite, iar potrivit art. 6 pct. VII subpct. 3 din H.G. nr. 652/2009, Ministerul Justiției asigură fondurile necesare, fundamentează și elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituțiilor publice din sistemul justiției pentru care ministrul justiției și libertăților cetățenești are calitatea de ordonator principal de credite și a unităților subordonate Ministerului, repartizând creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite și urmărind modul de utilizare a acestora.

În raport de obligațiile ce revin pârâtului Ministerul Justiției, Înalta Curte constă că formularea unor cereri având ca obiect plata efectivă a drepturilor salariale și a actualizării sumelor restante cu indicele de inflație și dobânda legală cuvenite magistraților care activează în cadrul instanțelor de judecată nu poate să atragă obligarea Ministerului Justiției în acest sens, numai prin prisma calității de ordonator principal de credite. Raportul obligațional, care are ca obiect plata salariului, se desfășoară între intimata-reclamantă și Tribunalul Bistrița Năsăud, unde activează acesta, în timp ce Ministerul Justiției este parte a unui raport juridic financiar care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuțiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002. Prin urmare, chiar dacă Ministerul Justiției are calitatea de ordonator principal de credite, gestionând bugetele instanțelor judecătorești, plata efectivă a drepturilor salariale se face de către curtea de apel/tribunal, ordonatori secundari/terțiari de credite, în baza ordinelor de salarizare individuale.

Chestiunea vizând existența unei obligații legale a Ministerului Justiției, privind plata diferențelor salariale solicitată de reclamanții magistrați prin acțiunile adresate instanțelor judecătorești, a făcut obiectul unei sesizări referitoare la pronunțarea unei hotărâri pentru dezlegarea unei chestiuni de drept vizând interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările și completările ulterioare, și art. 222 din C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiției în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială.

Deși sesizarea a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 60/2019, în cuprinsul considerentelor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut următoarele aspecte, cu relevanță pentru soluția pronunțată în prezenta cauză:

"55. De altfel, prin Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, s-au stabilit, ca o consecință a admiterii recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, următoarele: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială".

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în sarcina pârâtului Ministerul Justiției nu subzistă obligația de acordare a diferențelor salariale sau a dobânzii solicitate de reclamanți, în sensul plății efective a pretențiilor bănești formulate, Ministerului Justiției revenindu-i doar obligația asigurării resurselor bugetare necesare plăților salariale, iar plata efectivă a drepturilor salariale revine Tribunalului Bistrița-Năsăud.

În ceea ce privește aspectele invocate de recurentul-pârât Ministerul Justiției referitoare la rămânerea fără obiect a cererii de obligare a sa la emiterea unor noi ordine de salarizare în sensul solicitat de intimata-reclamantă, Înalta Curte constată că nu este fondat chiar dacă, la data de 24.05.2018, a fost emis Ordinul ministrului justiției nr. 2066/C/2018.

În mod corect a reținut instanța de fond, aspectul vizând neemiterea ordinului de salarizare individual până la data pronunțării sentinței recurate, având în vedere că actul administrativ, reprezentat de Ordinul 1475/C/24.05.2017 nu era emis pentru o valoare de referință sectorială în cuantumul prevăzut de legile în vigoare.

În consecință, chiar dacă ordinele colective (prin care s-a procedat la recalcularea drepturilor cuvenite tuturor judecătorilor în funcție de anumite valori de referință sectoriale, precum și prin includerea majorărilor de 2%, 5% și 11%) au fost emise de pârât, Înalta Curte constată că ordinele individuale care o vizează pe reclamantă nu a fost emis nici după depunerea cererii de recurs. Or, chiar dacă s-ar aprecia că ordinele colective respectă dispozițiile legale incidente, din punct de vedere al stabilirii cuantumului drepturilor salariale cuvenite categoriei profesionale vizate, relevanță în soluționarea cauzei prezintă actul cu caracter individual, prin care sunt tranșate pretențiile de natură salarială ale reclamantei care fac obiectul cererii de chemare în judecată, act pe care pârâtul nu l-a emis.

Prin urmare, argumentele recurentului-pârât, referitoare la instituirea unui mod corect de calculare, prin Ordinul nr. 2066/C/24 mai 2018, a drepturilor salariale cuvenite tuturor judecătorilor, vor fi respinse, ca nefondate, fiind insuficiente pentru tranșarea chestiunii litigioase deduse judecății, care vizează, concret și punctual, pretențiile de natură salarială ale reclamantei, acestea nefiind satisfăcute decât prin emiterea actului administrativ individual.

Obiectul acțiunii civile de față este reprezentat de pretenția reclamantei de a i fi recunoscute, calculate și achitate drepturile salariale, având în vedere refuzul pârâtului de a răspunde solicitării de emitere a unui nou ordin de salarizare, în conformitate cu textele de lege indicate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului- pârât sub acest aspect sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Față de considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtului Ministerul Justiției, va casa sentința recurată și, rejudecând, va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Justiției la plata diferenței între renumerația plătită și cea la care erau îndreptățiți reclamantă potrivit legii, precum și obligarea aceluiași pârât la actualizarea cu indicele de inflație și dobânda legală ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, urmând a menține în rest dispozițiile primei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI împotriva sentinței civile nr. 1567 din 30 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința atacată și, rejudecând cauza:

Admite în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției.

Respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Justiției să plătească reclamantei A. diferențe salariale actualizate cu indicele de inflație și dobânzile aferente, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Menține restul dispozițiilor sentinței recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 martie 2021.