Langa și Ionascu împotriva României

Secțiunea a treia Cerere n 3486/03 prezentată de Cristian Ioan LANGA și Magdalena IONESCU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 6 septembrie 2007 într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič, președinte, C. Bîrsan, e. Fura-Sandström, A. Gyulumyan, David Thór Björgvinsson, I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecătorii mei și domnul S. Quesada, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 1 august 2003, Având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din Convenție și d Reclamanții, domnul Cristian Ioan Langa și domnul Magdalena Ionascu, sunt resortisanți români, născuți în 1952, respectiv 1923, și își au reședința în București.

Guvernul român este reprezentat de agentul său, dl Răzvan-Horațiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții sunt proprietarii unei clădiri situate în București. Prin contracte succesive de închiriere, din 1983 și 1990, au închiriat această clădire soților D. care le plăteau chiria convenită. Începând din 1990, contractul de închiriere nu a mai fost reînnoit, iar chiriașii au încetat să mai plătească chiria. În 1993, printr-o procedură în avans, reclamanții au solicitat expulzarea soților D. În 1995, cererea lor a fost respinsă. La 23 aprilie 1998, reclamanții au introdus în fața Tribunalului de Primă Instanță din București o nouă acțiune în expulzarea soților D., susținând că acestea din urmă își ocupau clădirile în lipsa unui titlu de închiriere și refuzau să plătească chiria.

Prin hotărârea din 22 octombrie 1998, tribunalul a acceptat acțiunea și a retras soții D. Prin hotărârea din 16 octombrie 2002, după două căsări cu trimitere, tribunalul departamental a respins apelul locatarilor și a confirmat hotărârea din 22 octombrie 1998. Printr-o hotărâre definitivă din 19 martie 2003, instanța de apel din București a dat dreptul la acțiunea formulată de soții D. și a respins acțiunea reclamanților. Prin scrisoarea din 29 iulie 2006, reclamanții au informat Curtea cu privire la intenția lor de a nu-și mai menține pledoaria, pe motiv că consideră problema rezolvată la nivel intern.

GRIFS Invochează art. 6 1 din Convenție, reclamanții se plângeau de durata procedurii de expulzare a soților D. Pe baza aceluiași articol, se plângeau de la … 1 la Convenție, ei au susținut că au suferit o încălcare a dreptului la respectarea proprietății lor, pe motiv că hotărârea din 19 martie 2003 îi privase în mod arbitrar de dreptul lor la utilizare a propriei lor clădiri, în timp ce familia D. nu mai avea contract de închiriere și refuza întotdeauna să le plătească chiria. Curtea constată că, prin scrisoarea din 29 iulie 2006, reclamanții și-au exprimat dorința de a nu-și mai menține cererea, în sensul articolului 1 litera (a) din convenție. Prin urmare, este necesar să se pună capăt aplicării articolului 29 3 din Convenție și să se șteargă cauza din rol.

Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să șteargă cererea de rol. Santiago Quesada Bošjan M. Zupančič Modulul Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION Requête n o 34846/03 présentée par Cristian Ioan LANGA et Magdalena IONESCU contre la Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 6 septembre 2007 en une chambre composée de : MM. B.M. Zupančič, président, C. Bîrsan, M mes E. Fura-Sandström, A. Gyulumyan, M. David Thór Björgvinsson, M mes I. Ziemele, I. Berro-Lefèvre, juges, et de M. S. Quesada, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 1 er août 2003, Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire, Vu la déclaration des requérants selon laquelle ils n’entendent plus maintenir la requête, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, M. Cristian Ioan Langa et M me Magdalena Ionascu, sont des ressortissants roumains, nés respectivement en 1952 et 1923, et résidant à Bucarest.

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Les requérants sont les propriétaires d’un immeuble situé à Bucarest. Par des contrats de bail successifs, de 1983 et 1990, ils louèrent cet immeuble aux époux D. qui leur versaient le loyer convenu. A partir de 1990, le bail ne fut plus renouvelé et les locataires cessèrent de payer le loyer. En 1993, par une procédure en référé, les requérants demandèrent l’expulsion des époux D. En 1995, leur demande fut rejetée. Le 23 avril 1998, les requérants introduisirent devant le tribunal de première instance de Bucarest une nouvelle action en expulsion des époux D., en faisant valoir que ces derniers occupaient leur immeuble en l’absence de titre locatif et refusaient de payer le loyer.

Par un jugement du 22 octobre 1998, le tribunal accueillit l’action et ordonna l’expulsion des époux D. Par un arrêt du 16 octobre 2002, après deux cassations avec renvoi, le tribunal départemental rejeta l’appel des locataires et confirma le jugement du 22 octobre 1998. Par un arrêt définitif du 19 mars 2003, la cour d’appel de Bucarest fit droit au recours formé par les époux D. et rejeta l’action des requérants. Par une lettre du 29 juillet 2006, les requérants ont informé la Cour de leur intention de ne plus maintenir leur requête, au motif qu’ils estiment le problème résolu au niveau interne.

GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignaient de la durée de la procédure en expulsion des époux D. 2. Sur le fondement du même article, ils se plaignaient de l’iniquité de la procédure, alléguant notamment que la cour d’appel de Bucarest avait fait une interprétation erronée des dispositions de la loi interne, entraînant une mauvaise solution du litige. 3. Invoquant l’article 1 du Protocole nº 1 à la Convention, ils alléguaient avoir subi une atteinte au droit au respect de leur bien, au motif que l’arrêt du 19 mars 2003 les avait privés arbitrairement de leur droit à l’usage de leur immeuble, alors que la famille D. n’avait plus de contrat de bail et refusait toujours de leur payer le loyer.

EN DROIT La Cour note que, par lettre du 29 juillet 2006, les requérants ont exprimé leur souhait de ne plus maintenir leur requête, au sens de l’article 37 § 1 a) de la Convention. Elle estime, par ailleurs, qu’aucune circonstance particulière touchant au respect des droits garantis par la Convention n’exige la poursuite de l’examen de la requête, au sens de l’article 37 § 1 in fine de la Convention. En conséquence, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention et de rayer l’affaire du rôle. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Décide de rayer la requête du rôle. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Greffier Président