AFFAIRE DUMITRU GEORGESCU ET ION GEORGESCU c. ROUMANIE

AFFAIRE DUMITRU GEORGESCU ET ION GEORGESCU c. ROUMANIE (CtEDO, 2010)

ROMÂNIA (solicitările nr. 3095/03 și 31003/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 12 ianuarie 2010 DEFINIF 12/04/2010 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cazul Dumitru Georgescu și Ion Georgescu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura, Corneliu Biersan, Bošjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 8 decembrie 2009, Rend la hotărâre, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află două inculpe (n 3095/03 și 31003/03) îndreptate împotriva României și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, domnii Dumitru Georgescu și Ion George . a) au sesizat Curtea la 21 august 2003 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Guvernul român este reprezentat de agentul său, dl Razvan-Horațiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. Reclamanții declară, în special, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza faptului că au dreptul de a se bucura de un teren înscris pe un titlu de proprietate care le-a fost eliberat la 4 august 1994. La 13 februarie 2008, președintele secțiunii a decis să comunice cererile guvernului. După cum permite art. 29 alin. (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. Eliberarea titlului de proprietate și punerea lor în posesia terenului în 1991, pe baza Legii nr. 18/1991 privind domeniul de aplicare al Legii nr. 18/1991, reclamanții și alte cinci persoane au prezentat comisiei locale a comunei d În calitate de moștenitori ai G.T.I., o cerere de restituire privind un teren situat pe teritoriul comunei în cauză. Printr-o decizie din 5 iunie 1991, Comisia departamentală D.Argiș pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 ( A confirmat existența unui teren de 417 ha în patrimoniul comunei d.O.A.ja, precum și propunerile făcute de comisia locală d.O.A.ja cu privire la refacerea dreptului de proprietate al anumitor persoane pe acest teren. Pe de altă parte, cererea reclamanților de refacere a dreptului lor de proprietate pe un teren a fost confirmată de comisia departamentală. Prin decizia administrativă din 13 aprilie 1992, reclamanții și alte cinci persoane au fost puse în posesia unui teren de 5,4 ha situat pe marginea autostrăzii București-Pitești. 1994, au obținut titlul administrativ de proprietate pe acest teren. Ei înșiși și-au exploatat părțile de teren până în 2001, data la care au încheiat un contract de închiriere pentru trei ani cu o societate agricolă. Transferul terenului în litigiu în patrimoniul comunei vecine și eliberarea de titluri de proprietate către terți La 31 octombrie 2000, pe baza articolului III alineatul (1) litera (a) din Legea nr. 169/1997 de modificare și completare a Legii nr. 18/1991, Comisia locală de la Bradu pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 (n) să sesizeze instanța în primă instanță din Argeș cu privire la o acțiune în anulare a deciziei comisiei departamentale din 5 iunie 1991 în partea sa care confirmă existența, în patrimoniul comunei, a unui teren de 194 ha pe cele 417 ha mai sus. Terenul 194 ha era situat pe marginea autostrăzii București-Pitești, parcela n 2 și loturile 11, 18, 21, 23, 24 și 25 din parcela nr. 3. Terenul atribuit reclamanților în 1992 era situat în lotul 11 din parcela 3. Reclamanții nu au fost parte la această procedură. 11. Prin hotărârea din 16 noiembrie 2000, instanța a acordat dreptul la acțiune și a anulat, pe baza unui raport de expertiză, partea din decizia din 5 noiembrie 2000 iunie 1991 privind existența unui teren de 194 ha în patrimoniul comunei d Parchetul din apropierea tribunalului de primă instanță din Pitești a introdus o acțiune împotriva acestei hotărâri, susținând că comisia locală din Bradu nu avea niciun interes să acționeze și că Tribunalul de Primă Instanță nu a căutat care era situația juridică actuală a terenului în cauză 13. Printr-o hotărâre din 22 martie 2001, tribunalul județean d'Argeș a dat dreptul la acțiunea Parchetului și a reținut, printre altele, că art. 3 alin. (1) lit. (a) nu se referea decât la nulitatea absolută a actelor de refacere sau de constituție emise unei persoane fizice, și nu la cea a actelor emise de comisiile departamentale unei comisii locale. În plus, Tribunalul reține că comisia locală de la Bradu și-a introdus acțiunea la nouă ani după ce decizia contestată a produs efecte juridice, că terenul în litigiu a intrat în circuitul civil și că dreptul de proprietate al anumitor persoane pe parcele ale acestui teren a fost reconstituit. 14. Comisia locală Bradu a formulat o acțiune împotriva acestei hotărâri, susținând că aceasta avea un interes în acțiune și că terenul în cauză aparținea întotdeauna comunei Bradu. 15. printr-o hotărâre definitivă din 19 septembrie 2001, instanța de apel a lui Pitesti a acceptat această acțiune. Ea a considerat că, în conformitate cu articolul II din Legea nr. 169/1997 dispozițiile acesteia din urmă nu puteau aduce atingere titlurilor de proprietate și altor acte emise în conformitate cu legea nr. 18/1991. Cu toate acestea, Comisia a considerat că decizia comisiei de departament din 5 iunie 1991 aducea atingere legii nr. 18/1991 pe motiv că aceasta valida dreptul de proprietate al comisiei locale d.oarja pe teren din 194 ha, în timp ce aceasta din urmă nu era proprietarul legitim. În acest sens, decizia contestată afecta drepturile particularilor din Bradu, al cărui drept de proprietate trebuia refăcut în interiorul satului. 16. La 21 martie 2002, Comisia locală de la Bradu și Comisia departamentală au reinstituit dreptul de proprietate al D.M. pe teritoriul reclamanților. D.M. a vândut terenul în 2003 societății comerciale F. 17. În 2003, reclamanții și alți coproprietari s-au deplasat pe teren pentru a realiza o expertiză în vederea partajării terenului. Cu această ocazie, aceștia au constatat că societatea comercială F. ( Pe data de 3 iulie, Comisia locală de la Bradu a informat Comisia locală de la Bradu că a început lucrările pentru a-și închide terenul. În iulie 2003, reclamanții și alte familii care se aflau în aceeași situație au fost convocate la primărie unde senatorul N.C. le-a informat că le vor fi atribuite alte terenuri. 19. Din piesele dosarului reiese că nici o hotărâre judecătorească nu a anulat titlul de proprietate al reclamanților pe terenul în cauză și că nu li s-a oferit nicio compensație până în prezent. Acțiunea în anulare a titlului de proprietate al D.M. 20. La 28 iulie 2003, reclamanții și ceilalți titulari ai titlului de proprietate din 4 august 1994 au sesizat Tribunalul de Primă Instanță din Pitești cu privire la o acțiune împotriva comisiilor implicate în emiterea titlurilor de valoare către terți, în anulare a titlului de proprietate al D.M. și în revendicarea terenului împotriva societății F. și P.A.M. 21. Prin hotărârea din 9 martie 2005, tribunalul le-a respins acțiunea, pe motiv că erau două titluri de proprietate pe același teren. Prin hotărârea din 29 noiembrie 2005, tribunalul județ a dat dreptul la recursul părților și a pronunțat cauza pentru judecată în primă instanță. Prin hotărârea definitivă din 15 mai 2006, prin recursul societății F., tribunalul de apel din Pitești a conchis la Tribunalul din 29 noiembrie 2005 menționat anterior. 22. La cauza este în continuare pendinte în primă instanță în fața Tribunalului de Primă Instană din Pitești. II. LEGEA INTERNE PERTINENT 23. Dispozițiile legale aplicabile sunt descrise în Hotărârea Ioan c. România (n 31005/03, 1 iulie 2008). În mod legal, Curtea constată că cererile sunt similare în ceea ce privește obiecțiunile ridicate și problemele de fond pe care le ridică. În consecință, Curtea consideră adecvat, în temeiul articolului 42 alineatul (1) din Regulamentul său de procedură, să unească cererile. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL nr. 1 la CONVENȚIA 25. Reclamanții susțin că dreptul lor de a beneficia de parcela de teren înscrisă pe titlul lor de proprietate a fost acordat de către autoritățile locale unor părți terțe, deoarece un al doilea titlu de proprietate a fost emis de către autoritățile locale. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 26. Guvernul combate această teză. Despre admisibilitate 27. Guvernele sunt în continuare în curs de desfășurare în fața instanțelor naționale și constată că reclamanții sunt proprietarii terenului, în măsura în care titlul de proprietate al D.M. nu a fost anulat. 28. Curtea reamintește că a examinat deja această excepție în cauza Ioan menționată anterior (§ 32-36). După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ö Õ na a expus niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. În plus, conform documentelor în posesia sa, acțiunea în revendicare este în continuare pendinte în primă instanță în fața instanțelor naționale. Prin urmare, din aceleași motive ca cele invocate în cauza Ioan Mai sus menționat, și în special ținând cont de faptul că introducerea unei acțiuni în justiție împotriva particularilor nu poate constitui o cale de recurs la epuizarea de către un solicitant în cazul în care acesta din urmă se plânge de un act pozitiv din partea autorităților ( mutatis mutandis Pine Valley Developments Ltd și alții c. Irlanda din 29 noiembrie 1991, seria A nr 222, § 48, Latridis c. Grecia [GC], n 31107/96, § in fine, CE Reclamanții subliniază că titlul lor de proprietate le-a fost emis în mod legal la 4 august 1994, dar că sunt acum în domeniul de aplicare a terenului din cauza acțiunii autorităților care, inițial, l-au transferat comunei vecine și, într-o a doua etapă, au emis un titlu de proprietate unei terțe părți. 31. Guvernul reiterează aceleași argumente ca cele prezentate în cauza Ioan c. România menționată anterior (§ 41) cu privire la caracterul prematur al cererii. Potrivit acestuia, acțiunea în revendicare joacă în favoarea securității rapoartelor juridice. 32, Curtea reamintește că a tratat deja în cauza Ioan c. România Mai sus (§§ 42-58) întrebări similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ön Õ a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Curtea reafirmă în special că faptul că autoritățile competente au îndeplinit, în raport cu reclamanții, obligația lor de a reface dreptul de proprietate al acestora în temeiul Legii nr. 18/91 nu le poate exonera de orice răspundere ulterioară privind încălcarea dreptului persoanelor interesate garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 și imputabil propriei lor acțiuni. 33. Curtea constată că, în momentul refacerii dreptului de proprietate al reclamanților și al punerii lor în posesia terenului, comisia locală era singura competentă pentru a determina locul pe care trebuiau să își refacă drepturile părțile interesate. Prin urmare, Comisia concluzionează că autoritățile administrative au avut posibilitatea de a verifica dacă condițiile pentru emiterea titlului de proprietate au fost îndeplinite și de a preveni crearea unui drept de proprietate contrar legii (Gashi c. Croația, nr 32457/05, § 39, 13 decembrie 2007 și Ioan, citată anterior, § 50). 34. După refacerea dreptului lor de proprietate pe teren, reclamanții au avut dreptul legal de a beneficia în mod pașnic de dreptul lor de proprietate; numai nouă ani mai târziu, în perioada în care au exploatat terenul, autoritățile locale au inițiat demersuri pentru a clarifica situația juridică a acestuia. În plus, guvernul recunoaște în mod explicit că reclamanții au rămas proprietari ai terenului și își întemeiază apărarea pe acest fapt. 35. Cu toate acestea, nu face parte din Curtea a Uniunii Europene pentru a examina conformitatea titlului reclamanților sau a celui al părții terțe în cauză cu dispozițiile legii nr. 18/1991 sau să judece dacă locația terenului a fost stabilită corect, aceasta nu poate decât să constate că . . . . două titluri de proprietate valabile coexistă pe același teren, . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În plus, Comisia observă că, până în prezent, deși au un titlu de proprietate valabil, reclamanții sunt privați de terenul lor de peste cinci ani fără a fi primit nici despăgubiri, nici terenuri echivalente, iar autoritățile locale nu au încercat să pună capăt acestei situații, de care sunt totuși responsabile. 36. Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona că statul nu și-a îndeplinit obligația de a asigura reclamanților exercitarea efectivă a dreptului lor de proprietate garantat prin art. 1 din Protocolul nr. Reclamanții denunță o încălcare a articolului 6 din Convenție, pe motiv că nu au fost invitați să intervină în procedura care a luat sfârșit prin arestarea instanței judecătorești din Pluiești din 19 septembrie 2001. 38. Statul membru în cauză ridică excepția de la calitatea de victimă a reclamanților și consideră, de asemenea, că art. 6 din Convenție nu se aplică în speță. 39. Presupunând că este prezentat în fața Curții în termenul de șase luni impus de art. 35 din convenție, Curtea arată că acest aspect este legat de cel examinat mai sus la unghiul articolului 1 din Protocolul nr 1 și, prin urmare, trebuie declarat admisibil. Cu toate acestea, având în vedere constatarea sa cu privire la art. 1 din Protocolul nr. 1 (punctul 33-37 de mai sus), Curtea consideră că . . ....................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Reclamanții solicită, pentru prejudiciul material, fie restituirea terenului în cauză, fie 171 559 EUR ( 566 EUR reprezentând pentru fiecare din ele valoarea de: o a șaptea parte a terenului; ei adaugă că, în cadrul unei proceduri interne privind terenul în cauză, s-a realizat o expertiză în iunie 2007 conform căreia valoarea totală a terenului respectiv era de 2 376 000 lei românești noi ( Cu toate acestea, ei consideră că experiența în cauză nu reflectă valoarea reală a terenului. 42. Ei cer fiecare 4 000 EUR pentru lipsa de câștig pe teren pentru o perioadă de cinci ani. Reclamantul Dumitru Georgescu solicită, de asemenea, 500 000 EUR reprezentând valoarea producției agricole pe care ar fi putut să o obțină de la exploatarea viitoare a terenului; fiecare dintre aceștia solicită 4 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit; reclamantul Dumitru Georgescu a mărit ulterior suma solicitată pentru prejudiciul moral la 100 000 EUR. 43 Guvernul ia notă de faptul că reclamanții nu au prezentat nicio justificare pentru a-și susține cererile privind prejudiciul material. Acesta consideră că, în măsura în care nu s-a stabilit în mod sigur că terenul de 5,4 ha inclus în titlul de proprietate a fost ocupat în întregime de terți și că nu s-a realizat nicio împărțire între solicitanți și alți proprietari, nu se poate stabili amploarea prejudiciului material. Guvernul nu contestă competența la care se face referire mai sus; pe baza concluziilor acestei expertize, consideră că suma care ar fi putut reveni fiecărui solicitant în calitate de proprietar al unui al șaptelea teren în litigiu este de 339 428,57 RON. 44. În ceea ce privește prejudiciul moral, guvernul consideră că nu există nicio legătură de cauzalitate între presupusele încălcări ale convenției și prejudiciul moral invocat și că Õ în orice caz, suma solicitată este excesivă. 45. Curtea amintește că a ajuns la concluzia că încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție din cauza faptului că statul nu și-a îndeplinit obligația de a asigura reclamanților dreptul efectiv de proprietate. 46. Curtea ia notă cu titlu introductiv de faptul că: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Prin urmare, Curtea consideră, în circumstanțele din speță, că plata unei despăgubiri către părțile interesate care corespund valorii bunului, le-ar plasa pe acestea din urmă cât mai mult posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla în cazul în care cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost necunoscute. În ceea ce privește stabilirea valorii acestei despăgubiri, Curtea constată, pe de o parte, că, deși reclamanții contestă suma stabilită de instanța judecătorească în cauză, aceștia nu furnizează dovezi în sprijinul afirmațiilor lor. Pe de altă parte, guvernul nu contestă această competență. Prin urmare, Curtea va ține seama de această expertiză și de faptul că fiecare parte are dreptul doar la o a șaptea parte din terenul în cauză pentru a stabili valoarea prejudiciului material. 47. Având în vedere elementele aflate în posesia sa, Curtea apreciază valoarea în cauză a unei a șaptea părți din terenul în cauză la 79 500 EUR. 48. În ceea ce privește lipsa de câștig cauzată de posibilitatea de a se bucura de terenul lor, Curtea constată că persoanele în cauză nu și-au însoțit pretențiile cu privire la înscrisurile relevante (Dragă și alte c. România (satisfacție echitabilă), n 78047/01, § 18, 16 noiembrie 2006). Prin urmare, Curtea nu ar putea specula asupra valorii deficitului de câștigat. Prin urmare, nu este necesar să li se acorde reclamanților o indemnizație în acest sens. 49. În ceea ce privește cererea reclamanților pentru prejudiciul moral, Curtea consideră că evenimentele în cauză au dus la neplăceri și incertitudini pentru ei și că suma de 4 000 EUR, acordat fiecăruia dintre cei interesați, reprezintă o despăgubire echitabilă pentru prejudiciul moral suferit. Costuri și cheltuieli de judecată 50. Reclamantul Dumitru Georgescu solicită, de asemenea, 10 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și a Curții, fără a prezenta documente justificative. 51. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se află stabiliți realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță și ținând cont de faptul că reclamantul nu și-a justificat cererea, nu se vor aloca nici o sumă în acest sens. Interese moratoriu 52. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA L nu este cazul să se dea un răspuns la întrebarea de la art. 6 din Convenție A se spune că statul pârât trebuie să plătească fiecărui solicitant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 79 500 EUR (șaizeci și nouă de mii cinci sute de euro) pentru daune materiale și 4 000 EUR (patru mii EUR) pentru daune morale, care trebuie convertite în moneda națională a statului pârât la rata aplicabilă la data decontării, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 12 ianuarie 2010, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și art. 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall modulier Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

DUMITRU GEORGESCU ET ION GEORGESCU c.

ROUMANIE

(Requêtes n

os

30995/03 et 31003/03)

ARRÊT

STRASBOURG

12 janvier 2010

DÉFINITIF

12/04/2010

Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Dumitru Georgescu et Ion Georgescu c. Roumanie,

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

Josep Casadevall,

président,

Elisabet Fura,

Corneliu Bîrsan,

Boštjan M. Zupančič,

Egbert Myjer,

Luis López Guerra,

Ann Power,

juges,

et de Santiago Quesada,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 décembre 2009,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouvent deux requêtes (n

os

30995/03 et 31003/03) dirigées contre la Roumanie et dont deux ressortissants de cet État, MM. Dumitru Georgescu et Ion Georgescu («

les requérants

»), ont saisi la Cour le 21 août 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

3.

Les requérants allèguent en particulier une violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 en raison de l’impossibilité pour eux de jouir d’un terrain inscrit sur un titre de propriété qui leur fut délivré le 4 août 1994.

4.

Le 13 février 2008, le président de la troisième section a décidé de communiquer les requêtes au Gouvernement. Comme le permet l’article 29

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

5.

Les requérants sont nés respectivement en 1937 et 1952 et résident à Greci et Petrești Găești.

A.

La délivrance du titre de propriété aux requérants et leur mise en possession du terrain

6.

En 1991, se fondant sur la loi n

o

18/1991 sur le domaine foncier («

la loi n

o

18/1991

»), les requérants et cinq autres personnes présentèrent à la commission locale de la commune d’Oarja chargée de l’application de ladite loi («

la commission locale

»), en leur qualité d’héritiers de G.T.I., une demande de restitution concernant un terrain situé sur le territoire de la commune en question.

7.

Par une décision du 5 juin 1991, la commission départementale d’Argeș pour l’application de la loi n

o

18/1991 («

la commission départementale

») confirma l’existence d’un terrain de 417 ha dans le patrimoine de la commune d’Oarja, ainsi que les propositions faites par la commission locale d’Oarja concernant la reconstitution du droit de propriété de certains particuliers sur ce terrain. Par ailleurs, la demande des requérants visant à la reconstitution de leur droit de propriété sur un terrain fut confirmée par la commission départementale.

8.

Par une décision administrative du 13 avril 1992, les requérants et cinq autres personnes furent mis en possession d’un terrain de 5,4 ha situé au bord de l’autoroute Bucarest-Pitești. Le 4

août

1994, ils obtinrent le titre administratif de propriété sur ce terrain. Ils exploitèrent eux-mêmes leurs parties de terrain jusqu’en 2001, date à laquelle ils conclurent un contrat de bail pour trois ans avec une société agricole.

B.

Le transfert du terrain litigieux dans le patrimoine de la commune voisine et la délivrance des titres de propriété à des tiers

9.

Les communes d’Oarja et de Bradu sont voisines.

10.

Le 31 octobre 2000, se fondant sur l’article III § 1 lettre a) de la loi n

o

169/1997 modifiant et complétant la loi n

o

18/1991, la commission locale de Bradu pour l’application de la loi n

o

18/1991 («

la commission locale de Bradu

») saisit le tribunal de première instance d’Argeș d’une action en annulation de la décision de la commission départementale du 5 juin 1991 dans sa partie confirmant l’existence, dans le patrimoine de la commune, d’Oarja d’un terrain de 194 ha sur les 417 ha susmentionnés. Le terrain de 194 ha était situé au bord de l’autoroute Bucarest-Pitești, parcelle n

o

2 et lots 11, 18, 21, 23, 24 et 25 de la parcelle n

o

n

o

11.

Par un jugement du 16 novembre 2000, le tribunal fit droit à l’action et annula, sur la base d’un rapport d’expertise, la partie de la décision du 5

juin 1991 relative à l’existence d’un terrain de 194 ha dans le patrimoine de la commune d’Oarja.

12.

Le parquet près le tribunal de première instance de Pitești interjeta appel contre ce jugement, faisant valoir que la commission locale de Bradu n’avait pas d’intérêt pour agir et que le tribunal de première instance n’avait pas recherché quelle était la situation juridique actuelle du terrain en cause.

13.

Par un arrêt du 22 mars 2001, le tribunal départemental d’Argeș fit droit à l’appel du parquet. Il retint, entre autres, que l’article III § 1 lettre a) ne concernait que la nullité absolue des actes de reconstitution ou de constitution délivrés à une personne physique, et non celle des actes délivrés par les commissions départementales à une commission locale. En outre, le tribunal retint que la commission locale de Bradu avait introduit son action neuf ans après que la décision contestée eut produit des effets juridiques, que le terrain litigieux fut entré dans le circuit civil et que le droit de propriété de certains particuliers sur des parcelles de ce terrain eut été reconstitué.

14.

La commission locale de Bradu forma un recours contre cet arrêt, faisant valoir qu’elle avait un intérêt à agir et que le terrain en cause avait toujours appartenu à la commune de Bradu.

15.

Par un arrêt définitif du 19

septembre 2001, la cour d’appel de Pitești fit droit à ce recours. Elle jugea que, selon l’article II de la loi n

o

169/1997, les dispositions de cette dernière ne pouvaient pas porter atteinte aux titres de propriété et autres actes délivrés dans le respect de la loi n

o

18/1991. Cependant, elle estima que la décision de la commission départementale du 5 juin 1991 portait atteinte à la loi n

o

18/1991, au motif qu’elle validait le droit de propriété de la commission locale d’Oarja sur le terrain de 194 ha, alors que cette dernière n’en était pas la propriétaire légitime. En cela, la décision contestée portait atteinte aux droits des particuliers de Bradu, dont le droit de propriété devait être reconstitué à l’intérieur du village.

16.

Le 21 mars 2002, la commission locale de Bradu et la commission départementale reconstituèrent le droit de propriété de D.M. sur le terrain des requérants. D.M. vendit le terrain en 2003 à la société commerciale F.

17.

En 2003, les requérants et les autres copropriétaires se déplacèrent sur le terrain afin de réaliser une expertise en vue du partage du terrain. A cette occasion ils constatèrent que la société commerciale F. («

la société F.

») avait commencé des travaux pour clôturer leur terrain. Les requérants se déplacèrent au siège de la société F. où ils furent informés que cette dernière avait acheté le terrain de D.M., qui avait vu reconstituer son droit de propriété sur le terrain par la commission locale de Bradu.

18.

Le 3

juillet 2003, les requérants et d’autres familles qui se trouvaient dans la même situation furent convoqués à la mairie où le sénateur N.C. les informa que d’autres terrains leurs seraient attribués.

19.

Il ressort des pièces du dossier qu’aucune décision judiciaire n’a annulé le titre de propriété des requérants sur le terrain en cause et qu’aucune compensation ne leur a été offerte à ce jour.

C.

Action en annulation du titre de propriété de D.M.

20.

Le 28 juillet 2003, les requérants et les autres titulaires du titre de propriété du 4 août 1994 saisirent le tribunal de première instance de Pitești d’une action contre les commissions impliquées dans la délivrance des titres aux tiers, en annulation du titre de propriété de D.M. et en revendication du terrain contre la société F. et P.A.M.

21.

Par un jugement du 9 mars 2005, le tribunal rejeta leur action, au motif qu’il y avait deux titres de propriété sur le même terrain. Par un arrêt du 29 novembre 2005, le tribunal départemental d’Argeș fit droit à l’appel des parties et renvoya l’affaire pour jugement en premier ressort. Par un arrêt définitif du 15 mai 2006, sur recours de la société F., la cour d’appel de Pitești confirma l’arrêt du 29 novembre 2005 précité.

22.

L’affaire est toujours pendante en premier ressort devant le tribunal de première instance de Pitești.

II.

LE DROIT INTERNE PERTINENT

23.

Les dispositions légales applicables sont décrites dans l’arrêt

Ioan c.

Roumanie

, (n

o

31005/03, 1 juillet 2008).

EN DROIT

I.

JONCTION DES REQUÊTES

24.

La Cour constate que les requêtes sont similaires en ce qui concerne les griefs soulevés et les problèmes de fond qu’elles posent. En conséquence, elle juge approprié, en application de l’article 42 § 1 de son règlement, de joindre les requêtes.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

O

1 À LA CONVENTION

25.

Les requérants allèguent l’impossibilité pour eux de jouir de la parcelle de terrain inscrite sur leur titre de propriété, parce qu’un deuxième titre de propriété a été délivré par les autorités locales à des tiers. Ils invoquent l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

26.

Le Gouvernement combat cette thèse.

A.

Sur la recevabilité

27.

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes par les requérants, l’action en revendication et en annulation du titre de propriété de D.M. étant toujours pendante devant les juridictions nationales. Il note que les requérants sont les propriétaires du terrain, dans la mesure où leur titre de propriété n’a pas été annulé.

28.

La Cour rappelle qu’elle a déjà examiné cette exception dans l’affaire

Ioan

précitée (§ 32-36). Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. En outre, selon les documents en sa possession, l’action en revendication est toujours pendante en première instance devant les juridictions nationales. Dès lors, pour les mêmes raisons que celles invoquées dans l’affaire

Ioan

précitée, et plus particulièrement en tenant compte du fait que l’introduction d’une action en justice contre des particuliers ne saurait constituer une voie de recours à épuiser par un

requérant lorsque ce dernier se plaint d’un acte positif des autorités (

mutatis mutandis

,

Pine Valley Developments Ltd et autres c. Irlande

du 29

novembre

1991, série A n

o

222, § 48,

Iatridis c. Grèce

[GC], n

o

31107/96, §

47

in fine

, CEDH 1999–II), il convient de rejeter l’exception du Gouvernement.

29.

La Cour constate en outre que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

30.

Les requérants soulignent que leur titre de propriété leur a été légalement délivré le 4 août 1994 mais qu’ils sont à présent dans l’impossibilité d’utiliser le terrain en raison de l’action des autorités qui, dans un

premier

temps, ont transféré celui-ci à la commune voisine et, dans un

deuxième temps, ont délivré un titre de propriété à un tiers.

31.

Le Gouvernement réitère les mêmes arguments que ceux exposés dans l’affaire

Ioan c. Roumanie

précitée (§ 41) concernant le caractère prématuré de la requête. Selon lui, l’action en revendication joue en faveur de la sécurité des rapports juridiques.

32.

La Cour rappelle qu’elle a traité déjà dans l’affaire

Ioan c. Roumanie

précitée (§§ 42-58) des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention. Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. La Cour réaffirme notamment que le fait que les autorités compétentes aient rempli, à l’égard des requérants, leur obligation de reconstitution du droit de propriété de ceux-ci en vertu de la loi n

o

18/1991 ne saurait les exonérer de toute responsabilité ultérieure concernant les atteintes au droit des intéressés garanti par l’article 1 du Protocole n

o

1 et imputables à leurs propres agissements.

33.

La Cour observe que lors de la reconstitution du droit de propriété des requérants et de leur mise en possession du terrain, la commission locale était seule compétente pour déterminer l’emplacement du terrain sur lequel les intéressés devaient voir reconstituer leur droit. Elle en conclut dès lors que les autorités administratives ont eu l’occasion de vérifier si les conditions pour délivrer le titre de propriété étaient bien réunies et de prévenir la création d’un droit de propriété contraire à la loi (

Gashi c.

Croatie

, n

o

32457/05, § 39, 13 décembre 2007 et

Ioan

, précité, §

50).

34.

Après la reconstitution de leur droit de propriété sur le terrain, les requérants avaient l’assurance légitime qu’ils pouvaient bénéficier paisiblement de leur droit de propriété. Ce n’est que neuf ans plus tard, période pendant laquelle ils ont exploité le terrain, que les autorités locales entamèrent des démarches pour éclaircir la situation juridique de celui-ci. De plus, le Gouvernement reconnaît explicitement que les requérants sont restés propriétaire du terrain et fonde sa défense sur ce fait.

35.

Bien qu’il n’appartienne pas à la Cour d’examiner la conformité du titre des requérants ou de celui du tiers concerné avec les

dispositions de la loi n

o

18/1991, ni de juger si l’emplacement du terrain a été déterminé correctement, elle ne peut que constater qu’actuellement deux titres de propriétés valables coexistent sur le même terrain, mettant en échec toute possibilité pour les requérants de jouir de leur bien. De surcroît, elle observe qu’à ce jour, bien qu’ils soient titulaires d’un titre de propriété valable, les requérants se trouvent privés de leur terrain depuis maintenant plus de cinq ans sans avoir reçu ni indemnités, ni terrain équivalent, et que les autorités locales n’ont fait aucune tentative pour mettre un terme à cette situation, dont elles sont pourtant responsables.

36.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que l’État a manqué à son obligation d’assurer aux requérants la jouissance effective de leur droit de propriété garanti par l’article 1 du Protocole n

o

1.

Partant, il y a eu et il continue d’y avoir violation de cette disposition.

III.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 DE LA CONVENTION

37.

Les requérants dénoncent une violation de l’article 6 de la Convention, au motif qu’ils n’ont pas été invités à intervenir dans la procédure qui a pris fin par l’arrêt de la cour d’appel de Ploiești du 19

septembre 2001.

38.

Le Gouvernement soulève l’exception tirée du défaut de qualité de victime des requérants et estime également que l’article 6 de la Convention n’est pas applicable en l’espèce.

39.

A supposer qu’il soit présenté devant la Cour dans le délai de six

mois imposé par l’article 35 de la Convention, la Cour relève que ce

grief est lié à celui examiné ci-dessus sous l’angle de l’article 1 du Protocole n

o

1 et doit donc aussi être déclaré recevable. Cependant, eu égard à son constat relatif à l’article 1 du Protocole n

o

1 (paragraphes 33-37 ci-dessus), la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner s’il y a eu, en l’espèce, violation de l’article 6 précité.

IV.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

40.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

41.

Les requérants réclament, au titre du préjudice matériel, soit la restitution du terrain litigieux soit respectivement 171

559 euros («

EUR

») et 171

566 EUR représentant pour chacun d’eux la valeur marchande d’un septième du terrain. Ils ajoutent que, dans le cadre d’une procédure interne portant sur le terrain litigieux, une expertise a été réalisée en juin 2007 selon laquelle la valeur globale dudit terrain était de 2

376

000 lei roumains nouveaux («

RON

»). Cependant, ils considèrent que l’expertise en cause ne reflète pas la valeur réelle du terrain.

42.

Ils demandent également chacun 4

000 EUR pour le manque à gagner sur ledit terrain pour une période de cinq ans. Le requérant Dumitru Georgescu demande en outre 500

000 EUR représentant la valeur de la production agricole qu’il aurait pu obtenir de l’exploitation future du terrain. Ils demandent chacun 4

000 EUR au titre du préjudice moral qu’ils auraient subi. Le requérant Dumitru Georgescu a augmenté ultérieurement à 100

000

EUR la somme demandée au titre du préjudice moral.

43.

Le Gouvernement note que les requérants n’ont présenté aucun justificatif pour appuyer leurs demandes faites au titre du préjudice matériel. Il estime que, dans la mesure où il n’a pas été établi de manière certaine que le terrain de 5,4 ha figurant dans le titre de propriété a été entièrement occupé par des tiers et où aucun partage n’a été réalisé entre les requérants et les autres copropriétaires, l’étendue du préjudice matériel ne peut pas être déterminée. Le Gouvernement ne conteste pas l’expertise à laquelle il est fait référence ci-dessus

; en se fondant sur les conclusions de cette expertise, il estime que la somme qui aurait pu revenir à chacun des requérants en tant que propriétaire d’un septième du terrain litigieux est de 339

428,57 RON.

44.

Quant au préjudice moral, le Gouvernement estime qu’il n’y a pas de lien de causalité entre les prétendues violations de la Convention et le préjudice moral allégué et qu’en tout état de cause, la somme sollicitée est excessive.

45.

La Cour rappelle qu’elle a conclu à la violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention en raison de ce que l’État a manqué à son obligation d’assurer aux requérants la jouissance effective de leur droit de propriété.

46.

La Cour note à titre liminaire qu’ainsi qu’il ressort des éléments en sa possession, le terrain qui devait être restitué aux requérants a fait l’objet d’un transfert de propriété dans le patrimoine de la commune voisine dans son intégralité (paragraphe 11 ci-dessus). Dès lors, la Cour estime, dans les circonstances de l’espèce, que le versement d’une indemnité aux intéressés correspondant à la valeur du bien, placerait ces derniers autant que possible dans une situation équivalant à celle où ils se trouveraient si les exigences de l’article 1 du Protocole n

o

1 n’avaient pas été méconnues. Quant à la détermination du montant de cette indemnité, la Cour note, d’une part, que bien que les requérants contestent le montant établi par l’expertise judiciaire versée au dossier, ils ne fournissent pas de preuves à l’appui de leurs affirmations. D’autre part, le Gouvernement ne conteste pas cette expertise. Dès lors, la Cour tiendra compte de cette expertise et du fait que chacun des requérants n’est propriétaire que d’un septième du terrain litigieux afin de fixer le montant du dommage matériel.

47.

Compte tenu des éléments en sa possession, la Cour estime la valeur marchande actuelle d’un septième du terrain litigieux à 79

500 EUR.

48.

S’agissant du manque à gagner causé par l’impossibilité de jouir de leur terrain, la Cour observe que les requérants n’ont pas accompagné leurs prétentions des justificatifs pertinents (

Dragne et autres c. Roumanie

(satisfaction équitable), n

o

78047/01, § 18, 16 novembre 2006). Dès lors, la Cour ne saurait spéculer sur la valeur du manque à gagner. Il n’y a donc pas lieu d’accorder aux requérants une indemnité à ce titre.

49.

Concernant la demande des requérants au titre du dommage moral, la Cour considère que les événements en cause ont entraîné pour eux des désagréments et des incertitudes, et que la somme de 4

000

EUR, accordée à chacun des intéressés, représente une réparation équitable du préjudice moral subi.

B.

Frais et dépens

50.

Le requérant Dumitru Georgescu demande également 10 000 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et la Cour, sans présenter de justificatifs.

51.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu du fait que le requérant n’a pas justifié sa demande, aucune somme ne sera allouée à ce titre.

C.

Intérêts moratoires

52.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Décide

de joindre les requêtes

;

2.

Déclare

les requêtes recevables

;

3.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention

;

4.

Dit

qu’il n’y a pas lieu d’examiner le grief tiré de l’article 6 de la Convention

;

5.

Dit

a)

que l’État défendeur doit verser à chacun des requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, 79 500 EUR (soixante dix-neuf mille cinq cents euros) pour dommage matériel et 4

000 EUR (quatre mille euros) pour dommage moral, à convertir dans la monnaie nationale de l’État défendeur au taux applicable à la date du règlement, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

6.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le

12 janvier 2010, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Greffier

Président