ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1364/2023

Ședința publică din data de 9 martie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 02.04.2021, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, contestație împotriva Rezoluției de clasare nr. 154/A/25.01.2021 emise de Inspecția Judiciară și împotriva Rezoluției Inspectorului Șef nr. C21-355/10.03.2021 de respingere a plângerii împotriva rezoluției de clasare, solicitând admiterea contestației, desființarea rezoluțiilor atacate și trimiterea cauzei la Inspecția Judiciară pentru completarea verificărilor.

Prin sentința civilă nr. 1265 din 24 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamantul, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului și casarea sentinței recurate.

În motivarea recursului, a arătat că motivarea instanței de fond este în principiu referitoare la prescripția răspunderii penale a faptelor săvârșite de persoanele nominalizate, dar nimeni nu a analizat cine se face vinovat de apariția acestei prescripții, rezumându-se la a stabili doar că a apărut prescripția care a adus mari prejudicii recurentului și bugetului de stat.

În opinia recurentului, dacă cineva era mai atent cu rezolvarea sarcinilor de serviciu, atunci acesta depunea toate diligențele în soluționarea cauzei, astfel că nu intervenea prescripția și se putea încerca recuperarea unor creanțe la bugetul de stat prin identificarea persoanelor vinovate, stabilirea și documentarea faptelor infracționale și apoi tragerea la răspundere penală a vinovaților.

A apreciat recurentul că instanța de fond nu a avut rol activ în vederea pronunțării unei hotărâri legale, invocând dispozițiile art. 129 alin. (5) din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamantul a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a formulat contestație împotriva Rezoluției de clasare nr. 154/A/25.01.2021 emise de Inspecția Judiciară și împotriva Rezoluției Inspectorului Șef nr. C21-355/10.03.2021 de respingere a plângerii împotriva rezoluției de clasare, solicitând admiterea contestației, desființarea rezoluțiilor atacate și trimiterea cauzei la Inspecția Judiciară pentru completarea verificărilor.

Soluția primei instanțe de respingere a acțiunii este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Preliminar, trebuie subliniat faptul că în primele șase pagini, cererea de recurs nu conține nicio critică de nelegalitate la adresa sentinței recurate, ci exclusiv susținerile din cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte constată că nu se impune examinarea acestor susțineri, întrucât ele au fost deja analizate de instanța de fond, iar exercitarea căii de atac a recursului împotriva unei hotărâri judecătorești presupune formularea unor critici concrete de nelegalitate cu privire la hotărâre, iar nu preluarea susținerilor din cererea de chemare în judecată, care au format obiectul analizei primei instanțe.

Înalta Curte subliniază că recursul este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia se poate solicita instanței de control judiciar, în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, reformarea hotărârii pronunțate de instanța de fond sau de instanța de apel în anumite cazuri prevăzute de lege.

Conform prevederilor legale în vigoare, recursul nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalității hotărârii atacate. Astfel, motivele de recurs vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, iar potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, în soluționarea căii de atac a recursului, instanța nu poate proceda la o reanalizare a susținerilor din cererea de chemare în judecată, ci numai la examinarea motivelor de nelegalitate ce trebuie menționate în cererea de recurs, în conformitate cu dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ. care stabilesc că cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În continuare, recurentul a susținut faptul că motivarea instanței de fond este în principiu referitoare la prescripția răspunderii penale a faptelor săvârșite de persoanele nominalizate, dar nu s-a analizat cine se face vinovat de apariția acestei prescripții, rezumându-se la a se stabili doar că a apărut prescripția care a adus mari prejudicii recurentului și bugetului de stat.

A apreciat recurentul că era necesar să fie depuse toate diligențele pentru soluționarea cauzei, astfel încât să nu intervină prescripția; totodată, era necesar să se încerce recuperarea unor creanțe la bugetul de stat prin identificarea persoanelor vinovate, stabilirea și documentarea faptelor infracționale și apoi tragerea la răspundere penală a vinovaților.

Cu privire la aceste aspecte, instanța de control judiciar observă faptul că instanța de fond a reținut în mod corect că instrumentarea dosarului penal nr. x/2013 nu mai poate fi pusă în discuție, din cauza impedimentului reprezentat de intervenirea prescripției răspunderii disciplinare, de care responsabil este chiar recurentul-reclamant, ce a formulat sesizarea disciplinară după împlinirea respectivului termen.

Apoi, în perioada dintre, pe de o parte, soluționarea dosarului penal nr. x/2013 prin ordonanță de clasare confirmată de procurorul ierarhic superior și neatacată de recurentul-reclamant prin mijloacele procedurale prevăzute de lege și, pe de altă parte, înregistrarea dosarului penal nr. x/2019, procurorilor nu li se poate reproșa faptul că nu au efectuat acte de urmărire penală, nefiind învestiți printr-o sesizare în curs, astfel încât curgerea prescripției în tot acest interval de timp nu le este în vreun fel imputabilă.

În final, intervenirea prescripției răspunderii penale anterior formulării plângerii penale este un impediment procedural ce blochează orice cercetări în dosarul penal nr. x/2019, responsabil de pasivitate fiind, și în acest caz, recurentul-reclamant însuși.

Pe cale de consecință, susținerile recurentului în sensul că nu s-a analizat cine se face vinovat de intervenirea prescripției sunt irelevante, neputând conduce la concluzia nelegalității soluției instanței de fond, întrucât aspectele semnalate de acesta vizează chestiuni de fond, în timp ce soluția de clasare a avut în vedere în mod corect aspectele procedurale mai sus expuse privind, pe de o parte, prescripția răspunderii disciplinare, și, pe de altă parte, prescripția răspunderii penale.

Astfel, procurorii vizați de sesizarea disciplinară nu pot fi ținuți răspunzători de intervenirea prescripției răspunderii penale, plângerea penală ce a condus la formarea dosarului nr. x/2019 fiind formulată de recurentul-reclamant când termenul de prescripție deja se împlinise, iar în contextul în care s-a reținut intervenirea prescripției răspunderii penale nu li se poate reproșa că nu au efectuat cercetări aprofundate asupra faptelor sesizate, că nu au administrat anumite probe considerate relevante de către recurentul-reclamant etc., prescripția împiedicând aceste activități de urmărire penală, astfel că, în legătură cu acest dosar, nu se confirmă săvârșirea vreunei abateri disciplinare, în timp ce instrumentarea dosarului nr. x/2013 nu mai poate fi analizată din perspectivă disciplinară ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii disciplinare.

Din această perspectivă sunt neîntemeiate și argumentele privind faptul că instanța de fond nu ar fi avut un rol activ în vederea pronunțării unei hotărâri legale. Cum s-a arătat anterior, aspectele semnalate de recurent vizează chestiuni de fond, iar soluția de clasare a avut în vedere aspecte procedurale privind prescripția răspunderii disciplinare, respectiv prescripția răspunderii penale.

Concluzionând, instanța de control judiciar apreciază că nu este fondat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și că instanța de fond a realizat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 1265 din 24 septembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 1265 din 24 septembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 9 martie 2023.