ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1361/2023

Ședința publică din data de 9 martie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 11.11.2020 sub nr. x/2020, reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, au formulat contestație împotriva Rezoluției nr. 2636/A/S1.08.2020 a Inspecției Judiciare de clasare a sesizării nr. 20-2692, menținută prin Rezoluția Inspectorului șef al Inspecției Judiciare nr. C20-1325 din data de 20.10.2020, solicitând să se dispună desființarea rezoluției contestate și trimiterea dosarului la Inspecția Judiciară pentru continuarea cercetării disciplinare în dosarul nr. x.

Prin sentința civilă nr. 599 din 14 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă contestația ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond au formulat recurs reclamanții, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care au solicitat admiterea acestuia, casarea sentinței recurate și admiterea contestației.

În motivarea recursului, recurenții au arătat că instanța de fond a preluat în mod greșit o apărare a Inspecției, întrucât au solicitat să se constate că o întârziere culpabilă în îndeplinirea obligațiilor profesionale a avut loc, cu consecința împlinirii termenelor de prescriere a răspunderii penale în cauza respectivă.

Totodată, au apreciat recurenții, este greșită concluzia instanței de fond în sensul că petenții nu au atribuții în ceea ce privește stabilirea cadrului verificărilor prealabile care se impun a fi efectuate într-o lucrare aflată pe rolul Inspecției Judiciare.

Este greșit raționamentul Curții în sensul că analiza existenței sau inexistenței indiciilor de săvârșire a unei abateri disciplinare constituie atributul exclusiv al inspectorului judiciar și se realizează pe baza rezultatului verificărilor prealabile care fac obiectul sesizării, ceea ce presupune, în prealabil, stabilirea situației de fapt și apoi o operațiune de încadrare juridică a faptelor reținute, în vederea argumentării soluției date sesizării.

Au mai arătat recurenții că, în mod greșit și cu încălcarea limitelor sesizării, verificările Inspecției Judiciare nu au vizat și posibila săvârșire a abaterii prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Au susținut că măsura dispusă în condițiile art. 488

1

și următoarele din C. proc. pen., în sensul stabilirii unei obligații în sarcina procurorului de a finaliza urmărirea penală potrivit art. 327 din același cod, nu își epuizează efectele, obligația persistând până la îndeplinirea acesteia.

Au concluzionat recurenții că argumentația Curții în legătură cu lipsa de vinovăție este neconvingătoare. Concluzia privind faptul că lucrările au fost efectuate cu respectarea termenului rezonabil este, de asemenea, vădit neîntemeiată, nefiind fundamentată pe probe și în contradicție cu constatarea definitivă că durata rezonabilă a procedurii a fost încălcată în dosarul penal menționat. Lipsa motivării corespunzătoare a rezoluției Inspecției Judiciare lasă posibilitatea speculării în privința caracterului nejustificat al întârzierii.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanții au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care au formulat contestație împotriva Rezoluției nr. 2636/A/S1.08.2020 a Inspecției Judiciare de clasare a sesizării nr. 20-2692, menținută prin Rezoluția Inspectorului șef al Inspecției Judiciare nr. C20-1325 din data de 20.10.2020, solicitând să se dispună desființarea rezoluției contestate și trimiterea dosarului la Inspecția Judiciară pentru continuarea cercetării disciplinare în dosarul nr. x.

Soluția primei instanțe de respingere a acțiunii este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Recurenții au invocat motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

O primă critică privește faptul că instanța de fond a preluat în mod greșit o apărare a Inspecției, întrucât, de fapt, recurenții au solicitat să se constate că a avut loc o întârziere culpabilă în îndeplinirea obligațiilor profesionale, cu consecința împlinirii termenelor de prescriere a răspunderii penale în cauza respectivă, iar nu faptul că ar fi intervenit prescripția într-un dosar penal.

Înalta Curte reține că aceste susțineri sunt neîntemeiate, întrucât constatarea intervenirii prescripției răspunderii penale invocate de recurenți se face în cadrul cercetării cauzei, fiind un aspect ce ține de soluția dată în dosar, astfel că acest aspect nu poate face obiectul analizei inspectorului judiciar.

Cum în mod corect a reținut instanța de fond, având în vedere că inspectorii judiciari trebuie să respecte principiul independenței magistratului și supunerii lui numai legii, efectuarea directă a unor verificări sub aspectul respectării normelor de drept material sau procesual aplicabile în soluționarea unei cauze aflate pe rolul instanțelor nu este posibilă, ci, în principiu, doar mediat, în raport cu alte probe relevante, acte ale organelor de urmărire penală sau hotărâri judecătorești care să releve pretinsele încălcări ale legii invocate de recurenți.

Au mai suținut recurenții că este greșită concluzia instanței de fond în sensul că petenții nu au atribuții în ceea ce privește stabilirea cadrului verificărilor prealabile care se impun a fi efectuate într-o lucrare aflată pe rolul Inspecției Judiciare. Totodată, în opinia recurenților, este greșit raționamentul Curții în sensul că analiza existenței sau inexistenței indiciilor de săvârșire a unei abateri disciplinare constituie atributul exclusiv al inspectorului judiciar și se realizează pe baza rezultatului verificărilor prealabile care fac obiectul sesizării, ceea ce presupune, în prealabil, stabilirea situației de fapt și apoi o operațiune de încadrare juridică a faptelor reținute, în vederea argumentării soluției date sesizării.

Instanța de control judiciar reține că și aceste susțineri sunt nefondate.

Potrivit art. 45 alin. (1) și (3) din Legea nr. 317/2004: "(1) Inspecția Judiciară se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată în scris și motivat de orice persoană interesată, inclusiv de Consiliul Superior al Magistraturii, în legătură cu abaterile disciplinare săvârșite de judecători și procurori.

(3) Aspectele semnalate potrivit alin. (1) sunt supuse unei verificări prealabile efectuate de inspectorii judiciari din cadrul Inspecției Judiciare, în cadrul căreia se stabilește dacă există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare. Verificările se efectuează în termen de cel mult 45 de zile de la data sesizării Inspecției Judiciare, potrivit alin. (1). Inspectorul-șef poate dispune prelungirea termenului de efectuare a verificării prealabile, cu cel mult 45 de zile, dacă există motive întemeiate care justifică această măsură."

Astfel, cercetarea disciplinară a magistraților se poate realiza doar în condițiile Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, care reglementează atât competența Inspecției Judiciare și atribuțiile inspectorilor judiciari, cât și procedura cercetării disciplinare, rezultând că inspectorii judiciari, desfășurându-și activitatea în mod independent (conform art. 72 alin. (1) din actul normativ menționat), nu sunt ținuți de încadrarea juridică dată de către petenți faptelor sesizate, fiind esențial ca aceștia să stabilească, în report de chestiunile din sesizare, dacă există indiciile săvârșirii de către magistrați a vreunei abateri disciplinare, iar nu dacă încadrarea juridică din sesizare se confirmă sau nu.

În acest context, sunt neîntemeiate și susținerile recurenților în sensul că în mod greșit și cu încălcarea limitelor sesizării, verificările Inspecției Judiciare nu au vizat și posibila săvârșire a abaterii prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Cum s-a arătat anterior și cum în mod corect a reținut curtea de apel, încadrarea juridică se face din perspectiva analizei efectuate în urma verificărilor prealabile în limitele de competență și atribuțiile Inspecției Judiciare, astfel cum sunt stabilite prin art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

Analiza existenței sau inexistenței indiciilor de săvârșire a unei abateri disciplinare constituie atributul exclusiv al inspectorului judiciar și se realizează pe baza rezultatului verificărilor prealabile efectuate cu privire la aspectele care fac obiectul sesizării, ceea ce presupune, în prealabil, stabilirea situației de fapt și ulterior acesteia, o operațiune de încadrare juridică a faptelor reținute, în vederea argumentării soluției date sesizării.

Din conținutul sesizării, inspectorul judiciar a apreciat în mod corect că, în raport de natura aspectelor sesizate, eventualele încălcări ale obligațiilor profesionale s-ar putea circumscrie abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004.

Ca atare, este corectă concluzia instanței de fond în sensul că, în mod legal s-a limitat inspectorul judiciar la verificarea faptei din perspectiva abaterii reglementate de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 și în mod legal nu a dispus inspectorul-șef extinderea cercetărilor și la abaterea prevăzută de art. 99 lit. t) din lege, având în vedere că ceea ce petiționarii reclamau a se verifica era temporizarea cercetărilor penale în cauza nr. 1709/P/2017, ce ar fi avut drept consecință prescrierea răspunderii penale pentru unele dintre faptele reclamate.

Alt argument al recurenților este că măsura dispusă în condițiile art. 488

1

și următoarele din C. proc. pen., în sensul stabilirii unei obligații în sarcina procurorului de a finaliza urmărirea penală potrivit art. 327 din același cod, nu își epuizează efectele, obligația persistând până la îndeplinirea acesteia.

Cu privire la acest aspect, este corectă concluzia instanței de fond că respectiva măsură dispusă prin încheierea din august 2018 (prin care s-a stabilit termenul de trei luni în care procurorul să rezolve cauza) și-a epuizat efectele în sensul că a fost dispusă cu un an înainte de data învestirii procurorului D. cu soluționarea dosarului penal nr. x/2017 și a făcut deja obiectul verificării activității procurorului E., în cadrul Rezoluției de clasare din data de 04.02.2019. Răspunderea disciplinară fiind personală, nu poate fi raportată la fapte săvârșite de alte persoane, iar chestiunile tranșate de Inspecția Judiciară prin rezoluția anterioară din februarie 2019 nu pot fi repuse în discuție.

Altă critică a recurenților privește faptul că argumentația Curții în legătură cu lipsa de vinovăție este neconvingătoare, iar concluzia privind faptul că lucrările au fost efectuate cu respectarea termenului rezonabil este, de asemenea, vădit neîntemeiată, nefiind fundamentată pe probe și în contradicție cu constatarea definitivă că durata rezonabilă a procedurii a fost încălcată în dosarul penal menționat.

Cu privire la aceste aspecte, inspectorul judiciar a reținut, în motivarea soluției de clasare, că analiza aspectului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil se face prin prisma dispozițiilor art. 91 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 și art. 8 din C. proc. civ. ce impun obligația pentru judecători și procurori să rezolve lucrările în termenele stabilite și să soluționeze cauzele în termen rezonabil, în funcție de complexitatea acestora și cu respectarea garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și ale subiecților procesuali, astfel încât să fie constatate la timp și în mod complet faptele care constituie infracțiuni și nicio persoană nevinovată sa nu fie trasă la răspundere.

Din verificările inspecției, care au fost detaliate în cuprinsul rezoluției de clasare, contrar susținerilor recurenților-reclamanți, a rezultat că, prin raportare la încărcătura și volumul activității desfășurate, procurorul de caz D. a efectuat lucrările în dosarul nr. x/2017 cu respectarea termenului rezonabil, astfel cum este el stabilit în practica și literatura judiciară.

Pentru perioada verificată (decembrie 2019- iulie 2020), la rândul său, instanța de fond a avut în vedere exclusiv activitatea desfășurată de procurorul D., observând nu au fost identificate indicii din care că se stabilească că magistratul a acționat cu forma de vinovăție prevăzută de legiuitor, respectiv nesoluționarea cu celeritate a cauzelor să se datoreze culpei magistratului.

Prin urmare, în mod corect s-a constatat că, din verificările efectuate, nu reiese existența abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004.

Concluzionând, instanța de control judiciar apreciază că nu este fondat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și că instanța de fond a realizat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de C., B., A. împotriva sentinței civile nr. 599 din 14 aprilie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de C., B., A. împotriva sentinței civile nr. 599 din 14 aprilie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 9 martie 2023.