ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4363/2023

Ședința publică din data de 5 octombrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 07.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară au formulat contestație împotriva rezoluției inspectorului-șef nr. C21-372/12.03.2021, cât și împotriva rezoluției de clasare nr. 3060/A/06.10.2020 în dosarul nr. x/27.08.2020, solicitând admiterea contestației și desființarea rezoluțiilor amintite, trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor inspectorului judiciar.

Prin sentința civilă nr. 1365 din 8 octombrie 2021, Curtea de Apel București a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței de fond au declarat recurs reclamanții A. și B., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând în principal, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, iar în subsidiar, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea contestației așa cum a fost formulată.

În motivarea recursului, au arătat următoarele:

Instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004 (care prevăd că motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă), refuzând să se pronunțe astfel, cu privire la posibila existență a vreunei abateri disciplinare, dintre cele prevăzute de dispozițiile art. 99 din Legea nr. 303/2004, în ceea ce privește conduitele imputabile ale anumitor judecători (dezvoltate prin plângerea prealabilă), care au participat la judecarea cauzei în dosarul nr. x/2009.

Totodată, recurenții apreciază că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., soluția pronunțată fiind contradictorie, de vreme ce, la pagina 9 paragraf antepenultim din considerentele hotărârii recurate, judecătorul fondului califică în mod explicit plângerea făcută împotriva rezoluției de clasare drept "plângere prealabilă", fiind astfel fără dubiu că sunt incidente dispozițiile art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004.

În continuare, recurenții arată că, în ceea ce privește primul motiv al contestației ce a vizat faptul că, în considerentele rezoluției de respingere a plângerii formulate împotriva rezoluției de clasare, inspectorul-șef C. nu s-a referit în niciun fel la motivele concrete ale plângerii formulate, instanța de fond a apreciat, la pagina 9 din considerentele hotărârii recurate, că inspectorul-șef nici nu era ținut de obligația de a răspunde oricărui argument de fapt și de drept invocat de petenți prin plângerea prealabilă, ci trebuia să analizeze global argumentele respective ori numai un singur aspect considerat esențial.

Apreciază că prin această motivare instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 7 alin. (4) raportate la cele ale art. 8 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 554/2004, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât obligația soluționării plângerii prealabile include obligația soluționării tuturor aspectelor de nelegalitate învederate în plângere, în caz contrar, în eventualitatea promovării acțiunii judiciare, dreptul la apărare și la un proces echitabil ar fi profund afectat.

Printr-un al doilea motiv al contestației formulate, au invocat refuzul inspectorului judiciar de a supune instanței de fond efectuarea unor verificări de natură disciplinară, pe motiv că termenul de prescripție al răspunderii disciplinare de 2 ani s-ar calcula de la data săvârșirii presupusei abateri disciplinare, aceasta fiind data pronunțării hotărârii asupra fondului cauzei, respectiv 11.12.2007.

Recurenții susțin că inspectorul-șef nu a analizat în niciun fel argumentația prin care au combătut soluția clasării plângerii, întemeiată pe intervenirea prescripției răspunderii disciplinare a judecătorului care a constatat perimarea cererii de chemare în judecată și a celor de intervenție, mulțumindu-se să reia, fără nicio argumentație suplimentară, opinia inspectorului judiciar care a emis rezoluția de clasare.

Cum inspectorul-șef nu a analizat în niciun fel argumentele referitoare la existența în speță, în raport cu situația concretă a dosarului și cu fazele de judecată prin care acesta a trecut, a unei răspunderi disciplinare colective și solidare a tuturor judecătorilor care au participat în timp la soluționarea cauzei, urmând ca termenul de prescripție a acțiunii disciplinare să se calculeze de la data pronunțării soluției definitive în cauză, au solicitat instanței de contencios administrativ să se pronunțe asupra acestei chestiuni, în urma unei analize amănunțite a instituției prescripției răspunderii disciplinare a judecătorilor raportată la conținutul sintagmei "data la care fapta a fost săvârșită" și la situația concretă din dosarul cauzei în care prima judecată a început în anul 2008, întrucât săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de dispozițiile art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, constând în "nerespectare în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor", trebuie apreciată prin raportare la activitatea tuturor judecătorilor participanți la judecarea cauzei.

Judecătorul fondului din prezenta cauză, deși a reținut că invocarea prescripției prezintă în actuala reglementare un regim juridic de ordine privată, a menținut totuși punctul de vedere al Inspecției Judiciare în legătură cu incidența în cauză a dispozițiilor art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, fără însă să analizeze modul în care trebuie interpretată sintagma "data la care fapta a fost săvârșită" în raport cu împrejurările concrete învederate de contestatori și care rezultă din înscrisurile existente la dosarul cauzei.

Deoarece judecătorul fondului, asemenea Inspecției Judiciare, nu a analizat "data la care fapta a fost săvârșită" din perspectiva caracterului continuu al abaterii disciplinare sesizate, al cărei element material a fost săvârșit prin acțiunile și inacțiunile cumulate ale tuturor judecătorilor care au format completul de judecată de-a lungul timpului, echivalează în opinia recurenților, cu o greșită aplicare a dispozițiilor art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, care se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Totodată, este incident și art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece, pe de o parte, instanța de fond a reținut în mod contradictoriu că abaterea disciplinară prevăzută de dispozițiile art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 presupune o anumită repetabilitate în timp a conduitei neconforme, al cărui efect final s-a produs însă, contrar aprecierii instanței de fond și a Inspecției Judiciare, la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în cauză, astfel încât aceasta ar fi trebuit să fie data de la care începe să curgă termenul de prescripție de 2 ani, al răspunderii disciplinare; pe de altă parte, judecătorul fondului nu motivează cu referire la texte de lege exprese conținute în Legea nr. 303/2004, soluția referitoare la imposibilitatea angajării unei răspunderi disciplinare solidare a tuturor judecătorilor ce au format completele de judecată în dosarul nr. x/2009.

Un alt motiv al contestației s-a referit la modul în care inspectorul judiciar a soluționat cea de-a doua abatere disciplinară, respectiv cea prevăzută de dispozițiile art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004.

Arată că aspectul sesizat Inspecției Judiciare a privit faptul că, deși au solicitat Tribunalului Vâlcea urgentarea redactării și comunicarea hotărârii definitive, nu au primit răspuns. Prima parte a sesizării (neredactarea în termenul procedural de 30 de zile a hotărârii pronunțată în recurs) a fost găsită neîntemeiată de către inspectorul judiciar, însă, în ceea ce privește a doua parte a sesizării, respectiv cea legată de necomunicarea deciziei nr. 142/2018 pronunțată în dosarul nr. x/2009, inspectorul judiciar, fără a o încadra în vreunul din textele de lege de la art. 99 din Legea nr. 303/2004, a menționat că vechiul C. proc. civ., aplicabil în speță, spre deosebire de noul C. proc. civ., nu prevedea obligativitatea comunicării către părți, din oficiu, a hotărârilor, chiar dacă sunt definitive, citând în acest sens, dispozițiile art. 261 alin. (3) din vechiul C. proc. civ. care prevedeau că "hotărârea se va comunica părților, în copie, în cazul în care este necesar pentru curgerea termenului de exercitare a apelului sau recursului."

Apreciază că această soluție este greșită, întrucât abaterea sesizată ar fi trebuit încadrată în dispozițiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, care sancționează exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, în sensul definit de dispozițiile art. 99 indice 1 în care se arată că suntem într-o asemenea situație atunci când judecătorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor unei persoane.

Cum hotărârile judecătorești definitive sunt acte de procedură, au apreciat că și comunicarea acestora, din oficiu, era obligatorie, astfel încât judecătorii care au pronunțat hotărârea asupra recursului aveau obligația procedurală de comunicare a hotărârii definitive redactate in extenso, din oficiu, obligație pe care au nesocotit-o cu știință, acceptând posibilitatea vătămării părților care aveau interesul de a le fi comunicată hotărârea într-un termen util, astfel încât să o poată ataca la CEDO, într-un termen de 6 luni, începând cu data deciziei interne definitive, astfel după cum prevăd dispozițiile art. 35 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Inspectorul-șef a apreciat că petentul care a formulat sesizarea care a declanșat procedura verificărilor prealabile cu privire la existența indiciilor de săvârșire a vreunei abateri disciplinare nu ar fi în măsură să facă o încadrare în drept a faptelor reclamate ca fiind abateri disciplinare, singurul "îndrituit de lege a proceda la calificarea juridică adecvată a stării de fapt rezultate din verificări", fiind inspectorul judiciar.

În opinia recurenților, acest punct de vedere al inspectorului-șef nu numai că plasează atribuțiile inspectorului judiciar într-o zonă a excesului de putere, în sensul atribuit termenului de art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004, dar este contrazisă în mod expres de dispozițiile art. 45 alin. (1) și (3) din Legea nr. 317/2004, din interpretarea gramaticală și sintetică a acestor dispoziții, rezultând că Inspecția Judiciară poate fi sesizată de orice persoană interesată, iar maniera în care poate fi făcută această sesizare este "în scris și motivat", "aspectele semnalate potrivit alin. (1)" urmând a fi supuse unei verificări prealabile efectuate de inspectorii judiciari.

În ceea ce privește chestiunea dreptului exclusiv al inspectorului de a proceda la calificarea juridică adecvată a stării de fapt rezultate din verificări, inclusiv în situația în care nu se constată indicii de săvârșire a vreunei abateri disciplinare, apreciază că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, susceptibilă de a fi încadrată în motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât concluzia trasă cu privire la competența exclusivă a inspectorului judiciar de încadrare juridică a situației de fapt în reglementarea incidentă este de strictă interpretare.

Nu în cele din urmă, recurenții apreciază că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, susceptibilă de a fi încadrată în motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la modul în care judecătorii care au pronunțat hotărârea definitivă în cauza nr. 2278/288/2009* și-au îndeplinit obligațiile în raport cu dispozițiile art. 261 alin. (3) C. proc. civ. de la 1865.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală, pentru apărările dezvoltate la dosar.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Prin sesizarea adresată autorității publice intimate, înregistrată sub nr. x-3156, recurenții-reclamanți A. și B. au reclamat întârzierea în redactare hotărârii nr. 142/2018, pronunțată în dosarul nr. x/2009, menționând că hotărârea nu a fost redactată până la momentul formulării sesizării și că, deși au solicitat Tribunalului Vâlcea urgentarea redactări și comunicarea hotărârii, nu au primit răspuns. Au precizat, de asemenea, că litigiul a fost inițiat în anul 2008 și a fost soluționat după 10 ani, nefiind respectate normele privind soluționarea cu celeritate a cauzelor și prevederile art. 425, art. 426 și art. 427 din Noul C. proc. civ. și că nici după 12 ani nu cunosc de ce drepturile lor au fost puse sub îndoială, comunicarea hotărârii fiindu-le necesară pentru a se adresa Curții Europene a Drepturilor Omului.

Sesizarea recurenților-reclamanți a fost clasată prin rezoluția nr. 3060/A din 6.10.2020 emisă în lucrarea nr. 20-3156, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, motivat de faptul că, în esență, nu s-au conturat indiciile săvârșirii vreunei abateri disciplinare dintre cele prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

Împotriva rezoluției de clasare recurentul-reclamant a formulat plângere în temeiul art. 45

1

alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată și modificată, aceasta fiind respinsă prin rezoluția Inspectorului Șef din 12.03.2021 emisă în lucrarea nr. C21-372.

Recurenții-reclamanți au învestit instanța de contencios administrativ cu contestație împotriva rezoluției inspectorului-șef din 12.03.2021 emisă în lucrarea nr. C21-372 prin care a fost respinsă plângerea împotriva rezoluției nr. 3060/A din 6.10.2020 emisă în lucrarea nr. 20-3156.

Prima instanță a respins cererea reclamanților ca neîntemeiată reținând, în esență, că actele administrative atacate sunt legale și temeinice.

Reclamanții au criticat sentința de fond, invocând motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Față de criticile subsumate de recurenții-reclamanțit cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu sunt fondate.

Exigența motivării hotărârii judecătorești este o garanție a caracterului echitabil al procedurii și împotriva arbitrariului instanței, fiind reglementată de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în care se arată că "hotărârea judecătorească va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Transpunând dispozițiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurenți, Înalta Curte apreciază că obligația instanței de fond, de a motiva sentința pe care a pronunțat-o, privește, în esență, arătarea situației de fapt pe care a reținut-o și a considerentelor de fapt și de drept pentru care a pronunțat soluția criticată în recurs, criterii legale pe care, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, sentința recurată le îndeplinește. Motivarea hotărârii judecătorești nu reprezintă o chestiune de cantitate și nici nu obligă instanța să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept ale părților, instanța putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun și să le răspundă în cadrul unui singur considerent; totodată, este necesară analiza acelor motive și apărări care sunt esențiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigențelor Curții Europene a Drepturilor Omului.

Se rețin a fi incidente, în cauză, argumentele statuate în jurisprudența CEDO (paragraful 20 din hotărârea pronunțată în cauza Gheorghe Mocuța contra României): În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B).

În susținerea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au formulat argumente de maximă generalitate, fără o indicare și dezvoltare a ipotezelor de casare prin critici concrete din care să reiasă cu claritate lipsa motivării, caracterul contradictoriu al unor considerente în drept ori caracterul străin al considerentelor (având în vedere că instanța de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate).

Lecturând considerentele sentinței atacate, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanței de fond este clară, precisă și argumentată juridic, conținând referiri la probele relevante în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, ce au fost administrate în cauză, soluția fiind în concordanță cu acestea, iar judecătorul primei instanțe a răspuns în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de părți, motivând în mod logic și convingător soluția cuprinsă în dispozitiv.

Contrar susținerilor recurenților, prima instanță a explicitat aspectele analizate din perspectiva dispozițiilor prevăzute de art. 45 din Legea nr. 317/2004 și de art. 99 lit. h), r) și art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, îndeplinindu-și, prin considerentele sale punctuale și concise, rolul bivalent de informare cu privire la motivele de înlăturare a criticilor invocate și de mijloc prin care se dă posibilitatea exercitării controlului judiciar ulterior.

Cu toate acestea, recurenții își exprimă dezacordul față de concluzia instanței și față de sentința pronunțată, nemulțumirea acestora, valorificată în cadrul unui astfel de motiv de casare, fiind axată pe faptul că prima instanță ar fi preluat necenzurat argumentele părții adverse, fără a acorda o egală valoare argumentelor lor. Nu pot fi reținute nici aceste susțineri ca fiind de natură să atragă incidența, în cauză, a motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât, faptul că argumentele și probele administrate de către pârâtă au format convingerea instanței în sensul soluției adoptate și faptul că judecătorul, trecând prin propriul "filtru" de analiză, a apreciat întemeiate respectivele argumente, nu pot echivala, sub nicio formă, cu o necercetare sau o cercetare superficială a fondului cauzei.

În ceea ce privește celelalte teze ale art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte observă că acestea se referă la situațiile în care există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța; există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; motivarea soluției cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă. Or, niciuna dintre aceste situații nu se identifică în cauză, de altfel, nu au fost indicate nici de către recurenți ca atare.

În consecință, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, întrucât motivarea primei instanțe răspunde argumentelor prezentate de părți, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt și de drept ce privesc obiectul cauzei, nefiind astfel identificate contradicții în raționamentul instanței de fond și nici considerente străine de obiectul litigiului pendinte, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. să nu-și găsească incidența în cauză.

În continuare, examinând sentința atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, întrucât instanța a aplicat judicios dispozițiile de drept substanțial, considerentele prezentate justificând soluția adoptată.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, deși prin memoriul de recurs se fac referiri și la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, faptele evocate de recurenți prin sesizarea adresată intimatei-pârâte au fost analizate din perspectiva abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) și r) din Legea nr. 303/2004.

E adevărat că recurenții-reclamanți au precizat prin plângere că abaterile disciplinare pe care le-au constatat sunt prevăzute de art. 99 lit. h), r) și t) din Legea nr. 303/2004, deci inclusiv cea de la lit. t) reiterată în recurs, însă, față de dispozițiile art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, analiza inspectorilor judiciari se raportează la faptele sesizate, și nu la temeiurile legale indicate în cuprinsul sesizării, nefiind ținută această analiză de încadrarea juridică invocată de recurent, ci urmând a face propria încadrare potrivit legii. Potrivit dispozițiilor legale citate, sunt supuse verificărilor prealabile "aspectele semnalate" potrivit alin. (1) și (2) din textul de lege menționat, iar nu încadrarea juridică invocată de petiționari, deoarece analiza existenței respectiv inexistenței indiciilor privind săvârșirea unei abateri disciplinare constituie atributul exclusiv al inspectorului, în urma verificărilor prealabile efectuate, cu referire la faptele care fac obiectul sesizărilor, fiind așadar irelevantă, în contextul cadrului și obiectului verificărilor, încadrarea juridică la care se face referire în sesizare.

Astfel, faptele reclamate au fost încadrate în drept în mod corect de către inspectorul judiciar la art. 99 lit. h) teza I și r) teza I din Legea nr. 303/2004, urmând ca analiza motivelor de casare să se facă raportat la fiecare dintre aceste abateri disciplinare analizate în actele contestate.

Cât privește criticile recurenților aduse modului în care prima instanță a aplicat prevederile art. 99 din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte observă că acestea sunt nefondate, câtă vreme prima instanță, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat și interpretat corect prevederile legale menționate.

În ceea ce privește abaterea disciplinară de la art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, aceasta constă în "h) nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile;".

Înalta Curte reține că pentru a constitui abatere disciplinară în modalitatea expusă de acest text de lege, nu este suficientă doar nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor, ci aceasta trebuie să se producă în mod repetat. Așadar, caracterul repetat al faptelor săvârșite reprezintă o condiție pentru reținerea abaterii reglementate de art. 99 lit. h).

Așa cum rezultă din cuprinsul hotărârii judecătorești atacate, instanța a reținut că inspectorul judiciar a observat în mod corect diferențierea între judecarea recursului în dosarul nr. x/2009 și etapa anterioară, delimitată cel mai târziu prin pronunțarea sentinței civile nr. 6464/11.12.2017 de către Judecătoria Râmnicu Vâlcea. Instanța a mai reținut că orice conduită imputată judecătorilor ce au soluționat procesul reclamanților anterior datei de 11.12.2017, când a fost pronunțată sentința civilă nr. 6464/2017 de către Judecătoria Râmnicu Vâlcea, intră sub incidența art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 republicată, care prevede că (a)cțiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la finalizarea cercetării disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data la care fapte a fost săvârșită, astfel că, față de data sesizării Inspecției Judiciare - 12.08.2020, este evidentă împlinirea termenului de prescripție la data sesizării.

Raportat la aceste rețineri, recurenții nu aduc niciun fel de critică concretă iar susținerile generice cu privire la faptul că judecătorul fondului nu a analizat "data la care fapta a fost săvârșită" din perspectiva caracterului continuu al abaterii disciplinare sesizate, al cărei element material a fost săvârșit prin acțiunile și inacțiunile cumulate ale tuturor judecătorilor care au format completul de judecată de-a lungul timpului, nu își găsește corespondent în probatoriul administrat și nu vizează considerentele soluției pronunțate de instanța de fond.

Totodată, răspunzând acestor susțineri, Înalta Curte observă că judecătorul fondului a reținut în mod corect că, atât nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor normative privind soluționarea cu celeritate a cauzelor, cât și întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile, constituie conduite ale magistraților observabile în concret în timpul judecării procesului, iar nu condiționate de data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești în procesul respectiv.

De altfel, răspunderea disciplinară a magistratului are caracter personal, individual, implicând faptul de a răspunde doar pentru propria conduită profesională, iar nu și pentru aceea a unui terț.

În egală măsură, nu se poate admite în materia răspunderii disciplinare a magistratului o pretinsă angajare a răspunderii solidare a tuturor judecătorilor implicați în soluționarea respectivului proces, sub motiv de nerespectare a unui termen rezonabil în ansamblul procedurii judiciare de la învestirea primei instanțe și până la rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate în cauză, câtă vreme conținutul abaterii disciplinare în discuție este diferit.

Cât privește conduita judecătorilor ce au pronunțat decizia civilă nr. 142/R/04.10.2018, judecătorul fondului a reținut că inspectorul judiciar a observat în mod corect că "dosarul nr. x/2009 a fost înregistrat la data de 23.02.2018, a parcurs patru termene de judecată și a fost soluționat prin decizia nr. 142/R/04.10.2018, durata procedurii de la înregistrarea dosarului în calea de atac și până la pronunțarea deciziei anterior amintite fiind de aproximativ 7 luni", respectiv că "din analiza încheierilor pronunțate la fiecare termen de judecată din recurs rezultă că judecata a fost amânată pentru motive obiective, și anume pentru: respectarea dreptului la apărare al părților prin acordarea posibilității de a lua cunoștință de motivele de recurs și întâmpinările depuse la dosar și a posibilității de angajare a unui apărător, respectiv pentru semnarea cererii de recurs de către recurenți și necesitatea complinirii procedurii de citare cu unul dintre intimați", conchizând că "având în vedere motivele pentru care s-a dispus amânarea ... durata procedurii din recurs a fost rezonabilă, neputându-se imputa judecătorilor învestiți tergiversarea soluționării dosarului în calea de atac".

În acest context, în acord cu prima instanță, Înalta Curte consideră că durata soluționării cauzei se încadrează într-un termen rezonabil și că nu se poate reține, în aceste condiții, abaterea reglementată de art. 99 lit. h).

În ceea ce privește abaterea disciplinară de la art. 99 lit. r) teza I din Legea nr. 303/2004, aceasta constă în "r)neredactarea sau nesemnarea hotărârilor judecătorești sau a actelor judiciare ale procurorului, din motive imputabile, în termenele prevăzute de lege;"

Recurenții-reclamanți susțin că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a normei legale menționate, în privința chestiunii comunicării deciziei civile nr. 142/R/04.10.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2009, cel de-al doilea aspect sesizat Inspecției Judiciare (alături de neredactarea în termenul prevăzut de lege a acestei decizii, aspect găsit neîntemeiat de către inspectorul judiciar și pe care recurenții nu îl critică în recurs), apreciind eronat că vechiul C. proc. civ., aplicabil în speță, spre deosebire de noul C. proc. civ., nu prevedea obligativitatea comunicării către părți, din oficiu, a hotărârilor chiar dacă sunt definitive.

După cum rezultă din cuprinsul hotărârii judecătorești recurate, instanța a reținut că, deși inspectorul judiciar a analizat abaterea disciplinară pretinsă de către petenți în contextul art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004 republicată, totuși sunt corecte atât concluzia inexistenței indiciilor săvârșirii vreunei abateri disciplinare, cât și argumentele invocate în justificarea acesteia.

În legătură cu acest aspect, reținând că procesul prin prisma căruia reclamanții au imputat săvârșirea presupuselor abateri disciplinare s-a soluționat în condițiile C. proc. civ. de la 1865 (C. proc. civ. 1865), judecătorul fondului a subliniat că în mod just a observat inspectorul judiciar că art. 261 alin. (3) C. proc. civ. 1865 prevedea că "Hotărârea se va comunica părților, în copie, în cazul în care este necesar pentru curgerea termenului de exercitare a apelului sau recursului".

Prin urmare, contrar alegațiilor recurenților-reclamanți, Înalta Curte reține că sunt corecte reținerile primei instanțe în sensul că o obligație de comunicare inclusiv a hotărârii judecătorești definitive și irevocabile, ce nu mai era deci susceptibilă de exercitarea vreunui apel sau recurs, nu este prevăzută de C. proc. civ. de la 1865.

În ceea ce privește susținerile recurenților conform cărora instanța de fond ar fi trebuit să încadreze aspectul necomunicării hotărârii abaterii de la art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, care sancționează exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, în sensul definit de dispozițiile art. 99

1

, Înalta Curte observă, pe de o parte, că instanța de fond chiar a analizat și eventuala întrunire în speță a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare indicate la lit. t), iar pe de altă parte, că în mod temeinic a constatat că în ambele ipoteze (exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență), premisa esențială a abaterii disciplinare se regăsește în încălcarea sau nesocotirea unei norme de drept material sau procesual. Or, din moment ce nu reiese încălcarea vreunei norme legale de către judecător, nu se poate accepta existența abaterii disciplinare.

În plus ceea ce rezultă din conținutul cererii de chemare în judecată este pasivitatea reclamanților privind cunoașterea deciziei civile nr. 142/R/2018 între data pronunțării acesteia și data de 13.08.2020 când au efectuat demersuri concrete pentru eliberarea unui exemplar al acesteia.

Față de toate împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că, în speță, nu pot fi identificate elemente de natură să conducă la săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h), r) sau t) din Legea nr. 303/2004, prima instanță făcând o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de reclamanții A. și B., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1365 din 8 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 5 octombrie 2023.