ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3600/2023

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub dos nr. x/2021 reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Inspecția Judiciară, B. -inspector- șef și C. - procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București, contestație împotriva Rezoluției nr. 449/A/19.02.2021 pronunțată în Dosarul nr 21-398 și a Rezoluției nr. C21-407/25.03.2021, pronunțată de Inspectorul Șef al Inspecției Judiciare, prin care a fost respinsă plângerea formulată împotriva Rezoluției nr. 449/A/19.02.2021.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 1357 din data de 07.10.2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins contestația formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții B. și C., ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins contestația formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs. Împotriva sentinței civile nr. 1357 din data de 07.10.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A.. În dezvoltarea motivelor de recurs se susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, instanța a interpretat greșit dispozițiile ar. 7 și 13 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor. ART. 7 Judecătorii și procurorii au îndatorirea să promoveze supremația legii, statul de drept și să apere drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor. ART. 13 Judecătorii și procurorii sunt datori să depună diligenta necesară în vederea îndeplinirii lucrărilor repartizate, cu respectarea termenelor legale, iar în cazul în care legea nu prevede, înăuntrul unor termene rezonabile. Astfel, d-nul Procuror C., a îndeplinit defectuos lucrarea repartizată, considerând în mod greșit că nu se impune efectuarea unor noi acte de cercetare penală, având în vedere că faptele pentru care s-a solicitat continuarea urmăririi penale fac obiectul judecății în Dosarul nr. x/2019. Apreciază că stabilirea definitivă de către un judecător că "inactivitatea parchetului s-a datorat unei greșite aprecieri a situației de fapt și a normelor de drept" nu este doar aspect ține de aprecierea judecătorului de drepturi și libertăți, ci este proba indiscutabilă în sensul că procurorul de caz a săvârșit abaterea disciplinară imputată. Curtea a apreciat că inspectorul judiciar în mod corect a reținut că: "în raport de atribuțiile și competentele Inspecției Judiciare, hotărârea în cauză are putere de lucru judecat, context în care nu pot fi realizate verificări cu caracter administrativ, specifice muncii de inspecție, cu privire la activitatea și conduita procurorului." Admiterea ideii potrivit căreia intră în sfera răspunderii disciplinare modul în care procurorul apreciază probele și dispune măsurile utile soluționării urmării penale ar aduce atingere principiului independenței acestuia consacrat de art. 132 din Constituția României și de art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, potrivit cărora procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiilor legalității și controlul ierarhic superior, îndeplinindu-și atribuțiile ce le revin pentru soluționarea unor cauze prin interpretarea și analizarea probelor legal administrate, precum și a dispozițiilor legale, în baza unor raționamente logico-juridice, dispunând motivat măsurile și soluțiile pe care le consideră legale și temeinice. Însă Curtea, nu era datoare să aprecieze probele și măsurile dispuse de procuror ci doar să constate că acestea au fost greșite, așa cum s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Grava neglijență a d-nului procuror C., în acord cu încheierea Judecătoriei Sectorului 4, constă în îndeplinirea defectuoasă a lucrării repartizate, interpretând greșit situația de fapt și normele de drept, adică superficialitatea de care a dat dovadă, neglijând să soluționeze cererea reclamantului din data de 25.07.2019 în vreun mod.

Apărările formulate în cauză. Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 10 ianuarie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 28 iunie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția instanței de recurs. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente: Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Rezoluției nr. 449/A/19.02.2021 pronunțată în Dosarul nr. 21-398 și a Rezoluției nr. C21-407/25.03.2021, pronunțată de Inspectorul Șef al Inspecției Judiciare. Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând în esență că, dispozițiile art. 7 și art. 9 din Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor sunt dispoziții generale care nu menționează explicit durata vreunui termen, iar din considerentele încheierii definitive pronunțate în data de 07.01.2021 reiese tocmai lipsa relei credințe a procurorului de caz: "(...) Astfel, judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că, deși s-a depășit termenul de 1 an de la data continuării procesului penal, în cauză contestația privind durata procesului penal nu este întemeiată având în vedere că inactivitatea parchetului s-a datorat unei greșite aprecieri a situației de fapt și a normelor de drept, iar nu relei credințe, acesta considerând că nu se impune efectuarea unor noi acte de cercetare penală, având în vedere că faptele pentru care s-a solicitat continuarea urmăririi penale fac obiectul judecății în dosarul nr. x/2019. Având în vedere dispozițiile art. 371 C. proc. pen.., potrivit cărora constituie obiect al judecății numai faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, nu și cele pentru care s-a dispus clasarea, parchetului îi revine obligația de a relua urmărirea penală pentru faptele cu privire la care dispusese clasarea prin rechizitoriu și a continua urmărirea pană la pronunțarea unei alte soluții cu privire la respectivele fapte. Pentru aceste motive, judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că, în cauză, contestația privind durata procesului penal este neîntemeiată, sens în care va dispune respingerea acesteia." Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că potrivit motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În fața instanței de recurs, recurentul-reclamant invocă interpretarea greșită a dispozițiilor ar. 7 și 13 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, în sensul că stabilirea definitivă de către un judecător că "inactivitatea parchetului s-a datorat unei greșite aprecieri a situației de fapt și a normelor de drept" nu este doar aspect ține de aprecierea judecătorului de drepturi și libertăți, ci este probă indiscutabilă în sensul că procurorul de caz a săvârșit abaterea disciplinară imputată. În cauza de față acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este corectă. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, competența Inspecției Judiciare este de a stabili dacă există indiciile săvârșirii de către magistrați a unei abateri disciplinare și de a se pronunța după caz, în funcție de rezultatul verificărilor. În cadrul verificărilor prealabile inspectorii judiciari se bucură de independență și acționează cu imparțialitate, conform art. 72 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, iar analiza existenței sau inexistenței indiciilor de săvârșire a unei abateri disciplinare, constituie atributul exclusiv ai inspectorului judiciar, pe baza rezultatului verificărilor prealabile efectuate cu privire la aspectele care fac obiectul sesizării, ceea ce presupune, întâi de toate, stabilirea situației de fapt și ulterior acesteia, o operațiune de încadrare juridică a faptelor reținute, în vederea argumentării soluției date sesizării. Sancționarea disciplinară a magistraților poate avea loc doar în cazul săvârșirii vreuneia dintre abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată. Ca urmare a analizării aspectelor semnalate în cuprinsul sesizării formulate, inspectorul judiciar a apreciat, în mod judicios, că în raport de atribuțiile și competențele Inspecției Judiciare, hotărârea în cauză are putere de lucru judecat, context în care nu pot fi realizate verificări cu caracter administrativ specifice muncii de inspecție, cu privire la activitatea și conduita procurorului, iar faptele reclamate, contestate în prezenta cauză nu se pot circumscrie abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată. Astfel cum se poate constata, aspectele semnalate vizează chestiuni legate de instrumentarea probatoriului, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale incidente în soluționarea cauzei nr. x/2019. În raport de competențele legale ale Inspecției Judiciare, verificările ce țin de atribuțiile sale pot avea ca obiect abateri disciplinare săvârșite de către magistrați, însă cererea nu poate să vizeze, în mod principal, sau tangențial, o soluție dispusă de către instanța de judecată. Practica judiciară în domeniul disciplinar este în sensul că, în sfera răspunderii disciplinare poate intra adoptarea unei decizii în afara oricăror prevederi procesuale sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată și de bună-credință) nu poate găsi o justificare, fapt ce nu poate fi reținut în cauză, întrucât din analiza hotărârii pronunțate cu prilejul soluționării dosarului menționat în sesizare, a rezultat că aceasta cuprinde argumentele de fapt și de drept care au fundamentat măsura dispusă, fiind respectate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind identificate astfel indiciile săvârșirii vreunei abateri disciplinare sau fapte de natură să atragă răspunderea disciplinară a magistratului ce a instrumentat cauza analizată. Deși, potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, exercitarea acestui drept nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești care sunt supuse doar căilor legale de atac. Verificările administrative efectuate trebuie să respecte principiile independenței judecătorilor/procurorilor și supunerii lor numai legii, precum și cel al autorității de lucru judecat a hotărârilor rămase definitive și irevocabile, astfel cum sunt prevăzute de art. 132 din Constituția României și de art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, potrivit cărora procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiilor legalității și controlul ierarhic superior, îndeplinindu-și atribuțiile ce le revin pentru soluționarea unor cauze prin interpretarea și analizarea probelor legal administrate, precum și a dispozițiilor legale, în baza unor raționamente logico-juridice, dispunând motivat măsurile și soluțiile pe care le consideră legale și temeinice. Totodată, în exercitarea atribuțiilor sale, Inspecția Judiciară trebuie să respecte dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, potrivit cărora hotărârile judecătorești pot fi desființate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale. În acest context normativ, punerea în discuție, pe calea verificărilor administrative efectuate de Inspecția Judiciară, a aspectelor sesizate de recurentul-reclamant, care vizează de fapt chestiuni de judecată, respectiv aprecierea de către procuror a incidenței unor norme legale, precum și raționamentul logico-juridic care a stat la baza interpretării textelor de lege aplicabile, ar fi de natură să creeze o îndoială legitimă cu privire la respectarea principiilor enunțate, prin care este interzisă orice imixtiune în înfăptuirea actului de justiție. Adoptarea unei soluții de către procurorul de caz pe baza interpretării probelor administrate și a aplicării dispozițiilor legale incidente, în lipsa unei alte exteriorizări a voinței acestuia prin care să urmărească vătămarea intereselor legale ale vreuneia dintre părți, nu poate fi asimilată cu o faptă ilicită și implicit, nu poate fi antrenată răspunderea disciplinară. În acest sens sunt și dispozițiile de principiu ale Deciziei nr. 2/2012 ale Curții Constituționale asupra obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, publicată în M. Of. 131 din 23 februarie 2012, în cuprinsul cărora s-a reținut că: "Una dintre formele răspunderii juridice, personale și directe a judecătorului este răspunderea disciplinară, care derivă din obligația de fidelitate a acestuia față de rolul și funcția sa, precum și din exigența pe care trebuie să o dovedească în îndeplinirea obligațiilor față de justițiabili și față de stat", constatând, totodată, că "reglementările menționate nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci sancționează judecătorul pentru o anumită conduită", continuând cu aceea că sunt vizate "numai abaterile disciplinare, așadar conduita magistraților, aspect ce nu poate fi interpretat ca având semnificația unui control administrativ al hotărârilor judecătorești pronunțate de aceștia". Într-adevăr, singurul text al Legii nr. 303/2004 care permite punerea în discuție a unei soluții este art. 99 lit. t). Pentru a se reține însă existența abaterii disciplinare prevăzute de acest text de lege, este necesar a se avea în vedere noțiunea de rea-credință și gravă neglijență, astfel cum este definită de dispozițiile art. 99 1 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, din care reiese că există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane, iar pentru a se constata grava neglijență este necesar ca judecătorul/procurorul să manifeste o conduită de încălcare flagrantă a unor îndatoriri elementare profesionale, cu consecințe grave asupra înfăptuirii actului de justiție. Astfel, încălcarea normelor trebuie să poată fi caracterizată ca fiind o greșeală evidentă, neîndoielnică, căreia îi lipsește orice justificare, cu consecințe deosebit de grave atât în ceea ce privește drepturile procesuale ale părților, cât și a activității de judecată. Or, astfel cum a rezultat din considerentele încheierii definitive pronunțate în data de 07.01.2021, contestația privind durata procesului penal nu este întemeiată având în vedere că inactivitatea parchetului s-a datorat unei greșite aprecieri a situației de fapt și a normelor de drept, iar nu relei-credințe, acesta considerând că nu se impune efectuarea unor noi acte de cercetare penală, având în vedere că faptele pentru care s-a solicitat continuarea urmăririi penale fac obiectul judecății în dosarul nr. x/2019, iar aceste aspecte reprezintă un atribut esențial al activității de judecată propriu-zise, ce poate fi verificat doar în cursul procedurilor judiciare realizate de instanța de control judiciar. Concluzionând, Înalta Curte constată că, potrivit principiului independenței procurorilor consacrat de art. 3 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Inspecția Judiciară nu poate cenzura modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material sau procesual de către procuror. Prin urmare, aspectele invocate de către recurentul-reclamant prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, nefiind incident motivul de casare invocat de către acesta, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.