ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1343/2023

Ședința publică din data de 08 martie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 17 decembrie 2021, sub numărul x/2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii-Sectia pentru judecători și Inspecția Judiciară, a formulat contestație împotriva Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru Judecători numărul 1106 din data de 30 septembrie 2021, prin care s-a dispus suspendarea sa din funcția de judecător la Tribunalul Călărași.

Prin sentința civilă nr. 11/2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția necompetenței materiale și declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 19 ianuarie 2022, sub nr. x/2022.

Prin decizia civilă nr. 31/31.01.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, cauză fiind reînregistrată pe rolul Curții de apel București la data de 02 februarie 2022, sub nr. de dosar x/2022

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 07 martie 2022, sub nr. de dosar x/2022, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii și Inspecția Judiciară, a solicitat anularea Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii, secția Pentru Judecători numărul 1106 din data de 30 septembrie 2021 prin care s-a dispus suspendarea sa din funcția de judecător la Tribunalul Călărași, repunerea în situația anterioară, plata drepturile salariate de care a fost lipsită pe perioada suspendării, în condițiile Legii nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, recunoașterea vechimii în muncă și în magistratură pe această perioadă.

În baza dispozițiilor art. 52 alin. (1) indice 3 din Legea nr. 317/2004 a solicitat ca până la soluționarea contestației să se dispună suspendarea executării hotărârii contestate.

Prin încheierea de ședință din data de 11 aprilie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, a fost admisă excepția de litispendență și s-a dispus trimiterea dosarului nr. x/2022 la dosarul nr. x/2022, cauza nr. x/2022 fiind atașată la dosarul nr. x/2022 în vederea soluționării împreună.

Prin sentința civilă nr. 888 din 03 mai 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de reclamantă și a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 62 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 303/2004 raportat la dispozițiile art. 21 din Constituția României, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Inspecția Judiciară și a respins acțiunea introdusă în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca fiind formulată față de o persoană fără calitate procesuală pasivă, a respins cererea de suspendare a executării actului administrativ ca neîntemeiată și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii-Sectia pentru Judecători, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din data de 12 aprilie 2022 a fost respinsă cererea de recuzare formulată de către petenta A., cu privire la domnul judecător B., ca nefondată.

Prin încheierea din data de 13 aprilie 2022 a fost respinsă cererea de recuzare doamnei judecător C., formulată de reclamanta A..

Împotriva încheierilor din 12 aprilie 2022 și 13 aprilie 2022 și a sentinței civile nr. 888 din 03 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2022, a declarat recurs reclamanta A., fără să îl întemeieze în drept, solicitând admiterea recursului, anularea sentinței atacate și, în consecință, suspendarea executării Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii, secția Pentru Judecători numărul 1106 din data de 30 septembrie 2021, precum și anularea acesteia.

Referitor la soluția privind respingerea cererii de suspendare, recurenta-reclamantă a învederat, în esență, că sunt îndeplinite condițiile legale prevăzute de dispozițiile articolului 14 din Legea 554/2004 pentru suspendarea actului administrativ.

Astfel, a formulat plângere prealabilă împotriva hotărârii atacate și a demonstrat existența cazului bine justificat, întrucât au fost încălcate dispozițiile art. 29 alin. (10) și (11) din Legea nr. 317/2004, au fost încălcate dispozițiile HCSM nr. 1073/2018, care impuneau ca această măsură să fie luată prin hotărârea de sancționare disciplinară, iar secretariatul deciziei să fie asigurat de Biroul Grefa Secțiilor, nu a fost audiată la luarea deciziei, deși procedura administrativă nu exclude audierea judecătorului vizat, iar hotărârea CEDO în cauza Paluda impune audierea judecătorului, atât la suspendare, cât și în cadrul procedurii disciplinare. Totodată, a mai arătat că în hotărârea atacată nu este precizată calea de atac, instanța competentă și termenul în care poate fi atacată, nu există criterii legale în vederea analizării oportunității și proporționalității măsurii suspendării din funcție, iar în consecință acestea nu au fost analizate de secția pentru judecători, legea nu este accesibilă și previzibilă, așa cum recunoaște chiar și secția pentru judecători, nefiind prevăzute criterii pentru aprecierea necesității și proporționalității măsurii suspendării din funcție și nicio cale de atac efectivă, în cauză fiind incidentă și hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Camelia Bogdan.

Cu privire la fondul cauzei, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că a fost încălcată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Camelia Bogdan împotriva României.

Astfel, în mod neîntemeiat, prima instanță a reținut că Decizia CEDO în cauza Camelia Bogdan ar fi privit o suspendare în temeiul dispozițiilor articolului 52 din Legea 317/2004, aceasta reprezentând o suspendare în temeiul dispozițiilor articolului 65, ulterioară pronunțării sancțiunii.

Așa cum a reținut Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Camelia Bogdan, în momentul dispunerii măsurii suspendării din funcție a judecătorului ca urmare a aplicării sancțiunii excluderii din magistratură trebuie analizată necesitatea și proporționalitatea acestei măsuri, iar hotărârea privind suspendarea este una dată în materie disciplinară.

Printr-un alt set de critici, recurenta-reclamantă a învederat că, în cauză, a fost încălcată Decizia CEDO în cauza Paluda, întrucât nu a fost audiată la luarea deciziei, deși procedura administrativă nu exclude audierea judecătorului vizat, iar hotărârea CEDO în cauza Paluda impune audierea judecătorului, atât la suspendare, cât și în cadrul procedurii disciplinare.

În Cauza Paluda V. Slovacia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că a existat o încălcare a garanțiilor conferite de art. 6 din CEDO întrucât "reclamantul nu a fost audiat cu privire la suspendarea sa sau la imputările de ordin disciplinar".

Având în vedere faptul că avea dreptul de a-și expune punctul de vedere cu privire la necesitatea și proporționalitatea măsurii suspendării precum și dreptul de a fi audiată și de a i se respecta garanțiile art. 6 alin. (1) din Convenție aplicabile procedurii disciplinare principale, rezultă că trebuia să fie citată la ședința secției pentru Judecători în momentul în care s-a luat în discuție măsura suspendării sale din funcția de judecător.

Totodată, recurenta-reclamantă a susținut că prima instanță a apreciat în mod neîntemeiat că nu ar fi aplicabile prevederile articolului 29 din Legea 317/2004 alin. (10) și (11) și a arătat că ordinea de zi nu a fost publicată cu 3 zile înainte pe pagina de internet a CSM, nu există un convocator al ședinței care să cuprindă solicitarea de suspendare, hotărârea nu este publicată pe pagina de internet a CSM și în hotărâre nu este specificat numărul de voturi cu care aceasta a fost adoptată.

A mai învederat recurenta-reclamantă că în mod neîntemeiat instanța de fond a reținut că încălcarea dispozițiilor referitoare la publicitatea ședinței ar atrage nulitatea relativă, deși încălcarea dispozițiilor referitoare la publicitate atrage nulitatea absolută, conform prevederilor Legii nr. 52/2003.

Au fost încălcate și dispozițiile HCSM nr. 1073/2018, care impuneau ca această măsură să fie luată prin hotărârea de sancționare disciplinară, iar secretariatul deciziei să fie asigurat de Biroul Grefa Secțiilor.

De altfel, legea prevede citarea obligatorie a judecătorului atât la procedura disciplinară cât și la procedura suspendării înainte de aplicarea sancțiunii - art. 49 din Legea nr. 371/2004, art. 58 și 60 alin. (2) din Hotărârea CSM nr. 1073/2018 pentru aprobarea Regulamentului de Organizare și Funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii.

Totodată, în hotărârea atacată nu este precizată calea de atac, instanța competentă și termenul în care poate fi atacată, încălcare ce i-a produs o gravă vătămare a dreptului de acces la instanță, întrucât din această cauză nu a putut fi soluționată contestația pe care a formulat-o în timp util, în cauză fiind pronunțate hotărâri succesive de declinare a competenței, și aceasta redactând cererea de chemare în judecată pentru a se încadra în termenul de 5 zile de formulare a contestației împotriva suspendării provizorii.

Printr-un alt set de critici, recurenta-reclamantă a susținut că au fost ignorate aspectele statuate prin Recomandarea nr. 94 (12) a Comitetului de Miniștri către Statele Membre privind independența, eficiența și rolul judecătorilor, adoptată la data de 13 octombrie 1994, în sensul că măsura de suspendare din funcție a judecătorului trebuie să aibă un caracter excepțional pentru a fi păstrată independența justiției (pct, 43 din Memorandumul explanatoriu cu privire la Principiul VI -Neîndeplinirea atribuțiilor și sancțiunile disciplinare).

Totodată, prezintă relevanță în cauză și principiile avute în vedere la adoptarea Recomandării nr. R (89)8 a Comitetului de Miniștri către Statele Membre, privind protecția provizorie acordată de instanța pe probleme administrative (adoptată la data 13 septembrie 1989).

Totodată, această hotărâre nu cuprinde calea de atac și termenul în care poate fi atacată și nu a analizat necesitatea și proportionalitatea măsurii suspendării din funcție.

În aceste condiții, în absența unei evaluări a necesității și proporționalității măsurii suspendării din funcție de către organul emitent, intervine sancțiunea nulității, instanța fiind în imposibilitate de a analiza aceste condiții, așa cum impune Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului.

Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de fond nu s-a pronunțat mai întâi pe suspendarea provizorie, așa cum ar fi fost firesc, ci odată cu fondul, iar în singura ședința la care nu a fost prezentă, a acordat un termen de 6 săptămâni.

Referitor la recursul declarat împotriva încheierilor, recurenta-reclamantă a învederat, în esență, că încheierile prin care au fost soluționate declarația de abținere și cererea de recuzare au fost motivate doar formal, ceea ce aduce atingere dreptului la un proces echitabil.

Totodată, a arătat că în mod nelegal a fost respinsă recuzarea domnului judecător ce soluționase anterior declarația de abținere, întrucât în cauză sunt incidente hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțate în cauzele Padovani c. Italiei, Piersackc. Belgiei, Grieves c. Regatului Unit, Kyprianouc. Ciprului, Indra versus Slovacia, Craxi III c. Italiei, Mancei și Branquart c. Franței și Gomez de Liano y Botella v. Spain.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 26 iulie 2022, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a solicitat să se rețină că recurenta-reclamantă nu a criticat prin cererea de recurs soluția instanței de fond cu privire la lipsa calității sale procesual pasive.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 01 august 2022, intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru Judecători a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esență, apărările susținute în fața instanței de fond.

La data de 10 ianuarie 2023 intimatul Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru Judecători a depus note scrise prin care a invocat, în subsidiar apărărilor formulate prin întâmpinare, excepția lipsei de interes a recurentei-reclamante în susținerea prezentului recurs, iar în subsidiar excepția lipsei calității procesuale pasive în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect plata drepturilor salariale aferente perioadei suspendării din funcție.

Totodată, intimatul a menționat că în cursul judecății, prin decizia civilă nr. 233/24.10.2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători a fost casată în parte Hotărârea nr. 14J din data de 30 septembrie 2021, pronunțată de secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, iar în baza art. 100 lit. d)

1

) din Legea nr. 303/2004, s-a aplicat doamnei A. - judecător la Tribunalul Călărași sancțiunea disciplinară constând în "retrogradarea din gradul profesional de tribunal în gradul profesional de judecătorie" și continuarea activității în cadrul Judecătoriei Călărași, pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a), lit. c), lit. h) și lit. m) din același act normativ.

S-a mai precizat că la data de 03 noiembrie 2022, prin Hotărârea nr. 2338 a secției pentru judecători din cadrul CSM s-a dispus punerea în executare a deciziei nr. 233/24.10.2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul constatării încetării suspendării din funcție a doamnei judecător A., începând cu data de 24 octombrie 2022, doamna judecător fiind încadrată în cadrul Judecătoriei Călărași de la această dată.

Referitor la excepția lipsei de interes, a învederat intimatul că, în raport de prevederile art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă nu mai justifică niciun interes în susținerea prezentului recurs, în condițiile în care prin Hotărârea nr. 2338/03.11.2022 a secției pentru judecători din cadrul CSM s-a constatat încetarea suspendării sale din funcție, astfel că hotărârea contestată în cauză nu mai produce efecte juridice.

Referitor la cererea de plată a drepturilor salariale, a arătat intimatul că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 52 alin. (1

3

) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, întrucât suspendarea din funcția de judecător a doamnei A. nu a survenit pe durata procedurii disciplinare, în condițiile art. 52 alin. (1) din acest act normativ, ci în temeiul art. 62 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 303/2004. Atunci când legiuitorul primar a intenționat să prevadă repunerea în situația anterioară prin plata drepturilor bănești aferente perioadei suspendării, a legiferat aceasta în mod expres, însă în cazul de față o astfel de prevedere legală nu există.

De asemenea, dacă s-ar aprecia că cererea în plata drepturilor salariale ar putea fi primită, CSM nu deține calitatea de ordonator de credite față de doamna judecător A., drepturile sale salariale fiind stabilite prin decizii emise de ministrul justiției, care avea calitatea de ordonator principal de credite. Au fost invocate dispozițiile art. 35 alin. (1), art. 39 alin. (1), art. 44 și art. 131 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara, dar și prevederile art. 8 alin. (2) din capitolul VIII al anexei nr. V din Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

La termenul de judecată din 12 ianuarie 2023 Înalta Curte, din oficiu, a pus în discuție ca motiv de nelegalitate de ordine publică a actului administrativ contestat, eliminarea din ordinea juridică a dispozițiilor Hotărârii secției pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 14J/30.09.2021, privitoare la sancțiunea eliberării din funcție, ca urmare a pronunțării Deciziei ÎCCJ - Completul de 5 judecători nr. 233/24.10.2022, prin care a fost casată în parte această Hotărâre și s-a dispus aplicarea sancțiunii "retrogradării din gradul profesional de tribunal în gradul profesional de judecătorie".

II. Soluția instanței de recurs

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

II.1. Excepția lipsei de interes a recurentei-reclamante în susținerea prezentului recurs

Referitor la excepția invocată de Consiliul Superior al Magistraturii prin notele scrise depuse la dosarul cauzei la data de 10 ianuarie 2023, se constată că aceste apărări nu se susțin și, în consecință, urmează a fi respinse.

Contrar susținerilor intimatului-pârât, instanța de control judiciar reține că interesul recurentei-reclamante privind anularea hotărârii contestate în cauză subzistă în condițiile în care, pe de o parte, aceasta încă nu a fost desființată până la acest moment, iar pe de altă parte, subsecvent capetelor de cerere privind suspendarea și anularea acesteia, recurenta-reclamantă a solicitat și recunoașterea vechimii în muncă și în magistratură pentru perioada în care a produs efecte hotărârea contestată, precum și plata drepturilor salariale.

Prin urmare, Înalta Curte urmează să respingă excepția lipsei de interes.

II.2. Critica de nelegalitate invocată din oficiu, privind anularea sancțiunii excluderii din magistratură a recurentului, cu consecințe asupra modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 62 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 303/2004

Înalta Curte va proceda, cu prioritate, la analiza motivului de nelegalitate invocat din oficiu în ședința publică din data de 12 ianuarie 2023, care intră sub incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că în ipoteza admiterii acestuia devine inutilă analiza celorlalte critici de nelegalitate invocate în recurs, în legătură cu soluția instanței de fond dată asupra cererii în anulare.

Astfel, instanța de recurs va avea în vedere că Hotărârea nr. 1106/30.09.2021 a Consiliului Superior al Magistraturii, a cărei anulare a fost solicitată în prezentul litigiu, a fost emisă în aplicarea dispozițiilor art. 62 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 3030/2004:

"(1) Judecătorul sau procurorul este suspendat din funcție în următoarele cazuri (…)

e) în perioada cuprinsă între data pronunțării hotărârii secției corespunzătoare de aplicare a sancțiunii disciplinare prevăzute la art. 100 lit. e) și data eliberării din funcție."

Textul normei condiționează așadar suspendarea din funcție a magistratului judecător de necesitatea îndeplinirii condiției referitoare la aplicarea, de către secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, a sancțiunii disciplinare prevăzute de art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004 privind "excluderea din magistratură", precum și de subzistența acestei condiții până la momentul eliberării din funcție prin decret al Președintelui României, potrivit art. 65 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

În speță, în privința recurentei-reclamante, sancțiunea excluderii din magistratură în temeiul art. 100 alin. (1) lit. e) a fost dispusă prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii – secția pentru judecători în materie disciplinară nr. 14J/30.09.2021.

Cu toate acestea, va observa Înalta Curte că, în cursul judecății, la data de 24 octombrie 2022, prin decizia civilă nr. 233 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători a fost admis recursul declarat de recurenta A. împotriva Hotărârii nr. 14J/30.09.2021, a fost casată în parte această hotărâre, fiind înlocuită sancțiunea excluderii din magistratură cu sancțiunea "retrogradării din gradul profesional de tribunal în gradul profesional de judecătorie", reglementată de art. 100 lit. d)

1

) din Legea nr. 303/2004.

Va observa instanța de recurs că efectele desființării parțiale Hotărârii CSM nr. 14J/30.09.2021 a secției pentru judecători în materie disciplinară a CSM, în sensul înlăturării sancțiunii disciplinare prevăzute de art. 100 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 303/2004, se produc ex tunc încă de la data emiterii actului, acesta fiind considerat a nu fi existat niciodată în ordinea juridică.

Așadar, Înalta Curte va reține că în urma înlăturării retroactive din ordinea juridică a actului administrativ individual de aplicare a sancțiunii disciplinare privind "excluderea din magistratură", a dispărut din ordinea juridică, cu caracter retroactiv, inclusiv situația premisă avută în vedere de Hotărârea CSM nr. 1106/2021 pentru a se dispune suspendarea din funcție, situație care potrivit legii ar fi trebuit să subziste până la data eliberării din funcție prin decret al Președintelui României.

Se identifică așadar, ca motiv nou de nelegalitate a actului administrativ, intervenit în cursul procesului, eliminarea retroactivă a condiției legale la care se referă dispozițiile art. 62 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 304/2004 (aplicarea sancțiunii disciplinare constând în excluderea din magistratură) ca efect al anulării definitive a actului administrativ de sancționare, ceea ce conduce la incidența în cauză a motivului de recurs invocat din oficiu întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., în legătură cu aplicarea prevederilor legale menționate.

Va mai observa Înalta Curte că instanța de fond, prin hotărârea recurată, în urma respingerii acțiunii în anularea Hotărârii CSM nr. 1106/30.09.2021 nu a mai procedat la analiza fondului cererilor privind recunoașterea vechimii în magistratură și la plata drepturilor salariale, ceea ce atrage incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pe cale de consecință, pentru motivele arătate, se va dispune casarea parțială a hotărârii și, prin raportare la dispozițiile art. 498 C. proc. civ., se va reține cauza spre rejudecare.

În rejudecare, în considerarea prevederilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 62 alin. (1) lit. e) și art. 100 din Legea nr. 303/2004, observând argumentele anterior expuse referitoare la anularea sancțiunii excluderii din magistratură prin hotărâre judecătorească definitivă, Înalta Curte va dispune anularea actului subsecvent, reprezentat de Hotărârea secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1106/2021, nemaifiind îndeplinite condițiile legale reglementate de art. 62 lit. e) din Legea nr. 304/2004, pentru a interveni suspendarea de drept din funcția de judecător.

În ceea ce privește cererile reclamantei formulate în contradictoriu cu pârâtul CSM, având ca obiect recunoașterea vechimii în magistratură și plata drepturilor salariale, Înalta Curte va observa că pentru situația desființării măsurii excluderii din magistratură reglementate de art. 100 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 303/2004 prin hotărâre definitivă, urmată de desființarea hotărârii de suspendare din funcție, legiuitorul nu a prevăzut prin norme speciale măsuri reparatorii, de natura celor reglementate de dispozițiile art. 52 alin. (1)

4

din Legea nr. 317/2004.

În aceste condiții, având în vedere că atât sancțiunea excluderii din magistratură cât și cea a suspendării au fost dispuse prin acte administrative individuale emanând de la pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ce au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive, Înalta Curte va reține că normele speciale se vor completa cu norma generală, care în materia contenciosului administrativ este reprezentată de Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 18 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004:

"(1) Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă. (...) (3) În cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru."

Textele Legii contenciosului administrativ reglementează așadar posibilitatea repararării prejudiciilor materiale și morale cauzate persoanei vătămate de emiterea unui act administrativ nelegal, astfel că în lipsa unor norme speciale derogatorii (Legea nr. 303/2004 și Legea nr. 317/2004), în cauza de față repararea prejudiciilor se va putea realiza potrivit dispozițiilor legale menționate.

În ceea ce privește recunoașterea vechimii în magistratură în contradictoriu cu emitentul actului administrativ desființat prin hotărâre judecătorească definitivă, Înalta Curte va observa că această solicitare intră în categoria măsurilor reglementate de art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în considerarea faptului că potrivit art. 62 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 perioada în care reclamanta a fost suspendat din funcție nu a constituit vechime în magistratură, astfel că anularea actului de suspendare va conduce la restabilirea situației anterioare în sensul menționat.

Totodată, se va avea în vedere că în exercitarea atribuțiilor legale privind cariera magistraților, pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii deține competențe speciale, tot astfel cum potrivit art. 33 din Legea nr. 317/2004 "Consiliul Superior al Magistraturii întocmește și păstrează dosarele profesionale ale judecătorilor și procurorilor".

Pe cale de consecință, o solicitare precum cea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii este admisibilă atât din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cât și în considerarea atribuțiilor legale specifice ale pârâtului în legătură cu cariera și traseul profesional al judecătorilor.

Pentru aceste considerente, în rejudecare, în temeiul art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite primul capăt al cererii accesorii, recunoscând reclamantei vechimea în muncă și în magistratură, pentru perioada în care a produs efecte hotărârea anulată.

Referitor la cererea accesorie având ca obiect plata de drepturi salariale, Înalta Curte va observa că această solicitare, astfel cum a fost formulată, nu se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, se impune a se realiza distincție între plata drepturilor salariale pretinse ca atare de reclamantă și plata de despăgubiri, în sensul reglementat de Legea contenciosului administrativ (în acordarea cărora drepturile salariale neîncasate ar putea reprezenta cel mult un element de referință utilizat în cuantificarea daunelor produse de emiterea actului administrativ).

Va observa Înalta Curte că potrivit art. 159 alin. (1) și (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii "(1) Salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă. (2) Pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani. (...)". Așadar, plata drepturilor salariale este în strânsă legătură cu prestarea muncii, iar în perioada de suspendare din funcție reclamantul nu a prestat activitatea specifică, aspect reglementat prin art. 62 alin. (3) din Legea nr. 303/2004.

Totodată, constatarea nelegalității actelor administrative ce emană de la pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii nu poate conduce la obligarea acestuia la plata drepturilor salariale în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004 nici din perspectiva identificării titularului obligației de plată, dat fiind că emitentul actului administrativ de suspendare nu se află în raporturi juridice de dreptul muncii cu reclamanta, potrivit Legii nr. 304/2004 titularii obligației de plată a acestor drepturi fiind ordonatorii de credite (art. 35 alin. (1), art. 44 și art. 131 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară).

Așadar în rejudecare, în considerarea obiectului cererii în pretenții, astfel cum a fost conturat prin cererea de chemare în judecată, prin raportare având în vedere dispozițiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge această cerere în contradictoriu cu pârâtul CSM, ca neîntemeiată.

II.3. Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii pe cererea având ca obiect plata drepturilor salariale

Referitor la excepția invocată de Consiliul Superior al Magistraturii prin notele scrise depuse la dosarul cauzei la data de 10 ianuarie 2023, se constată că aceste apărări au fost formulate de pârât în subsidiar, exclusiv în privința capătului de cerere având ca obiect plata drepturilor salariale.

Având în vedere că excepția a fost invocată prin raportare la aceleași argumente analizate cu ocazia soluționării fondului acțiunii în pretentii, Înalta Curte urmează a o respinge, toate argumentele expuse de pârât în legătură cu lipsa unor raporturi juridice de muncă între reclamantă și pârât de natură a da naștere în patrimoniul primului a dreptului la plata drepturilor salariale fiind deja validate de instanță ca apărări de fond potrivit considerentelor anterior expuse.

II.4. Criticile de nelegalitate privind soluția instanței de fond asupra cererii de suspendare

Înalta Curte va observa că, prioritar analizei criticilor de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă, se impune a se analiza dacă obiectul cererii de suspendare mai este în ființă în urma anulării definitive a actului administrativ prin intermediul prezentei decizii.

În acest sens, Înalta Curte va reține că cererea de suspendare a executării Hotărârii CSM nr. 1106/30.09.2021 a fost întemeiată de reclamantă pe dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, care se referă la posibilitatea suspendării executării actului administrativ până la soluționarea definitivă a cauzei.

Or, potrivit celor anterior arătate, acțiunea în anularea Hotărârii secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1106/30.09.2021 a fost soluționată definitiv prin intermediul prezentei decizii, în sensul anulării actului administrativ contestat.

Având în vedere dispozițiile art. 32 și ale art. 194 C. proc. civ., se va reține că obiectul cererii de chemare în judecată trebuie să existe și să subziste pe tot parcursul judecății, aceasta fiind o condiție pentru exercitarea acțiunii în procesul civil.

În speță, în urma desființării cu caracter definitiv a actului administrativ, Înalta Curte va constata că această condiție nu mai este îndeplinită, consecința fiind cea a respingerii cererii de suspendare, ca rămasă fără obiect.

II.5. Criticile de nelegalitate privind încheierile pronunțate în data de 12 aprilie 2022, respectiv 13 aprilie 2022, prin care au fost respinse cele două cereri de recuzare formulate de recurenta-reclamanta

Critica recurentei-reclamante referitoare la motivarea formală a încheierilor recurate, care se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondată.

Înalta Curte arată că dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din același act normativ, impun cerința ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis și, respectiv, s-au înlăturat cererile părților.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar constată că încheierile recurate cuprind în mod evident argumentele pe care se întemeiază soluțiile de respingere a cererilor de recuzare, în raport de motivele invocate prin cererile de recuzare, chiar dacă acestea o nemulțumesc pe recurenta-reclamantă, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reține incidența acestui motiv de casare.

Examinarea motivelor invocate prin cererile de recuzare s-a realizat efectiv prin analizarea acestora de judecătorii învestiți cu soluționarea cererilor, inclusiv prin raportare la respectarea dreptului la un proces echitabil, așa cum este el consacrat de prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la jurisprudența CEDO invocată de recurenta-reclamantă, precum și prin analizarea în concret a motivelor de incompatibilitate prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 1 și 13 C. proc. civ.

Așadar, instanța de recurs reține, pe de o parte, că simpla nemulțumire a recurentei-reclamante referitoare la modul în care au interpretat judecătorii învestiți cu soluționarea cererilor de recuzare a dispozițiile legale în cauză nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate care să se subsumeze motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., iar pe de altă parte, faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte, relevanța acestora nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 425 C. proc. civ.

În consecință, motivul de recurs analizat este nefondat, întrucât motivarea încheierilor recurate răspunde argumentelor prezentate de parte, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt și de drept, nefiind astfel identificate contradicții în raționamentul judecătorilor învestiți cu soluționarea cererilor de recuzare și nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. să nu-și găsească incidența în cauză.

Înalta Curte constată că, în afară de critica anterior analizată, recurenta-reclamantă nu a mai dezvoltat, în concret, nicio critică de nelegalitate a acestor încheieri, argumentele sale constând în enumerea unor hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care statuează reguli de principiu privind importanța imparțialității în desfășurarea procesului civil și obligațiile ce incumbă judecătorului în acest sens, hotărâri care, așa cum s-a reținut anterior, au fost avute în vedere și la soluționarea cererilor de recuzare și nu sunt de natură să contrazică soluțiile pronunțate cu privire la acestea.

Or, din interpretarea prevederilor art. 124 alin. (2) din Constituție și art. 2 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 ("Justiția este… imparțială și egală pentru toți" - dispoziție legală în vigoare în perioada de referință) instanța de recurs reține, însă, că în favoarea judecătorului recuzat operează prezumția de imparțialitate, astfel că partea care invocă sus-menționatele prevederi ale legii procesuale trebuie să facă dovada contrară acestei prezumții.

În acest sens este și interpretarea Curții Constituționale care, prin Decizia nr. 386/2021 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 42 alin. (1) pct. 13 din C. proc. civ., a statuat că "includerea la pct. 13 și a "altor elemente" care pot naște îndoieli cu privire la imparțialitate reprezintă o veritabilă normă de protecție a persoanei care formulează cererea de recuzare, prin lărgirea sferei cazurilor de incompatibilitate cu orice alte elemente concrete care pot fi probate, de către persoana interesată, de natură a prilejui îndoieli asupra imparțialității judecătorului".

În mod similar, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces echitabil ce implică imparțialitatea judecătorului cauzei. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în mai multe rânduri că imparțialitatea personală a unui magistrat se prezumă până la proba contrară (cauza Hauschildt c. Danemarcei, 24 mai 1989, par. 47). Or, în cauză prezumția de imparțialitate nu a fost răsturnată în ceea ce îi privește pe domnii judecători cu privire la care s-au formulat cererile de recuzare.

În acest sens, se mai are în vedere și faptul că în ceea ce privește cererea de recuzare privind pe domnul judecător B. în mod corect s-a reținut că nu există un motiv de recuzare, de natura celor expres și limitativ prevăzute de legiuitor în dispozițiile art. 41 și ale art. 42 C. proc. civ., care să impună admiterea cererii de recuzare, iar împrejurarea că, la termenul din 21 februarie 2022, completul învestit cu soluționarea cererii de abținere respinsese argumentele recurentei-reclamante, în cuprinsul încheierii întocmite la acea dată expunând argumentele pentru care a apreciat că aceste solicitări urmau a fi respinse, nu înseamnă că se nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorului, așa cum impune art. 42 C. proc. civ.

În consecință, Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat de reclamantă împotriva încheierilor din 12 aprilie 2022 și 13 aprilie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2022, ca nefondat.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 498 alin. (2) C. proc. civ. și la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă, va casa în parte sentința recurată și, rejudecând, va admite în parte acțiunea și va anula Hotărârea nr. 1106 din 30 septembrie 2021, emisă de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători, urmând a recunoaște reclamantei vechimea în muncă și în magistratură pentru perioada în care a produs efecte hotărârea anulată, menținând restul dispozițiilor sentinței. Va respinge excepțiile lipsei de interes și lipsei calității procesuale pasive, invocate de intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii, precum și recursul declarat împotriva încheierilor din 12 aprilie 2022 și 13 aprilie 2022, ca nefondat.

Totodată, va respinge cererea de suspendare a executării actului administrativ contestat, ca fiind rămasă fără obiect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile lipsei de interes și lipsei calității procesuale pasive, invocate de intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierilor din 12 aprilie 2022 și 13 aprilie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2022, ca nefondat.

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 888 din 03 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2022.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:

Admite în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru Judecători.

Anulează Hotărârea nr. 1106 din 30 septembrie 2021, emisă de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători.

Respinge cererea de suspendare a executării actului administrativ contestat, ca fiind rămasă fără obiect.

Recunoaște reclamantei vechimea în muncă și în magistratură pentru perioada în care a produs efecte hotărârea anulată.

Menține restul dispozițiilor sentinței.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 08 martie 2023.