ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1204/2023

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a solicitat anularea Rezoluției de clasare nr. 551/A/18.02.2020 emisă de Inspecția Judiciară, în dosarul nr. x, anularea Rezoluției de respingere a plângerii emisă la data de 02.04.2020, în lucrarea C20-383 și, pe cale de consecință, obligarea pârâtei la completarea verificărilor și declanșarea cercetării disciplinare a procurorului B..

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1560 din 3 noiembrie 2021, a respins cererile conexate formulate de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiate.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că hotărârea recurată este nemotivată, nelegală și nefondată. În opinia recurentei, instanța de fond a reținut practic doar că verificările întocmite de pârâtă și, mai ales, încheierea judecătorului de camera preliminară din data de 29.07.2020, care confirmă soluția dispusă de procuror,de constatare a prescripției răspunderii penale, ar reliefa legalitatea măsurilor dispuse de procurorul de caz și, deci, împrejurarea că nu se poate reține săvârșirea abaterilor disciplinare imputate. De asemenea, se mai arată că instanța de fond în mod greșit a argumentat că lipsa răspunsului pârâtei la aspectele sesizate prin "completarea" depusă la 07.02.2020 nu poate fi analizată deoarece "probabil" că Inspecția Judiciară a tratat această completare drept o sesizare nouă, fără a verifica dacă în mod real completarea la sesizare din data de 07.02.2020 a făcut obiectul unei cauze distincte, în condițiile în care Inspecția Judiciară nu a făcut nicio dovadă în acest sens. Practic, instanța fondului a refuzat să analizeze plângerea pe aspectul lipsei răspunsului la sesizare. Mai mult decât atât, instanța de fond a considerat drept un impediment în soluționarea cauzei și faptul că nu s-a indicat în ce ar trebui să constea verificările suplimentare, în condițiile în care această obligație îi incumba instanței de judecată, în cazul eventualei admiteri a acțiunii, dar și în condițiile în care obiectul verificărilor suplimentare necesar a fi realizate în legătură cu activitatea procurorului reclamat reieșea clar din conținutul sesizărilor formulate. Rezultă clar din cele de mai sus că instanța de fond nu a analizat în mod real situația de fapt și de drept în speță, hotărârea nefiind practic motivată. Dincolo de înlăturarea totală de la analiză a aspectelor sesizate prin completarea la plângere, nici în privința celorlalte aspecte, așa-zis analizate, instanța de fond nu a motivat, în concret, de ce a considerat că din verificările realizate de pârâtă rezultă netemeinicia susținerilor subscrisei din sesizările formulate, respectiv temeinicia susținerilor Inspecției Judiciare. Recurenta consideră că analiza actelor și acțiunilor procurorului B. în instrumentarea cauzelor ce fac obiectul sesizărilor, conduce la concluzia întrunirii elementelor abaterii disciplinare prevăzute de dispozițiile art. 99 din Legea 303/2004.

Apărările formulate în cauză Intimata Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") Înalta Curte reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților." Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat. Prin urmare, verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de chemare în judecată. Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinței recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanța de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinței, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului. Doctrina și jurisprudența au afirmat constant că o motivare clară și cuprinzătoare a unei hotărâri judecătorești nu presupune analizarea tuturor afirmațiilor părților, ci doar a acelora cu caracter esențial, chiar și acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real și păstrându-și echilibrul dar și obiectivitatea, susținerile ambelor părți cu interese contrare în proces, dar doar acele susțineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretențiilor deduse judecății și cu soluția ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluții, urmând a fi filtrate și cenzurate respectivele susțineri, fie în sensul reținerii, fie în cel al înlăturării lor. Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este întemeiat. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material") Din actele și lucrările dosarului rezultă că instanța de fond a reținut, că inspectorul judiciar desemnat să soluționeze sesizarea a procedat la efectuarea verificărilor prevăzute de art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 și a valorificat toate informațiile relevante în cuprinsul Rezoluției de clasare, în raport de criticile formulate în sesizare. Totodată, prin rezoluția de soluționare a plângerii au fost analizate criticile formulate de recurenta-reclamantă, procedându-se la o nouă verificare a informațiilor relevante în cauză. Astfel, s-a reținut că nu se poate susține că Inspecția Judiciară ar fi refuzat soluționarea sesizării formulate ci, dimpotrivă, instanța de fond a observat că sesizarea a fost analizată, pârâta dând răspuns tuturor aspectelor invocare în legătură cu săvârșirea de către magistrat a abaterilor disciplinare. În acest sens, instanța de fond a reținut că fiecare dintre aspectele menționate în sesizare au fost reluate și soluționate în detaliu, în rezoluțiile criticate, fiind expuse pe larg argumentele pentru care s-a apreciat că nu există indicii ale săvârșirii unei abateri disciplinare, textele de lege incidente, precum și motivele pentru care se impun a fi înlăturate argumentele contrare ale titularului sesizării. În aceste condiții în mod corect a apreciat instanța că ambele rezoluții sunt corespunzător motivate, nefiind necesară constatarea nelegalității lor. De asemenea, în mod corect s-a reținut că nemulțumirile și criticile reclamantei privitoare la ordonanța din 11.04.2019 emisă în dosarul nr. x/2019, prin care procurorul B. a respins cererile formulate pentru că aceasta nu are calitate de persoana vătămată în raport de infracțiunea de spălare de bani, nu pot fi primite, ele vizând legalitatea unei soluții, a cărei cercetare nu se poate realiza de către Inspecția Judiciara, ci numai prin utilizarea căilor de atac reglementate de lege. Nici susținerea recurentei-reclamante în sensul că durata de soluționare a dosarului x/2019 ar impune și "o examinare a tuturor cauzelor anterioare din care cauza nr. 1891/P/2019 a fost disjunsa", nu poate fi primită, această situație justificând doar constituirea noului dosar, dar neimpunând modul de soluționare a lui, celeritatea apreciindu-se în raport de complexitatea cauzei, de actele procesuale întocmite în cauză, de diversele incidente ce pot determina prelungirea termenului de soluționare, precum și de situația personală a magistratului, reliefata în special de volumul și complexitatea cauzelor aflate în lucru. Referitor la rezoluția inspectorului-șef nr. C20-660, Înalta Curte constată că în mod temeinic a reținut instanța de fond faptul că recurenta-reclamantă nu a criticat-o pentru nemotivare sau motivare insuficientă ori străină de natura plângerii formulate, neinvocând aspecte intrinseci ori extrinseci, proprii rezoluției emise de către inspectorul-șef, ci practic a criticat ambele acte atacate prin aceeași argumentație în raport de motivele expuse în plângere pentru care a considerat întrunirea elementelor constitutive a trei abateri disciplinare. Înalta Curte constată că potrivit principiului independenței judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanța de judecată și nici modul de interpretare a probelor administrate. Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată. Potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală. Înalta Curte reține incidența prevederilor art. 97 din Legea 303/2004, potrivit cărora: "(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare. (2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac". În raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural. Rezultă, așadar, că modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susținerilor părților în cauzele deduse judecății excedează competențelor Inspecției judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță. Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe. Recurenta-reclamantă nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizând în concret operațiunile de stabilire a situației de fapt, interpretare a normelor juridice și apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activității de judecată și care se subsumează tocmai raționamentului logico-juridic al magistratului. Cu alte cuvinte, stabilirea situației de fapt, în baza probatoriului administrat, aprecierea și coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale sunt operațiuni specifice activității de judecată, care fac parte din raționamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunță soluțiile judecătorești. Aceste elemente esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege. Atributul esențial al activității de judecată îl reprezintă raționamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situația de fapt. Interpretarea normelor de drept, încuviințarea și coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raționamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operațiune rațională și logică de determinare a înțelesului și conținutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență, presiune sau amenințare, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul constituțional privind independența judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziția constituțională potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar. Astfel, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță. Sublinierea acestui aspect se impune, deoarece considerentele hotărârii reprezintă în esență garanția imparțialității judecătorului, a calității actului de justiție, garanție care a fost asigurată din această perspectivă, judecătorii care au soluționat cererile de apel, pronunțându-se asupra argumentelor invocate de părți, motivarea hotărârii explicând și fundamentând soluția concretizată în dispozitivul deciziei. Reaua-credință presupune intenția frauduloasă a magistratului: ea se manifestă prin încălcarea cu bună știință de către magistrat a normelor de drept material ori procesual, tocmai în scopul de a vătăma drepturi și/sau interese legitime ale unei persoane sau cel puțin magistratul, deși nu urmărește expres, acceptă în mod conștient vătămarea unei persoane. Încălcarea unor norme de drept material sau procesual, chiar reală dacă ar fi este un element distinct de reaua-credință a magistratului sau de grava neglijență – aceste din urmă elemente ale răspunderii trebuind a fi probate în mod distinct de încălcarea normelor de drept. Or, în cauză, nu s-au prezentat și identificat indicii temeinice privind reaua-credință, nici privind grava neglijență a magistratului. Grava neglijență presupune nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil de către magistrat a normelor de drept material ori procesual. Grava neglijență se apreciază, între altele, de exemplu, și în raport de claritatea unor norme juridice ce, în mod vădit, nu mai necesită absolut nicio interpretare sau care au fost deja supuse unei interpretări obligatorii pentru instanțe. Dincolo de aceste aspecte, sunt și alți factori obiectivi de avut în vedere cum sunt, de pildă, volumul de activitate al judecătorului, exercitarea altor atribuții etc. Prin urmare, pentru a vorbi de o gravă neglijență, culpa magistratului ar trebui să nu poată fi scuzabilă. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.