ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1194/2023

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și membrii Consiliului Director a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună anularea Hotărârii nr. 445/26.05.2021, iar aspectele ce au făcut obiectul verificărilor în dosarul x/2021 să fie reanalizate și în acest sens să fie dat un răspuns clar, dacă fapta respectivă constituie sau nu un caz de discriminare.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 195 din 1 noiembrie 2021, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Inspectoratul de Poliție al Județului Vâlcea, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată din oficiu, a respins cererea formulată în contradictoriu cu membrii Consiliului Director, ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală și, de asemenea, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Inspectoratul de Poliție al Județului Vâlcea.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că articolele indicate din cadrul Legii nr. 153/2017, nu au fost analizate în mod corespunzător. Instanța de fond a indicat dispozițiile art. 6, alin. (1), lit. f) din Legea-cadru nr. 153/2017, cu referire la instituirea principiului ierarhizării sistemului de salarizare, atât pe verticală, cât și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate, în timp ce art. 6 alin. (1) lit. h) din lege consacră principiul sustenabilității financiare, în sensul stabilirii nivelului de salarizare pentru personalul bugetar, astfel încât să se asigure respectarea plafoanelor cheltuielilor de personal ale bugetului general consolidat, precum și dispozițiile art. 8 din Legea-cadru nr. 153/2017, care stabilesc criteriile generale pe baza cărora are loc ierarhizarea posturilor în vederea stabilirii salariilor de bază, atât între domeniile de activitate, cât și în cadrul aceluiași domeniu - indicându-se aici Decizia nr. 310 din 07.05.2019, paragraful 33. Deși a fost indicat paragraful 33 din Decizia nr. 310 din 07.05.2019, în susținerea dispozițiilor art. 6, alin. (1), lit. f) și art. 8 din Legea-cadru nr. 153/2017, instanța de fond nu a urmărit și celelalte paragrafe anterioare paragrafului 33. Recurentul precizează că obiectul deciziei îl constituie excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 alin. (3), art. 6 lit. a) teza finala, art. 11 alin. (1), art. 24, art. 25 alin. (1) și art. 38 alin. (2) lit. b) și alin. (3) lit. e) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, ridicate de părți și care vizează categorii de bugetari din cadrul administrațiilor locale. Însă, cererea de anulare a Hotărârii nr. 445, emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării la data de 26.05.2021, vizează analizarea a două fișe de post identice, inclusiv faptul că sunt precizate atribuții suplimentare pentru recurent, constituite la nivelul aceluiași angajator -Inspectoratul de Poliție al Județului Vâlcea, respectiv structură, și anume Serviciul Ordine Publică. Recurentul consideră că în cauză este aplicabilă Directiva 2000/78/CE, care la art. 2, definește, la alin. (1), "principiul egalității de tratament" ca fiind "absența oricărei discriminări directe sau indirecte, bazate pe unul din motivele menționate la art. 1". La alin. (2), lit. a), acesta prevede că "o discriminare directă se produce atunci când o persoană este tratată într-un mod mai puțin favorabil decât este, a fost sau va fi tratată într-o situație asemănătoare o altă persoană, pe baza uneia dintre motivele menționate la articolul 1". În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară CEDO.

Apărările formulate în cauză Intimatul Inspectoratul de Poliție al Județului Vâlcea a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că recurentul-reclamant deține gradul de inspector principal de poliție și este încadrat la Inspectoratul de Poliție Județean Vâlcea - Serviciul Ordine Publică, pe funcția de ofițer principal I coordonare mediu rural, funcție prevăzută cu gradul de comisar de poliție, poziția 109B în statul de organizare. Nivelul de salarizare al polițistului este corespunzător postului pe care îl ocupă, potrivit legislației în vigoare, fiind plătit pe maximul funcției pe care o ocupă, respectiv ofițer principal I, funcție prevăzută în statul de organizare al IPJ Vâlcea. În cazul recurentului-reclamant, acesta este încadrat și plătit pe funcția maximă pe care este încadrat, respectiv ofițer principal I. Potrivit art. 10 alin. (1) și alin. (2) din Legea-Cadru nr. 153 din 28 iunie 2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice: Salariile de bază sunt diferențiate pe funcții, grade/trepte și gradații. Fiecărei funcții, fiecărui grad/treaptă profesională îi corespund 5 gradații, corespunzătoare tranșelor de vechime în muncă, cu excepția funcțiilor de demnitate publică și funcțiilor de conducere pentru care gradația este inclusă în indemnizația lunară/salariul de bază prevăzut pentru aceste funcții în anexele nr. I-IX, precum și a personalului militar, polițiștilor și funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare. Legiuitorul a prevăzut, în mod similar, în toate legile anuale speciale de aplicare a legislației-cadru că pentru personalul nou-încadrat, pentru personalul numit/încadrat în aceeași instituție/autoritate publică pe funcții de același fel, inclusiv pentru personalul promovat în funcții sau în grade/trepte profesionale, salarizarea se face la nivelul de salarizare pentru funcții similare din cadrul instituției/autorității publice în care acesta este numit/încadrat sau din instituțiile subordonate acestora, în cazul în care nu există o funcție similară în plată. (art. 39 alin. (1) din Legea-Cadru nr. 153/2017) Înalta Curte constată că instanța de fond temeinic și legal a reținut că atât în Hotărârea nr. 672/23.09.2020 a C.N.C.D., cât și în Hotărârea nr. 445/26.05.2021 a C.N.C.D s-a reținut că recurentul-reclamant a invocat existența unei discriminări în raport de faptul că ar avea aceleași atribuții cu persoanele încadrate ca ofițeri specialiști 1, poziția 109, deși acesta este încadrat ofițer principal I, cu poziția 109 B. Prezintă relevanță încadrarea diferită a reclamantului în raport cu persoana comparabilă, analiză realizată de C.N.C.D. și care este definitorie pentru respectarea principiului ierarhizării prevăzut de art. 6 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 153/2017. Înalta Curte are în vedere faptul că principiul egalității sau nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situație identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne uniformitate. Funcția sa este aceea de a preveni formularea de distincții arbitrare și de a evita diferențele de tratament juridic fără motive obiective. Principiul nediscriminării este înscris în toate tratatele și documentele internaționale de protecție a drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă și perfecționată a principiului egalității tuturor în fața legii. De altfel, art. 7 din Declarația Universală proclamă că toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul, fără deosebire, la protecția egală a legii. Ca natură juridică, dreptul la nediscriminare, prevăzut de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este un drept subiectiv substanțial. Textul în discuție enumeră un număr de 13 motive de nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza ei. Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O., este un drept subiectiv substanțial, care nu are o existență independentă în sistemul de protecție europeană a drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situație dată, este posibil să fie încălcat, fără a se constata și o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziții se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenție și/sau de protocoalele sale adiționale, iar după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenție privitor la interdicția generală a oricărei forme de discriminare, și cu privire la orice drept recunoscut în legislația națională a unui stat contractant. Făcând o interpretare nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror particularități impun a fi tratate diferențiat. Diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile statele introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. De asemenea, conform jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte. În plus, Protocolul nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului impune interdicția generală a oricărei forme de discriminare. Curtea de la Strasbourg reține două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut (Curtea EDO, 23 noiembrie 1983, Van der Mussele, Seria x nr. x, p. 46; Curtea EDO, 18 februarie 1991, Fredin, Seria x nr. x, p. 60) și lipsa unei justificări obiective și rezonabile (Curtea EDO, 23 iulie 1968, Affaire linguistique belge c/Belgique, Seria x nr. x, p. 9). În sistemul nostru juridic, principiul analizat se găsește reglementat în art. 16 alin. (1) din Constituție și în O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată. Conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, discriminarea reprezintă orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice". În opinia Înaltei Curți, în cauza de față, nu poate fi vorba de aplicarea unui tratament privilegiat sau discriminatoriu, de constatarea unei inegalități, contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție. Or, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, la domeniul și instituțiile reglementate prin normele legale în discuție, având în vedere și argumentele anterior arătate, o discriminare a recurentului în raport cu personalul la care face referire, în motivele de recurs, nu poate fi primită. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.