ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1035/2023

Ședința publică din data de 23 februarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal la data de 22 februarie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, a solicitat anularea Raportului de evaluare nr. x/05.02.2021, întocmit de Agenția Națională de Integritate și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 165 din 25 mai 2021, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei Agenția Națională de Integritate.

Împotriva sentinței civile nr. 165 din 25 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii și, în subsidiar, admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurentul-reclamant a învederat că sentința instanței de fond este nelegală, pronunțată cu încălcarea principiilor contradictorialității, dreptului la apărare și la un proces echitabil, având în vedere faptul că argumentele reținute de instanța de fond în soluționarea cauzei, pe de o parte, nu au în vedere decât cele susținute de pârâta-intimată Agenția Națională de Integritate, iar, pe de altă parte, faptul că motivele de nelegalitate și netemeinicie formulate împotriva Raportului de evaluare nr. x/05.02.2021 sunt analizate într-o manieră generală, formală, fără ca răspunsul reflectat prin considerentele sentinței să cuprindă argumente concrete, reale și efective în măsură să ateste, raportat la principiile menționate anterior, că au fost avute în vedere, în mod efectiv și în integralitate, la soluționarea cauzei.

În acest sens, a arătat că în mod nelegal prima instanță a respins administrarea probei testimoniale prin care s-a solicitat audierea unei persoane care a avut calitatea de președinte de ședință la momentul când a fost adoptată hotărârea Consiliului Local Scornicești nr. 17/22.02.2018, hotărâre pe care este fondat raportul de evaluare și a persoanei care are calitatea de secretar al unității administrativ-teritoriale, persoană care asigură legalitatea hotărârilor adoptate și întocmește procesul-verbal al ședinței de consiliu, preferând, cu încălcarea principiilor menționate, să acorde prevalență conținutului raportului de evaluare, conținut care, pe de o parte, nu are în vedere și nu motivează cele susținute de reclamantul-recurent anterior întocmirii acestuia, iar, pe de altă parte, are un caracter general și nu reprezintă nimic altceva decât propriile interpretări ale intimatei-pârâte raportat la o situație de fapt reținută în mod abstract și care se limitează la o simplă expunere de temeiuri a căror incidență, mai presus de orice dubiu, nu poate fi demonstrată, decât în mod nelegal, în temeiul unor proprii interpretări scoase din context.

Totodată, sentința instanței de fond este nelegală întrucât nu cuprinde motivele pe care aceasta se întemeiază, având în vedere faptul că nu sunt analizate și motivate în hotărârea pronunțată următoarele înscrisuri: expunerea de motive înregistrată sub nr. x/16.02.2018 din care rezultă inițiatorul proiectului de hotărâre, referatul și anexa înregistrate sub nr. x/16.02.2018 întocmite de un funcționar public din cadrul primăriei în care se motivează necesitatea adoptării hotărârii și procesul-verbal al ședinței Consiliului Local din data de 22.02.2018 din care rezultă că nu au avut loc niciun fel de dezbateri, sau propuse amendamente anterior adoptării hotărârii față de care se pretinde că recurentul-reclamant s-a aflat în conflict de interese.

Coroborat cu cele menționate anterior și pentru a oferi o aparență de legalitate a raportului de evaluare, recurentul-reclamant a susținut și că instanța de fond a respins criticile formulate împotriva actului administrativ contestat vizând nemotivarea acestuia, raportându-se strict la preluarea enunțurilor intimatei-pârâte, în ciuda faptului că prin această manieră de analiză și motivare, se încalcă următoarele dispoziții din Carta drepturilor fundamentale.

Argumentul instanței de fond, vizând durata excesivă a procedurii, este străin de natura celor invocate, în condițiile în care ceea ce s-a invocat nu a fost perioada pentru care s-a întocmit raportul de evaluare, ci faptul că, de la data de 09 iulie 2019, când a fost depusă sesizarea, și până la data de 05 februrie 2021, când a fost întocmit raportul de evaluare, adică 1 an și 7 luni, durata este excesivă, disproporționată, raportat la cele necesar a fi analizate, aspect care confirmă, luând în considerare și o situație similară, că întocmirea raportului în prezenta cauză a avut drept temei criterii și o analiză subiectivă.

Recurentul-reclamant a mai învederat și că argumentele instanței de fond sunt contradictorii și au forma unor enunțuri care nu demonstrează raționamentul logico-judiciar avut în vedere la soluționarea cauzei și la respingerea criticilor de nelegalitate ale raportului de evaluare contestat în cauză.

Printr-un alt set de critici, recurentul-reclamant a susținut că instanța de fond a făcut o greșită aplicare și interpretare a normelor de drept material incidente în cauză, respectiv dispozițiile art. 46 din Legea nr. 215/2001, în raport de situația de fapt.

În contextul în care asupra hotărârii Consiliului Local nr. 17/22.02.2018 s-a exercitat controlul de legalitate de Instituția Prefectului județului Olt și aceasta a intrat în circuitul juridic și a produs efectele avute în vedere la emiterea ei, sentința instanței de fond este nelegală, fiind inadmisibil ca aceasta, prin hotărârea pronunțată, să nu clarifice punctele de vedere divergente, între o autoritate investită cu exercitarea controlului de legalitate și o autoritate care constată eventualele incompatibilități și conflicte de interese, și să mențină un paradox juridic asupra unui act administrativ în care, o autoritate investită cu prerogativa conferită de Constituție și stipulată într-o lege organică a controlului de legalitate îl validează, iar o alta, în speță, intimata-pârâtă pretinde că, la adoptarea lui, s-au încălcat dispozițiile art. 46 din Legea 215/2001.

Nu în ultimul rând, recurentul-reclamant a arătat că argumentul primei instanțe privind critica referitoare la situația unui alt consilier aflat în aceeași situație confirmă nelegalitatea sentinței din moment ce, prin acesta, se încalcă art. 16 alin. (1) din Constituția României și art. 41 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale, instanța având tocmai rolul de a verifica aplicarea lor și a sancționa un tratament inechitabil, disproporționat și discriminatoriu față de persoane aflate în situații juridice similare, și nu de a-l tolera, în condițiile în care, într-o situație de fapt și de drept absolut similară, intimata-pârâtă a întocmit Raportul de evaluare nr. x/15.02.2020, raport prin care a fost clasată lucrarea privind existența unui conflict de interese, față de un consilier local tot din cadrul Consiliului local al Orașului Scornicești, consilier care a fost prezent la ședința în care a fost adoptată aceeași hotărâre imputată recurentului-reclamant din prezenta cauză, consilier care și el a avut de încheiat Contractul de închiriere nr. x/10.05.2016 si nr. y/10.05.2018, aspecte care demonstrează o dată în plus nelegalitatea raportului de evaluare.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 31 august 2021, intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esență, apărările susținute în fața primei instanțe.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la punctele 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralității, al publicității ședințelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părții pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) și art. 338 C. proc. civ. încălcarea dreptului de apărare dacă instanța a admis apelul și s-a pronunțat și asupra fondului, fără ca părțile să fi pus concluzii și asupra fondului; încălcarea principiului contradictorialității și al nemijlocirii prin pronunțarea soluției în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului și nu au fost puse în dezbaterea părților; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii; aplicarea greșită a unor texte de lege.

În cauză, nu s-a dovedit încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor legale care guvernează desfășurarea procesului civil, și anume a celor referitoare la condițiile stabilite și impuse de lege cu privire la activitatea de judecată și la raporturile dintre părți și instanță, actele de procedură efectuate în cauză asigurând întreaga desfășurare a procesului în condițile legii, cu respectarea dispozițiilor art. 6, art. 13, art. 14 și ale art. 22 din C. proc. civ.

Înalta Curte mai arată că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

De altfel, din analiza cererii de recurs se constată că recurentul-reclamant nu aduce argumente care să conducă la reținerea acestui motiv de casare, iar aspectele învederate de către acesta nu se circumscriu criticilor efective de casare a sentinței, motiv pentru care Înalta Curte apreciază faptul că acest motiv de recurs nu este aplicabil în cauză.

Astfel, împrejurarea că prima instanța a respins proba testimonială, solicitată de recurent, nu implică o încălcare a normelor de drept procesual, iar motivul de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ. nu vizează modalitatea în care instanța a înțeles să recunoască utilitatea, relevanța și concludența probelor a căror administrare a fost propusă în cauză, cu atât mai mult cu cât în speță instanța de fond a răspuns criticilor formulate de recurentul-reclamant referitoare la teza probatorie propusă pentru administrarea probei testimoniale privind contextul în care a fost adoptată hotărârea Consiliului Local privind închirierea prin atribuire directă a pajiștilor.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii, judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Este însă important de reținut că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluția este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

Analizând hotărârea pronunțată de prima instanță, Înalta Curte constată că hotărârea recurată cuprinde în mod evident argumentele pe care se întemeiază soluția de respingere a acțiunii, în raport de motivele invocate prin cererea de chemare în judecată, chiar dacă acestea îl nemulțumesc pe recurentul-reclamant, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat, considerentele reținute în fundamentarea soluției pronunțate fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reținut.

Înalta Curte reține că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, în speță, instanța de fond a examinat în mod efectiv și concret toate apărările formulate de părțile din dosar, precum și înscrisurile depuse în probațiune de aceștia, inclusiv a celor la care face referire recurentul-reclamant, respectiv expunerea de motive înregistrată cu nr. x/16.02.2018, referatul și anexa înregistrate cu nr. x/16.02.2018, procesul-verbal al ședinței consiliului local din data de 22 februarie 2018, astfel că analiza acestora lămurește pe deplin poziția instanței de fond și răspunde, în mod evident, tuturor argumentelor invocate de reclamant.

Prin urmare, rezultă că instanța de fond a reținut existenta situației de conflict de interese raportat la materialul probator administrat în cauză și la îndeplinirea condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 46 din Legea nr. 215/2001 în forma în vigoare în perioada de referință, ale art. 75 și art. 77 din Legea nr. 393/2004 în forma în vigoare în perioada de referință, apreciind, totodată, că argumentele privind faptul că reclamantul nu este inițiatorul proiectului de hotărâre nu pot fi primite ca fondate, atâta timp cât conflictul de interese al reclamantului este fundamentat pe cu totul alte elemente factuale.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de fond a analizat cu rigurozitate și criticile de nelegalitate formulate de reclamant cu privire la nemotivarea raportului de evaluare contestat în cauză, inclusiv a incidenței normelor comunitare invocate și a arătat care sunt considerentele pentru care a apreciat că acestea sunt nefondate, fundamentându-și soluția și pe practica judiciară a CJUE, Cauzele C 41/1996 și C 367/1995, raportat la care a concluzionat că în speța dedusă judecății sunt îndeplinite cerințele prevăzute de normele europene, respectiv că motivarea să fie adecvată actului emis și să prezinte, de o manieră clară și univocă, algoritmul urmat de instituția care a adoptat măsura atacată.

Așadar, instanța de recurs reține, pe de o parte, că simpla nemulțumire a recurentului-reclamant referitoare la modul în care a interpretat prima instanță dispozițiile legale în cauză nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate care să se subsumeze motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., iar pe de altă parte, faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte, relevanța acestora nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 425 C. proc. civ.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurent pe această cale se invocă, în esență, o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor susținerilor formulate de acestea.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil.

În consecință, motivul de recurs analizat este nefondat, întrucât motivarea primei instanțe răspunde argumentelor prezentate de parte, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt și de drept, nefiind astfel identificate contradicții în raționamentul instanței de fond și nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. să nu-și găsească incidența în cauză.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt reținută în cauză și necontestată de recurent.

Astfel, prin raportul de evaluare contestat în cauză, pârâta Agenția Națională de Integritate a reținut că reclamantul A. a încălcat dispozițiile art. 70 și art. 77 din Legea nr. 161/2003, coroborate cu prevederile art. 75 lit. f) și art. 77 din Legea nr. 393/20004 și art. 46 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, întrucât, în calitate de consilier local, a participat la deliberarea și adoptarea Hotărârii nr. 17/22.02.2018 privind inițierea procedurii de închiriere prin atribuire directă pajiști din proprietatea privată a orașului Scornicești, emisă de Consiliul Local Scornicești, fără a anunța la începutul dezbaterilor interesul personal pe care îl avea în problema respectivă, deși avea posibilitatea să anticipeze că o decizie prin care s-ar aproba închirierea pajiștilor prezintă avantaj pentru asociația în cadrul căreia deține calitatea de membru și funcția de președinte.

Astfel, prin contractul de închiriere pentru suprafețele de pajiști aflate în domeniul privat al orașului Scornicești încheiat la data de 19 martie 2018 sub nr. x/19.03.2018, Primăria orașului Scornicești, în calitate de locator, a închiriat către B., reprezentată prin A., cu funcția de președinte, în calitate de locatar, o suprafață de 25,8174 ha pajiști permanente aflate în domeniul privat al orașului Scornicești pentru pășunat animale, pe o perioadă de 7 ani, începând cu data semnării contractului, chiria totală anuală fiind în valoare de 2.870 RON .

Prin sentința recurată, acțiunea privind anularea raportului de evaluare a fost respinsă, reclamantul reiterând aspecte prezentate în fața primei instanțe, sub formă de critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurentul-reclamant a susținut, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile art. 70, art. 71 și art. 77 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 75 și art. 77 din Legea nr. 393/2004, precum și ale art. 46 din Legea nr. 215/2001, sunt nefondate.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de control judiciar reține că motivul de nelegalitate ce vizează motivarea în fapt și în drept a raportului de evaluare contestat în cauză este nefondat.

Analizând conținutul raportului de evaluare contestat, în mod corect instanța de fond a constatat că acest act administrativ cuprinde toate elementele obligatorii prevăzute la art. 21 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, legiuitorul nu a impus o formă prestabilită a raportului de evaluare, autoritatea pârâtă fiind obligată doar la prezentarea unor elemente identificabile și verificabile, care să justifice concluziile la care Agenția Națională de Integritate a ajuns, în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte.

Faptul că, în cauză, inspectorul de integritate a considerat în continuare, după exprimarea punctului de vedere al persoanei evaluate, că sunt elemente în sensul existenței unei situații de conflict de interese, nu poate conduce la concluzia că, procedându-se la emiterea raportului de evaluare, nu s-ar fi valorificat argumentele persoanei evaluate exprimate prin punctul de vedere formulat în scris și înregistrat la Agenția Națională de Integritate, în condițiile în care, la emiterea acestuia, inspectorul de integritate trebuie să coroboreze argumentele formulate de persoana evaluată cu datele și informațiile comunicate de autoritățile și instituțiile publice.

În acest context, instanța de recurs are în vedere și că, pe de o parte, validitatea raportului de evaluare nu este condiționată de redarea în întregime a punctului de vedere formulat de persoana evaluată, iar pe de altă parte, că autoritatea intimată nu era obligată să își însușească acest punct de vedere, fiind obligată să procedeze la motivarea actului administrativ în fapt și în drept și să rețină argumentele juridice care susțin decizia administrativă, inspectorul de integritate fundamentându-și concluziile pe ansamblul actelor aflate la dosarul administrativ de evaluare.

Prin urmare, în mod corect instanța de fond a constatat că intimata-pârâtă a furnizat în cuprinsul actului contestat suficiente elemente care să permită atât beneficiarului actului să înțeleagă raționamentul organului emitent, cât și instanței de contencios administrativ să efectueze controlul judiciar, precum și faptul că persoanei evaluate nu i-a fost încălcat dreptul la apărare, atâta timp cât procedura de evaluare, de informare și de invitare a acestuia pentru a prezenta punctul său de vedere a fost pe deplin îndeplinită și respectată în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 176/2010 cu modificările și completările ulterioare.

Totodată, în cauza dedusă judecății, recurentul-reclamant a înțeles să își exercite dreptul de a contesta raportul de evaluare la instanța de contencios administrativ, în conformitate cu prevederile art. 22 din Legea nr. 176/2010, astfel că nu s-ar putea reține încălcarea dispozițiilor art. 41 alin. (1) și alin. (2) lit. a) și ale art. 47 din Cartea Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Nefondată este și critica recurentului-reclamant privind durata excesivă a procedurii, acesta interpretând greșit dispozițiile legale care reglementează procedura de evaluare, de informare și de invitare pentru exprimarea unui punct de vedere, prevăzută de Legea nr. 176/2010, precum și considerentele reținute de prima instanță cu privire la acestea.

Potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, "(1) Activitatea de evaluare a declarației de avere, a datelor și a informațiilor privind averea existentă, precum și a modificărilor patrimoniale intervenite existente în perioada exercitării funcțiilor ori demnităților publice, precum și cea de evaluare a conflictelor de interese și a incompatibilităților se efectuează atât pe durata exercitării funcțiilor ori demnităților publice, cât și în decursul a 3 ani după încetarea acestora".

Așadar, Agenția Națională de Integritate are la dispoziție un interval de timp egal cu durata funcției publice, la care se adaugă încă 3 ani de la momentul încetării funcției, în care aceasta poate efectua activitatea de evaluare a declarației de avere, a datelor și a informațiilor privind averea existentă, precum și a modificărilor patrimoniale intervenite existente în perioada exercitării funcțiilor ori de demnităților publice, precum și cea de evaluare a conflictelor de interese.

Or, în cauză, activitatea de evaluare privind respectarea regimului juridic al conflictului de interese a fost declanșată la data de 09 iulie 2019, ca urmare a înregistrării unei sesizări formulate de o persoană fizică, deci pe perioada exercitării mandatului de consilier local, în conformitate cu prevederile anterior enunțate, perioada supusă evaluării vizând strict perioada exercitării mandatului de consilier local, raportul de evaluare contestat în cauză fiind emis la data de 05 februarie 2021, cu respectarea dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 176/2010.

Nu în ultimul rând, instanța de recurs are în vedere și faptul că dosarele aflate în lucru la inspectorii de integritate se finalizează într-un termen rezonabil în raport de complexitatea fiecăruia, cu respectarea procedurii reglementate de Legea nr. 176/2010.

Criticile privind greșita aplicare și interpretare a prevederilor art. 46 din Legea nr. 215/2001, sunt nefondate.

Potrivit art. 70 din Legea nr. 161/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, "Prin conflict de interese se înțelege situația în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit Constituției și altor acte normative".

Conform art. 77 din Legea nr. 161/2003, "Conflictele de interese pentru președinții și vicepreședinții consiliilor județene sau consilierii locali și județeni sunt prevăzute la art. 46 din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare".

În conformitate cu prevederile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, în forma în vigoare în perioada de referință, "Nu poate lua parte la deliberare și adoptarea hotărârilor consilierul local care, fie personal, fie prin soț, soție, afini sau rude până la gradul al patrulea inclusiv, are un interes patrimonial în problema supusă dezbaterilor consiliului local (…)", iar potrivit art. 75 și art. 77 din Legea nr. 393/2004, în forma în vigoare la data de referință, "Aleșii locali au un interes personal într-o anumită problemă, dacă au posibilitatea să anticipeze că o decizie a autorității publice din care fac parte ar putea prezenta un beneficiu sau un dezavantaj pentru sine sau pentru: soț, soție, rude sau afini până la gradul al doilea inclusiv"; "Consilierii județeni și consilierii locali nu pot lua parte la deliberarea și adoptarea de hotărâri dacă au un interes personal în problema supusă dezbaterii".

Aleși locali, în sensul art. 2 alin. (1) din acest act normativ, sunt consilierii locali și consilierii județeni, primarii, primarul general al municipiului București, viceprimarii, președinții și vicepreședinții consiliilor județene.

Se observă că, diferit de art. 76 din Legea nr. 161/2003 care se referă la "un folos material pentru sine, pentru soțul său ori rudele sale de gradul I", art. 75 din Legea nr. 393/2004 arată că "aleșii locali au un interes personal într-o anumită problemă, dacă au posibilitatea să anticipeze că o decizie a autorității publice din care fac parte ar putea prezenta un beneficiu sau un dezavantaj pentru sine sau pentru soț, rude sau afini până la gradul al doilea inclusiv (…)".

Așadar, sfera conflictului de interese definit de această din urmă lege este mai largă.

Instanța de recurs reține că textul normei juridice trebuie interpretat în primul rând, din punct de vedere teleologic, fiind evident, încă din titlul Legii nr. 161/2003, că scopul legiuitorului și al reglementărilor, a fost acela de prevenire a corupției, urmărindu-se ca persoana care deține o demnitate/funcție publică să a adopte o conduită preventivă de natură să o împiedice să ajungă într-un conflict de interese, rațiunea fiind aceea de a garanta principiile imparțialității, integrității, transparenței decizionale și supremației interesului public în exercitarea demnităților și funcțiilor publice, prin sancționarea situațiilor în care interesul privat ar putea prevala asupra interesului public, în exercitarea acestora.

Înalta Curte reține că problema de drept ce trebuie dezlegată în cauză este aceea a identificării cu certitudine a elementelor care se circumscriu în ipotezele reținute de legiuitor în textele legale anterior enunțate.

Așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, în ședința din data de 22 februarie 2018, în urma votului exprimat de consilierii care au participat la vot, inclusiv și de recurentul-reclamant, a fost aprobat proiectul de hotărâre privind procedura de închiriere prin atribuire directă pășuni din proprietatea privată a orașului Scornicești către crescătorii de animale din localitate.

Situația de fapt este necontestată în cauză, respectiv că la momentul intervenirii pretinsului conflict de interese reclamantul exercita funcția de consilier local al orașului Scornicești, județul Olt, faptul că este membru al B., precum și faptul că a fost prezent la ședința de Consiliu Local din data de 22 februarie 2018 în care a fost votată Hotărârea nr. 17/22.02.2018.

Raportat la dispozițiile legale anterior enunțate și la împrejurările de fapt reținute de prima instanță, în sensul că recurentul-reclamant avea posibilitatea de a anticipa faptul că adoptarea Hotărârii nr. 17/22.02.2018 privind inițierea procedurii de închiriere prin atribuire directă pajiști din proprietatea privată a orașului Scornicești, emisă de Consiliul Local Scornicești, va conduce la crearea unui beneficiu pentru sine, beneficiu reprezentat de închirierea pajiștilor de asociația în cadrul căreia reclamantul deține calitatea de membru și funcția de președinte, în mod legal a concluzionat prima instanță că raportul de evaluare nr. x/05.02.2021 reflectă aplicarea corectă a legii.

De altfel, beneficiul s-a concretizat prin contractul de închiriere pentru suprafețele de pajiști aflate în domeniul privat al orașului Scornicești încheiat la data de 19 martie 2018 sub nr. x/19.03.2018, prin care Primăria orașului Scornicești, în calitate de locator, a închiriat către B., reprezentată prin A., cu funcția de președinte, în calitate de locatar, o suprafață de 25,8174 ha pajiști permanente aflate în domeniul privat al orașului Scornicești pentru pășunat animale, pe o perioadă de 7 ani, începând cu data semnării contractului, chiria totală anuală fiind în valoare de 2.870 RON

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, în cauză nu prezintă relevanță faptul că acesta nu a fost inițiatorul proiectului de hotărâre, că nu a contribuit la inițierea și elaborarea expunerii de motive și a referatului ori că nu au avut loc dezbateri în cadrul ședinței în care a fost adoptată hotărârea, în condițiile în care situația de conflict de interese s-a declanșat, în concret, la momentul la care acesta nu a anunțat la începutul dezbaterilor interesul personal pe care în mod evident îl avea în problema respectivă, și s-a consumat prin participarea sa la deliberarea și adoptarea hotărârii de consiliu local anterior menționată.

În acest context, este corectă concluzia primei instanțe potrivit căreia neparticiparea la deliberarea și adoptarea hotărârilor de consiliu local implică ca persoana care se află în conflict de interese să nu fie prezentă fizic la momentul discutării chestiunii supusă dezbaterii, astfel că nu prezintă relevanță, sub aspectul reținerii conflictului de interese, nici faptul că reclamantul s-ar fi abținut de la votarea Hotărârii nr. 17/22.02.2018.

Aceasta deoarece art. 77 alin. (1) din Legea nr. 393/2004 interzice participarea sa la deliberare, impunând ca recurentul să anunțe interesul său personal la începutul dezbaterilor asupra problemei în care are interes, tocmai pentru a se preveni participarea sa la deliberare în cadrul ședinței autorității deliberative, respectiv pentru a preveni influențarea hotărârilor acestei autorități prin prezența sa la deliberări.

Cât privește argumentul recurentului-reclamant, potrivit căruia prezența la ședință reprezenta o obligație legală, acesta nu poate conduce la o exonerare a alesului local de obligația legală de aducere la cunoștința Consiliului Local a potențialului conflict de interese în care s-ar afla prin exercitarea atribuțiilor specifice funcției publice deținute. Neprocedând în acest fel, recurentul a ales să se poziționeze în sfera conflictului de interese, fără însă a se putea prevala de respectarea obligației legale de a participa la ședințele Consiliului Local în ceea ce privește interdicția instituită prin prevederile art. 77 alin. (1) din Legea nr. 393/2004.

Mai reține Înalta Curte și că în ipoteza în care domeniul vizat de hotărârile de consiliu este obligatoriu a fi reglementat de către consiliul local, neexistând așadar marja de apreciere specifică analizei de oportunitate uzitate de autoritățile deliberative ale administrației publice locale, rămâne în ființă obligația de abținere a alesului local care anticipează un interes patrimonial în problema supusă dezbaterilor consiliului local.

Administrația publică locală are dreptul și capacitatea efectivă de a soluționa și de a gestiona pajiștile proprietate publică și privată a localității, în interesul colectivității locale pe care o reprezintă, pe criterii obiective și nediscriminatorii, în condițiile legii.

Totodată, din perspectiva dispozițiilor care reglementează conflictul de interese nu prezintă relevanță nici împrejurarea că asupra Hotărârii Consiliului Local nr. 17/22.02.2018 s-a exercitat controlul de legalitate de Instituția Prefectului județului Olt, în condițiile în care, pe de o parte, instituția abilitată de lege privind asigurarea integrității în exercitarea demnităților și funcțiilor publice și prevenirea corupției instituționale, prin exercitarea de responsabilități în evaluarea declarațiilor de avere, a datelor și informațiilor privind averea, precum și a modificărilor patrimoniale intervenite, a incompatibilităților și a conflictelor de interese potențiale în care se pot afla persoanele prevăzute la art. 1 Legea nr. 176/2010, pe perioada îndeplinirii funcțiilor și demnităților publice, este Agenția Națională de Integritate, iar nu instituția prefectului, iar pe de altă parte, obiectul cauzei nu îl constituie analiza legalității hotărârii consiliului local, ci a raportului de evaluare prin care s-a constatat existența conflictului de interese în persoana reclamantului.

În acest context, instanța de control judiciar reține și că în materia conflictului de interese administrativ prezintă relevanță conduita consilierului local care nu și-a îndeplinit/respectat obligațiile prevăzute de textele de lege incidente, răspunderea fiind una personală, ce nu poate fi transferată unei alte persoane.

Așadar, în acord cu opinia primei instanțe, se reține că argumentele recurentului-reclamant privind nelegalitatea raportului de evaluare ca urmare a existenței unei soluții de clasare adoptată de aceeași instituție, Agenția Națională de Integritate, în situația similară în care s-a aflat un alt consilier local, nu poate fi avută în vedere în contextul analizării condițiilor privind reținerea existenței sau inexistenței conflictului de interese în care s-ar fi aflat acesta.

Totodată, o soluție a unei autorități administrative nu poate fi opusă unei instanțe de judecată în condițiile în care aceasta din urmă este autoritatea competentă în efectuarea controlului jurisdicțional de legalitate cu privire la actele administrative emise de autoritățile publice, inclusiv actele intimatei-pârâte.

În acest context, autoritatea pârâtă și instanța de fond au reținut în mod corect faptul că în exercitarea funcției de consilier local reclamantul avea obligația de a adopta o conduită preventivă de natură să îl împiedice să ajungă într-un conflict de interese și să dea dovada unei atitudini neutre, imparțiale și obiective față de interesele sale de orice natură, fiindu-i interzis să participe la luarea unei decizii în exercitarea funcției de autoritate, care produce anumite beneficii pentru sine.

În concluzie, în cauză sunt îndeplinite condițiile existenței conflictului de interese în persoana reclamantului, astfel că raportul de evaluare care consacră o atare stare de fapt și de drept este legal, iar hotărârea instanței de fond care-l validează este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material.

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) și (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefundat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 165 din 25 mai 2021 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 23 februarie 2023.