ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1029/2023

Ședința publică din data de 23 februarie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată la data de 10 noiembrie 2020 pe rolul Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat instanței de judecată ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea Hotărârii secției pentru Procurori nr. 668 din data de 23 iulie 2019, obligarea pârâtei la emiterea unei noi hotărâri de admitere a cererii reclamantului de numire în funcția de procuror în temeiul art. 331 din Legea nr. 303/2004 și înaintarea cererii de numire la Președintele României, precum și obligarea la daune morale în sumă egală cu salariul net de procuror cu vechime de peste 20 de ani, începând de la înregistrarea acțiunii și până la numirea efectivă în funcție, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 83 din 30 iunie 2021, Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori, fără cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 12 mai 2021, Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepția tardivității formulării acțiunii, invocată de pârât, ca neîntemeiată.

Reclamantul A. a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 83 din 30 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, iar pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori a declarat recurs incident împotriva aceleiași sentințe, precum și împotriva încheierii din 12 mai 2021, pronunțată de aceeași instanță.

3.1. Reclamantul A. a declarat recurs în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Recurentul-reclamant a învederat, în esență, că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv prevederile art. 33 indice 1 din Legea nr. 304/2004 și prevederile Legii nr. 554/2004, precum și motivată necorespunzător, contradictoriu și cu motive străine cauzei.

Astfel, actul administrativ atacat sub aspectul nemotivării în mod explicit și adecvat și într-o manieră clară și neechivocă a aprecierii asupra oportunității cererii este supus controlului instanței de contencios administrativ în concordanță cu prevederile art. 1 alin. (1) și (2), art. 2, art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004.

Totodată, criteriul oportunității nu poate fi o expresie a arbitrariului și a subiectivismului exclusiv, ci este o dimensiune a legalității, derivând din capacitatea recunoscută autorității care emite actul administrativ de a alege dintre mai multe soluții posibile și egale.

În susținerea recursului a invocat și decizia nr. 5744/04.11.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal în dosarul cu nr. x/2019

3.2. Pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori a declarat recurs în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței și încheierii recurate, cu consecința admiterii în prealabil a excepției tardivității formulării acțiunii și a respingerii cererii de chemare în judecată, ca tardiv formulată.

În motivare, recurentul-pârât a susținut, în esență, că hotărârile recurate au fost pronunțate cu aplicarea greșită a art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, art. 2534 alin. (2) din C. civ., art. 41 din Decretul Președintelui României nr. 195/2020 și art. 62 din Decretul Președintelui României nr. 240/2020, în raport de situația de fapt incidentă în cauză.

Astfel, recurentul-reclamant a primit răspunsul la plângerea prealabilă la data de 30 octombrie 2019, așa cum a precizat chiar acesta în cererea de chemare în judecată și cum rezultă din dovezile depuse la dosar, iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă în data de 10 noiembrie 2020, în condițiile în care nu a invocat motive temeinice pentru care ar fi depășit termenul de 6 luni prevăzut de lege.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 09 septembrie 2021, recurentul-pârât a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul-reclamant, ca nefondat, reiterând, în esență, apărările formulate în fața instanței de fond.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 24 septembrie 2021, recurentul-reclamant a solicitat respingerea recursului incident, ca inadmisibil.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinări și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul incident formulat de pârât este fondat, în limitele și pentru considerentele expuse în continuare, urmând să respingă ca nefondat recursul formulat de reclamant.

În temeiul art. 248 C. proc. civ., care reglementează regula potrivit căreia instanța trebuie să se pronunțe mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei, urmează să analizeze cu prioritate excepția tardivității acțiunii, invocată de recurentul-pârât prin recursul incident, având în vedere efectul pe care admiterea excepției îl produce, respectiv faptul că devine inutilă analizarea fondului cauzei.

Astfel, prin Hotărârea secției pentru Procurori a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 666/23.07.2019 s-a constatat îndeplinirea condițiilor de numire în funcția de procuror în temeiul art. 33

1

din Legea 303/2004 a candidaților A. și B..

Prin Hotărârea nr. 667/23.07.2019 s-a hotărât înaintarea cererii numire a candidatei B., iar prin Hotărârea nr. 668/23.07.2019 s-a hotărât respingerea cererii reclamantului de numire în temeiul prevederilor legale susmenționate.

Recurentul-reclamant a formulat plângere prealabilă împotriva acestei hotărâri, analizată și respinsă în ședința din data de 26 septembrie 2019 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru Procurori.

Ulterior, a învestit instanța de judecată cu o acțiune având ca obiect anularea Hotărârii nr. 668/23.07.2019, cererea de chemare în judecată având ca finalitate numirea sa în funcția de procuror.

Contrar celor reținute de judecătorul fondului, instanța de control judiciar constată că cererea de chemare în judecată nu a fost formulată cu respectarea termenului de 6 luni prevăzut de lege.

Potrivit art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, "Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; (…)."

În cauză, din actele și lucrările dosarului rezultă că pârâtul a procedat la comunicarea către reclamant a soluției pe care a dat-o plângerii prealabile a celui din urmă, dovadă în acest fiind borderoul din data de 24 octombrie 2019 .

În ceea ce privește data la care i-a fost comunicată reclamantului, deși pârâtul susține că aceasta s-a efectuat la data de 30 octombrie 2019, așa cum a precizat și reclamantul la pagina 3 din cererea de chemare în judecată, instanța de recurs constată că soluția privind plângerea prealabilă i-a fost comunicată reclamantului la data de 06 noiembrie 2019, potrivit răspunsului oferit de Compania Națională Poșta Română S.A. - Oficiul poștal București nr. 84, la care a fost atașată și dovada de primire .

În aceste condiții, ținând cont și de prevederile art. 41 din Decretul Președintelui României nr. 195/2020 și ale art. 62 din Decretul Președintelui României nr. 240/2020, potrivit cărora termenele de decădere de orice fel au fost suspendate pe durata stării de urgență, termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 s-a împlinit la data de 15 iunie 2020, conform art. 2534 alin. (2) C. civ.

În acest sens, Înalta Curte amintește că termenul de decădere pentru exercitarea drepturilor procedurale constituie un factor de securitate juridică și răspunde, de asemenea, nevoii de a lăsa titularului dreptului un termen de reflecție suficient pentru a-i permite să aprecieze oportunitatea de a prezenta o cerere și pentru a defini conținutul ei. Astfel, se marchează limita temporală a controlului ce poate fi exercitat și se semnalează, în același timp, indivizilor și autorităților statului, perioada peste care acest control nu mai este posibil.

Sancțiunea decăderii poate fi evitată în condițiile în care partea împotriva căreia curge termenul dovedește că a fost împiedicată să efectueze actul de procedură în termenul legal și că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate, sens în care dispune art. 186 C. proc. civ.

În speță, recurentul-reclamant a formulat cerere de repunere în termen prin răspunsul la întâmpinare formulat în fața instanței de fond, susținând faptul că plicul conținând răspunsul la plângerea sa prealabilă a fost preluat, probabil, de către părinții săi care, la data respectivă domiciliau în Ungaria, iar dintr-o omisiune cauzată de vârsta lor înaintată, aceștia au uitat să îi dea plicul. Acesta a primit plicul după întoarcerea părinților în țară, repatrierea și stabilirea domiciliului în România, în cursul lunii august 2020, în municipiul Satu Mare, str. x, în realitate locuind în apartamentul nr. x.

Potrivit art. 186 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. "(1) Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate. (2) În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeași cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac."

Termenul de decădere poate suporta, așadar, o repunere în termen în condițiile art. 186 C. proc. civ., iar aceasta presupune formularea unei cereri exprese, de către parte, cu indicarea motivelor împiedicării și într-un interval de timp de la data încetării acestora.

Potrivit art. 186 C. proc. civ., instituția de drept procesual a repunerii în termen constituie beneficiul acordat de lege titularului unui drept procesual, care din motive temeinic justificate nu și-a putut exercita dreptul înăuntrul termenului imperativ.

Din analiza coroborată a prevederilor legale rezultă că, pentru repunerea în termen este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: nerespectarea de către parte a unui termen procedural imperativ, nerespectarea termenului să se datoreze unor motive temeinic justificate, dovedite de parte, împrejurarea ce a împiedicat partea să-și exercite dreptul în termen să se fi produs înăuntrul acestuia, partea să formuleze atât cererea de repunere în termen, cât și să îndeplinească actul de procedură neexercitat în termenul inițial în cel mult 15 zile de la data încetării împiedicării.

În literatura de specialitate, s-a precizat că prin "motive temeinic justificate" trebuie să se înțeleagă numai acele împrejurări care, fără a avea gravitatea forței majore, sunt exclusive de culpă, fiind piedici relative, iar nu absolute.

Înalta Curte reține că susținerile recurentului-reclamant referitoare la faptul că plicul conținând răspunsul la plângerea sa prealabilă a fost preluat, probabil, de către părinții săi care, la data respectivă domiciliau în Ungaria, iar dintr-o omisiune cauzată de vârsta lor înaintată, aceștia au uitat să îi dea plicul, pe care i l-au dat în cele din urmă după întoarcerea în țară, sunt simple alegații nedovedite, chiar recurentul-reclamant apreciind această ipoteză ca fiind "probabilă", sens în care nu pot fi reținute ca motive temeinic justificate pentru neformularea în termen a cererii de chemare în judecată.

Mai mult decât atât, Înalta Curte constată că, deși recurentul-reclamant susține că a primit de la părinți plicul conținând răspunsul la plângerea sa prealabilă în cursul lunii august 2020, aceasta a formulat cererea de repunere în termen abia la data de 17 februarie 2021, astfel că nici condițiile privind dovedirea de către parte a motivelor și formularea cererii de repunere în termen și a îndeplinirii actului de procedură neexercitat în termenul inițial în cel mult 15 zile de la data încetării împiedicării nu sunt îndeplinite.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere și că recurentul-reclamant nu justifică pasivitatea de care a dat dovadă în toată această perioadă, în condițiile în care acesta este un profesionist al dreptului care avea cunoștință, pe de o parte, de faptul că urma să primească un răspuns la plângerea sa prealabilă, la adresa indicată de acesta, iar pe de altă parte, despre existența acestui termen procedural imperativ pe care era obligat să îl respecte în ceea ce privește formularea unei acțiuni în instanță.

În contextul prezentat, în conformitate cu dispozițiile enunțate, Înalta Curte va respinge cererea de repunere în termen formulată de recurentul-reclamant.

Prin urmare, reține instanța că cererea de chemare în judecată formulată în cauză este prescrisă, recurentul-reclamant nefiind suficient de diligent pentru conservarea drepturilor sale procesuale, aceasta neaflându-se într-o situație prevăzută de 186 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Termenele pentru exercițiul drepturilor procesuale nu au ca scop îngrădirea dreptului la un proces echitabil și efectiv, ci stimularea activității procesuale a părților prin sancțiunea instituită pentru nerespectarea lor.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că soluția pronunțată de instanța de fond se impune a fi reformată în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori, ca prescrisă.

Referitor la recursul formulat de recurentul-reclamant, Înalta Curte apreciază însă că nu se mai impune analizarea recursului formulat de acesta, în condițiile respingerii cererii de chemare în judecată ca prescrisă și a efectului produs de această soluție, având în vedere că argumentele invocate prin memoriul de recurs privesc chestiuni de fond.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., care prevede că "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", Înalta Curte urmează să oblige recurentul-reclamant la plata către recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori a sumei de 200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, respectiv taxa judiciară de timbru, conform dovezilor de la dosar .

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 497 C. proc. civ., va admite recursul incident declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori împotriva sentinței civile nr. 83 din 30 iunie 2021 și a încheierii din 12 mai 2021 ale Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, va casa hotărârile recurate și, în rejudecare, va respinge cererea de repunere în termen formulată de reclamant și va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori, ca prescrisă; va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 83 din 30 iunie 2021 a Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat; va obliga recurentul-reclamant la plata către recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori a sumei de 200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul incident declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori împotriva sentinței civile nr. 83 din 30 iunie 2021 și a încheierii din 12 mai 2021 ale Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează hotărârile recurate și, în rejudecare:

Respinge cererea de repunere în termen formulată de reclamant.

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori, ca prescrisă.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 83 din 30 iunie 2021 a Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-reclamant la plata către recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori a sumei de 200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 23 februarie 2023.