ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 974/2023

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la 24 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM) a chemat în judecată pe pârâtul Colegiul Psihologilor din România, solicitând instanței să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 3.594.464 de RON, cu titlu de prejudiciu produs la bugetul asigurărilor pentru șomaj, administrat, potrivit legii, de ANOFM, reprezentând onorariul și contribuțiile aferente contractelor civile de prestări servicii încheiate de către pârât cu experții proprii în vederea realizării activității din proiectul "SCOP - Specializarea Consilierilor de Orientare Profesională", cod SMIS 4047, considerate drept cheltuială neeligibilă de către Organismul Intermediar pentru Programul Operațional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane din cadrul Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice (OIPOSDRU-MMFPSPV); obligarea pârâtului la plata sumei reprezentând creanțele bugetare rezultate din aplicarea dobânzii datorate de ANOFM potrivit art. 42 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, cu modificările și completările ulterioare.

Sentința Tribunalului București, secția a III a civilă Prin sentința civilă nr. 1695 din 5 iulie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active; a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune; a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, în contradictoriu cu pârâtul Colegiul Psihologilor din România, ca neîntemeiată.

Decizia Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia civilă nr. 868 A din 26 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost admis apelul incident declarat de apelantul-pârât pârâtul Colegiul Psihologilor din România împotriva sentinței civile nr. 1695 din 5 iulie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu apelanta-reclamantă Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, a fost schimbată, în parte, sentința civilă apelată, în sensul că, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și respinsă cererea de chemare în judecată, ca prescrisă; au fost menținute dispozițiile sentinței apelate cu privire la excepția lipsei calității procesuale active; a fost respins apelul principal declarat de apelanta-reclamantă Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă împotriva sentinței civile nr. 1695 din 5 iulie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu apelantul-pârât Colegiul Psihologilor din România, ca nefondat, a fost obligată apelanta-reclamantă către apelantul-pârât la plata sumei de 6.298,73 RON, cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reclamanta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă a declarat recurs, criticând decizia pentru nelegalitate. În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă arată că instanța de apel a reținut eronat că aprobarea la plată de către reclamantă a fost efectuată în virtutea clauzei stipulate la art. 7.2 din Acordul de parteneriat nr. 14514 din 1 septembrie 2021 încheiat între reclamantă și pârât. În acest sens, arată că, în conformitate cu clauza invocată de instanța de apel, cheltuielile efectuate de pârât vor fi rambursate de către Autoritatea de Management pe baza documentelor justificative prezentate, în procentele și condițiile stabilite în Contractul de finanțare x, în măsura în care acestea vor fi acceptate ca fiind eligibile conform criteriilor stabilite prin norme specifice FSE. Recurenta susține că instanța de apel a ignorat clauza stipulată la art. 9.2 din Acordul de parteneriat, potrivit căreia rambursarea cheltuielilor efectuate de pârât și solicitate spre rambursare, va fi efectuată de reclamantă numai în urma validării, aprobării și plății de către Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane a cererilor de rambursare intermediare conform instrucțiunilor emise de AMPOSDRU. Arată că, în speță, toate cheltuielile cu onorariul și contribuțiile aferente contractelor civile de prestări servicii încheiate de pârât cu experții proprii, în vederea realizării activităților din proiectul SCOP- Specializarea Consilierilor de Orientare Profesională au fost validate, aprobate și plătite de către autoritatea finanțatoare, respectiv Organismul Intermediar pentru Programul Operațional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane din cadrul Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, nu de către reclamantă. Susține că, în raport de cele învederate, nu se poate reține că, la momentul aprobării cheltuielilor de către OIPOSDRU-MMFPSPV, reclamanta putea ori trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, cum a reținut instanța de apel. Învederează că dreptul la acțiune al reclamantei nu putea lua naștere anterior comunicării, din 24 noiembrie 2014, de către OIPOSDRU-MMFPSPV a Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare pentru proiectul SCOP- Specializarea Consilierilor de Orientare Profesională, rectificat la 27 noiembrie 2014, întrucât reclamanta nu deținea suficiente elemente pentru a afla despre pretinsa deficiență/pagubă și pentru a o investiga, în condițiile în care cheltuielile efectuate de pârâtă au fost declarate eligibile și rambursate de către autoritatea finanțatoare. Instanța de apel a reținut, în mod contradictoriu, că momentul la care a început să curgă termenul de prescripție este data aprobării fiecărei cereri de rambursare, precum și că dreptul la acțiune al reclamantei nu s-a născut la 24 noiembrie 2014, ci la data validării cererilor de rambursare nr. x iulie 2011, nr. 3/30 martie 2012 și nr. 4/9 mai 2012, în contextul în care validarea și aprobarea cheltuielilor au fost efectuate de OIPOSDRU-MMFPSPV. Arată că reținerile contradictorii care au stat la baza deciziei sunt rezultatul unei superficiale examinări a situației de fapt deduse judecății, căreia i-au fost aplicate, în mod greșit, dispozițiile art. 2517, art. 2523 și art. 2528 C. civ., precum și cele statuate prin Decizia RIL nr. 19/2019, pronunțată de instanța supremă. Susține că dispozițiile deciziei anterior menționate nu sunt incidente în cauză întrucât prin Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nu s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite.

Apărările formulate Prin întâmpinare, intimatul Colegiul Psihologilor din România a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Recurenta a depus răspuns la întâmpinare.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 16 februarie 2023, a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă împotriva deciziei civile nr. 868A din 26 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fost fixat termen de judecată la 25 mai 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Înalta Curte reține că, prin cererea introductivă de instanță, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata unor daune de natură materială, apreciind că acest prejudiciu a fost creat prin încheierea de către pârât a unor contracte civile de prestări servicii cu experții proprii, în vederea realizării activității din proiectul Specializarea Consilierilor de Orientare Profesională, cu încălcarea prevederilor art. 4, art. 9 lit. A), art. 111 din Contractul de finanțare, precum și prevederile Legii nr. 53/2003 și ale Hotărârii Guvernului nr. 759/2007. Instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune cu motivarea că procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare pentru programele operaționale, prin care s-a stabilit prejudiciul pe care reclamanta dorește să îl recupereze de la pârât, a fost comunicat acesteia la 24 noiembrie 2014, dată la care s-a născut dreptul la acțiune al reclamantei. Constatând că cererea de chemare în judecată a fost introdusă la 23 noiembrie 2017, instanța a reținut, în raport de prevederile art. 2500, art. 2517 și art. 2523 C. civ., că nu este împlinit termenul prescripției extinctive. Instanța de apel a reținut că a fost dedusă judecății o cerere în răspundere civilă contractuală, aspect necontestat de apelanta reclamantă, izvorul pretinsei obligații fiind reprezentat de Acordul de parteneriat nr. 14514 din 1 septembrie 2011 încheiat între reclamanta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă și pârâtul Colegiul Psihologilor din România și, infirmând soluția tribunalului, a admis apelul incident formulat de către pârât. În acest sens a apreciat că momentul la care a început să curgă termenul de prescripție aferent pretențiilor solicitate de reclamantă este data aprobării fiecărei cereri de rambursare, respectiv data la care reclamanta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă a luat cunoștință de existența contractelor de prestări servicii încheiate între pârâtul Colegiul Psihologilor din România și experții în domeniu și a aprobat eligibilitatea cheltuielilor aferente acestor contracte, conform cererilor de rambursare nr. x din 22 iulie 2011, nr. 3 din 30 martie 2012 și nr. 4 din 9 mai 2012, evidențiate în actul de control și aprobate la plată în perioada 18 octombrie 2011-27 iulie 2012. A reținut că data la care reclamanta putea și trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, nu o reprezintă data constatării acesteia de către Organismul Intermediar pentru Programul Operațional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane din cadrul Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Pesoanelor Vârstnice, autoritate cu competențe în gestionarea fondurilor europene/structuri de control, întrucât, astfel cum s-a reținut în considerentele deciziei nr. 19/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și recuperarea acesteia. În considerarea acestui fapt, entitatea publică nu poate să aștepte verificarea ulterioară a resurselor bugetare prin actul de control al instituțiilor abilitate, ci trebuie să depună toate diligențele pentru depistarea existenței unor eventuale pagube cauzate de persoanele angrenate în gestionarea acestor resurse. S-a apreciat că în perioada 10 octombrie 2011-27 iulie 2012 au fost validate cererile de rambursare nr. x din 22 iulie 2011, nr. 3 din 30 martie 2012 și nr. 4 din 9 mai 2012 și, în raport de aceste date, termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 2517, coroborat cu art. 2528 C. civ., era împlinit anterior formulării cererii de chemare în judecată (23 noiembrie 2017). O primă critică formulată, încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează caracterul contradictoriu al motivelor reținute de instanța de apel în argumentarea soluției sale referitoare la momentul obiectiv al curgerii termenului de prescripție, recurenta susținând că cele reținute de instanța de apel cu privire la momentul la care a început să curgă termenul de prescripție este data aprobării fiecărei cereri de rambursare, sunt în contradicție cu considerentele potrivit cărora dreptul la acțiune al reclamantei nu s-a născut la 24 noiembrie 2014, ci la data validării cererilor de rambursare nr. x iulie 2011, nr. 3/30 martie 2012 și nr. 4/9 mai 2012, în contextul în care validarea și aprobarea cheltuielilor au fost efectuate de OIPOSDRU-MMFPSPV. Înalta Curte va înlătura, ca nefondat, acest motiv de recurs, având în vedere că analiza considerentelor invocate de recurent nu impune concluzia existenței unor aspecte contradictorii, ci, dimpotrivă, vizează reținerea aceluiași moment de început al curgerii termenului de prescripție, respectiv data aprobării fiecărei cereri de rambursare de către reclamantă. Recurenta reclamantă a criticat hotărârea susținând și greșita aplicare a normelor de drept material prevăzute de art. 2517, art. 2523 și art. 2528 C. civ., referitoare la determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani a dreptului la acțiune pentru repararea prejudiciului, sens în care a susținut că termenul de prescripție nu putea lua naștere anterior comunicării, din 24 noiembrie 2014, de către OIPOSDRU-MMFPSPV a procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare pentru proiectul SCOP- Specializarea Consilierilor de Orientare Profesională, rectificat la 27 noiembrie 2014, acesta reprezentând momentul cunoașterii pagubei și, ca atare, acțiunea este formulată în interiorul termenului stabilit de dispozițiile legale. Aceste critică poate fi încadrată în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de recurs ce vizează ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Regula generală prevăzută de art. 2523 C. civ. stabilește că "Prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui", iar în cazul acțiunii în răspundere pentru pagubele cauzate prin fapte ilicite, art. 2528 alin. (1) C. civ. prevede că "Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". În lumina normei juridice enunțate, în situația acțiunilor în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, indiferent că este vorba de răspundere civilă delictuală sau contractuală întrucât textul art. 2528 alin. (1) C. civ. nu distinge, prescripția nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut ori trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea de culpă prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligențele pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. Transpunând regula înscrisă în art. 2528 C. civ. la circumstanțele în care s-a produs fapta ilicită pretins cauzatoare de prejudicii, Înalta Curte constată, similar instanței de apel, că momentul relevant care marchează începutul cursului prescripției este cel la care au fost validate cererile de rambursare nr. x iulie 2011, nr. 3/30 martie 2012 și nr. 4/9 mai 2012 ale pârâtei și aprobate de recurentă în perioada 18 octombrie 2011-27 iulie 2012. Astfel, dreptul reclamantei de a pretinde repararea prejudiciului s-a născut în raport de momentele arătate mai sus, când a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul și persoana care l-a provocat, nicidecum la 24 noiembrie 2014, când i-a fost comunicat actul de control constând în procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare, rectificat la 27 noiembrie 2017. Aceasta întrucât, potrivit obligațiilor asumate prin contractul de finanțare, modificat prin Notificarea OIPOSDRU ANOFM nr. 11, verificarea eligibilității cheltuielilor era în sarcina partenerului principal ce avea obligația contractuală de a transmite OIPOSDRU ANOFM cererile de rambursare, însoțite de evidența cheltuielilor, de raportul tehnico-finanaciar, precum și de raportul de verificare a cheltuielilor, emis de auditorul financiar independent, acesta din urmă verificând dacă toate cheltuielile declarate de Beneficiar în cererea de rambursare intermediară sau finală sunt reale, înregistrate corect și eligibile, în conformitate cu prevederile contractului de finanțare. În ceea ce privește modul de calcul al termenului de prescripție, în condițiile emiterii unui act de control, prin care se stabilește în sarcina părții obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu, prezintă relevanță dezlegările date prin decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în considrentele căreia au fost reținute următoarele:"Cum stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, așa cum s-a arătat deja, se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și recuperarea acesteia, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și adusă la cunoștință de organul de control al Curții de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, care este un terț față de raporturile de muncă ce s-au derulat între angajator și angajat și ale cărui observații nu dau naștere unui drept substanțial, de care să se prevaleze angajatorul, ci derivă din interpretarea conduitei acestuia, prin raportare la obligațiile stabilite în sarcina sa în materie de salarizare și gestionare a resurselor bugetare, în condițiile în care, de fapt, organul de control, dacă apreciază că nu au fost respectate dispozițiile legale, procedează la un control de legalitate". Este adevărat că această decizie are ca premisă un alt tip de raport juridic (acela dintre angajator și angajat), dar raționamentul și argumentele reținute de Înalta Curte pot fi aplicate mutatis mutandis și altor tipuri de raporturi juridice, în raport de considerentele Deciziei nr. 39/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea Curții de Apel Constanța, apreciindu-se că dezlegările date prin Decizia 19/2019 pot fi aplicate și cauzei pe care s-a grefat sesizarea în discuție, nefiind necesar să se pronunțe o nouă decizie care să cuprindă argumente identice și aceeași soluție. Astfel, actul de control efectuat de autoritatea competentă și verificările care au urmat acestui act de control sunt lipsite de relevanță din perspectiva instituției prescripției dreptului material la acțiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la caracterul datorat sau nedatorat al unor plăți, respectiv a instituirii sau nu a unei obligații de a lua măsuri pentru repararea acestui prejudiciu, trebuia ca reclamanta, în momentul în care a efectuat plățile pe care acum le contestă, să cunoască conținutul obligațiilor contractuale în baza cărora efectua plățile și a dispozițiilor legale aplicabile contractului, care determinau caracterul eligibil al cheltuielilor. Dacă s-ar accepta ipoteza susținută de recurenta reclamantă, în sensul că termenul de prescripție a început să curgă de la data comunicării procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare, ar însemna să se admită că, deși partea a pierdut dreptul la acțiune deoarece nu a acționat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului de la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părți, cum este procesul-verbal anterior menționat, să îi dea acesteia posibilitatea de a repune în discuție dreptul la acțiune, stins ca urmare a neexercitării acestuia în termenul prevăzut de lege. Cu alte cuvinte, a valida opinia recurentei reclamante înseamnă a admite că propria culpă pe care aceasta o invocă, respectiv că nu a cunoscut pretinsul prejudiciu înainte ca un terț să facă constatări asupra acestui aspect, este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripție al dreptului material la acțiune să nu se fi împlinit. Aceasta opinie nu poate fi reținută deoarece nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în fața justiției de propria sa culpă pentru a valorifica un drept. În raport de considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește modalitatea de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, soluția instanței de apel este legală, nefiind întrunite cerințele cazului de casare instituit de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Drept urmare, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul promovat reclamanta Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă împotriva deciziei civile nr. 868A din 26 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reținând culpa procesuală a recurentei, Înalta Curte o va obliga pe aceasta la plata sumei de 6589 RON către intimatul Colegiul Psihologilor din România, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, în cuantum de 6578,87 RON și cheltuieli poștale, în cuantum de 9,20 RON.